SBORCHIA AND TOGNARINI v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Admissible
SBORCHIA AND TOGNARINI v. ITALY (CtEDO, 2000)
SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINIBILitatea cererii nr. 33116/96 de către Giuseppe SBORCHIA și Maddalena TOGNARINI împotriva Italiei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așezează la 22 iunie 2000 în calitate de Cameră compusă din C.L. Rozakis, Președintele A.B. Baka, B. Conforti, P. Lorenzen, dna M. Tsatsa-Nikolovska, E. Levits, A. Kovler, judecători și E. Fribergh, grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 14 iunie 1996 și înregistrată la 23 septembrie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamanții sunt resortisanți italieni, care trăiesc în Sesto Fiorentino. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl Gian Luca Baldacci, un avocat care practică în Florența. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții sunt proprietarii unui apartament din Florența, pe care i-au lăsat U.R. într-o scrisoare servită locatarului la 29 iunie 1987, reclamanții i-au informat că au intenționat să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului de 31 decembrie 1987 și au convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Florenței. Prin decizia din 3 decembrie 1987, care a fost făcută executivă la 19 martie 1988, Magistratul Florenței a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie anulate până la 31 decembrie 1988. La 25 octombrie 1989, reclamanții au făcut o declarație legală de a solicita urgent ca sediul ca cazare pentru ei înșiși. La 6 iulie 1990 și din nou la 7 mai 1992, reclamanții au notificat chiriașul care l-a solicitat să scape de sediul, iar la 1 iulie 1992 au notificat chiriașul care l-a informat că ordinul de posesie ar fi executat de către un judecător la 4 august 1992. Între 4 august 1992 și 3 noiembrie 1997, judecătorul a încercat 11 încercări de recuperare a posesiunii, la 4 august 1992, 29 martie 1993, 17 ianuarie 1994, 17 octombrie 1994, 11 aprilie 1995, 20 octombrie 1995, 12 decembrie 1995, 11 martie 1996, 28 octombrie 1996, 5 iunie 1997 și 3 noiembrie 1997. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 23 decembrie 1997, reclamanții au retras premiile.Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V. COMPLAINTS Reclamanții se plâng de incapacitatea prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului lor. Reclamanții se plâng în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. HOTĂRÂREA Reclamanții se plâng că incapacitatea de a recupera posesia apartamentului lor a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamanții se plâng în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenție, în măsura în care este relevant, prevede următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea cererii inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREA APLICării ADMISSIBILE Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului