SANELLA v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Admissible
SANELLA v. ITALY (CtEDO, 2000)
SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 32644/96 de Bruna SANELLA împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea II), care a stat la 22 iunie 2000 în calitate de Cameră compusă din C.L. Rozakis, Președintele A.B. Baka, B. Conforti, P. Lorenzen, dna M. Tsatsa-Nikolovska, E. Levits, A. Kovler, judecători și E. Fribergh, grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la 6 martie 1996 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 19 august 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1928 și locuiește în Milano. Ea este reprezentată în fața Curții de către dna Giovanna Benedetti, un avocat practicant la Milano. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Milano, pe care l-a lăsat S.S. Într-o scrisoare înregistrată din 19 iunie 1987, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1987 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit locatarului la 13 octombrie 1988, reclamantul a reiterat intenția ei de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară în fața magistratului milan. Prin decizia din 3 noiembrie 1988, care a fost făcută executivă la 10 noiembrie 1988, Magistratul milan a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 28 septembrie 1989. La 22 septembrie 1989, reclamantul a notificat chiriașul care l-a obligat să abandoneze sediul. La 12 octombrie 1989, ea a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 10 noiembrie 1989. Între 10 noiembrie 1989 și 18 iunie 1996, judecătorul a făcut 26 de încercări de recuperare a posesiunii, la 10 noiembrie 1989, 25 ianuarie 1990, 27 martie 1990, 24 mai 1990, 12 octombrie 1990, 10 ianuarie 1991, 23 mai 1991, 12 iulie 1991, 19 noiembrie 1991, 4 Februarie 1992, 3 martie 1992, 4 mai 1992, 13 iulie 1992, 19 octombrie 1992, 18 decembrie 1992, 8 martie 1993, 27 mai 1993, 4 octombrie 1993, 4 februarie 1994, 6 mai 1994, 30 septembrie 1994, 23 ianuarie 1995, 9 iunie 1995, 20 octombrie 1995, 6 februarie 1996 și 18 iunie 1996. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, în temeiul dispozițiilor legale care prevăd scutirea expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție pentru executarea ordinului de posesie. La 26 iunie 1996, chiriașul a anulat sediul. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, CEDH-V. COMPLAINTE Reclamantul se plânge de incapacitatea prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului ei. Reclamantul se plânge în continuare de durata procedurii de evacuare. Reclamantul plânge că incapacitatea de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că nu a eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și a susținut, în același proces, constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 40-42). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul objecției lor, Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție nu fac parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția de poliție este o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar. Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al articolului 6. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, §§ 62-63). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun argument nou în sprijinul obiecțiilor lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. Reclamantul susține că imposibilitatea de a-și retracta apartamentul în cursul a nouă ani de la emiterea ordinului de posesie constituie o încălcare a dreptului ei în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 subliniază în continuare că ar putea retracta apartamentul ei doar pentru că chiriașul l-a evacuat spontan. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Reclamantul susține că întârzierea în executarea ordinului emis de Magistratul de la Milano constituie o încălcare a dreptului ei la o instanță. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea cererii inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREA APLICării ADMISSIBILE Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului