ZUILI contre la FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partiellement irrecevable
ZUILI contre la FRANCE (CtEDO, 2000)
1 SECȚIA A TREIA
2 DECIZIE PARȚIALĂ
3 CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATE
4 a cererii nr. 46820/99
5 prezentată de Hector și Dominique ZUILI
6 împotriva Franței
7 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a treia), reunindu-se la
8 27 iunie 2000 într-o cameră compusă din
9 dl
10 W. Fuhrmann,
11 președinte
12 ,
13 dl
14 J.-P. Costa,
15 dl
16 L. Loucaides,
17 dl
18 P. Kūris,
19
20 dna
21 F. Tulkens,
22 Sir
23 Nicolas Bratza,
24 dl
25 K. Traja,
26 judecători
27 ,
28 și
29
30 dna
31 S. Dollé,
32 grefieră de secție
33 ,
34 Având în vedere cererea sus-menționată introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 14 august 1998 și înregistrată la 17 martie 1999,
35 Având în vedere articolul 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea,
36 După deliberare, pronunță următoarea decizie
37 :
38 ÎN FAPT
39 Reclamanții sunt cetățeni francezi cu reședința în Paris. Reclamantul este născut în 1948, iar reclamanta în 1951. Ei sunt reprezentați în fața Curții de
40
41 Biju-Duval, avocat la baroul Paris.
42 Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează.
43 1.
44 Procedura administrativă
45 Prin ordinul din 2 aprilie 1990, prefectul de poliție al Parisului a dispus închiderea provizorie pe șase luni a restaurantului exploatat de reclamanți pe motiv că «
46 în interiorul unității o persoană a fost rănită prin împușcare și o alta grav rănită la cap fără ca exploatatorii restaurantului să intervină
47 »
48 ; el se baza pe codul debitelor de băuturi și măsurile contra alcoolismului și indica că era urgent să se pună capăt riscurilor pe care condițiile de exploatare a restaurantului le creau ordinii publice; un al doilea ordin prefectoral retrăgea derogarea de deschidere pe timp de noapte pentru aceleași motive, adăugând faptul că unitatea era gestionată în mod ilicit de un administrator de fapt, și anume reclamantul.
49 La 29 iunie 1990, societatea restaurantelor franceze, societate al cărei administrator era reclamanta și care exploata restaurantul vizat de închiderea provizorie,
50 a deferit cele două ordine cenzurii tribunalului administrativ din Paris.
51 Prin sentința din 27 aprilie 1994, tribunalul a anulat cele două ordine pe motiv că informațiile culese de judecătorul de instrucție în cadrul procedurii penale (punctul 2 de mai jos) nu releva nicio urmă a faptelor reproșate
52 : niciun foc de armă nu fusese tras în restaurant, nicio persoană nu fusese rănită
53 ; de asemenea dosarul nu corobora faptul reproșat potrivit căruia restaurantul era cunoscut în mod defavorabil de serviciile de poliție
54 ; în fine singura circumstanță, presupunând-o stabilită, că restaurantul ar fi fost gestionat în mod ilicit de un administrator de fapt nu era determinantă. Tribunalul a concluzionat că singurele motive reținute de prefect pentru a-și justifica deciziile nu erau stabilite.
55 Între timp, societatea restaurantelor franceze fusese pusă în lichidare judiciară prin sentința tribunalului comercial din Paris din 11 februarie 1992.
56 Ministrul de interne a făcut apel împotriva sentinței la Consiliul de Stat.
57 Într-un memoriu din 25 august 1995, reclamanții au depus concluzii în numele lor în calitate de părți intervenientă voluntare în procedură. Ei se plângeau în special că au făcut obiectul unor declarații calomnioase din cauza ordinelor prefectorale, deoarece acestea fuseseră adoptate pe baza unor infracțiuni penale pretinse care au fost ulterior declarate inexistente de către judecătorul penal
58 ; ei invocau în special articolul 6 § 2 din Convenție.
59 Prin hotărârea din 15 februarie 1999, Consiliul de Stat a confirmat sentința.
60 2.
61 Procedura penală
62 O anchetă penală a fost deschisă de parchetul din Paris împotriva X în martie 1990 pentru tentativă de omor și violențe cu arme. Ancheta a fost închisă printr-o ordonanță de neîncepere a urmăririi penale din 8 martie 1991 devenită definitivă. Judecătorul de instrucție indica în aceasta că niciun foc de armă nu fusese tras în restaurant și că nicio persoană nu fusese rănită, chiar dacă o bătaie avusese loc.
63 3.
64 Procedura penală cu constituire de parte civilă
65 La 6 decembrie 1993, reclamanții au depus o plângere cu constituire de parte civilă împotriva unei persoane nedenumite pentru denunțare calomnioasă, defăimare, fals în înscrisuri publice autentice, deturnare, fals și uz de fals în înscrisuri comerciale, violare de domiciliu, furt prin efracție și încălcarea secretului profesional. Ei invocau în plângerea lor un prejudiciu moral și financiar legat de infracțiunile denunțate și în special pierderea a 6 milioane de franci.
66 Prin ordonanța din 17 mai 1996, a fost pronunțată o neîncepere parțială a urmăririi penale, iar pentru rest a fost pronunțată stingerea acțiunii publice.
67 Prin hotărârea curții de apel Paris din 12 noiembrie 1996, ordonanța a fost confirmată.
68 Prin hotărârea din 16 decembrie 1997, comunicată la 17 februarie 1998, Curtea de Casație a declarat recursurile inadmisibile după ce a hotărât că curtea de apel făcuse o aplicare exactă a dreptului aplicabil.
69 CAPETE DE CERERE
70 1.
71 Invocând articolul 6 § 1 din Convenție, reclamanții se plâng de durata excesivă a urmăririi penale referitoare la plângerea lor cu constituire de parte civilă. Ei se plâng de asemenea de durata excesivă a procedurii administrative în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.
72 2.
73 Reclamanții invocă de asemenea articolul 6 § 2 din Convenție, deoarece închiderea restaurantului a fost decisă numai pe baza unor afirmații mincinoase. În plus, ordinul prefectoral, întemeindu-se pe comportamentul culpabil al reclamanților și pe gestiunea lor ilegală a restaurantului, a adus atingere prezumției lor de nevinovăție.
74 3.
75 Reclamanții invocă încălcarea articolului 6 din Convenție, deoarece nu au putut să-și asigure drepturile la apărare înainte de închiderea unității lor, care, potrivit acestora, este o «
76 acuzație în materie penală
77 ».
78 4.
79 Reclamanții se plâng că măsura de închidere provizorie a restaurantului a antrenat o limitare a folosinței bunurilor lor, și anume fondul lor de comerț și clientela lor, și a încălcat astfel articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
80 5.
81 Reclamanții se plâng de o atingere adusă dreptului lor de acces la o instanță în sensul articolului 6 § 1 din Convenție din cauza adoptării unei decizii de neîncepere a urmăririi penale în cauza lor.
82 ÎN DREPT
83 1.
84 Invocând articolul 6 § 1 din Convenție, reclamanții se plâng de durata excesivă a urmăririi penale referitoare la plângerea lor cu constituire de parte civilă.
85 Ei se plâng de asemenea de durata excesivă a procedurii administrative în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.
86 Articolul 6 § 1 prevede în special că
87 :
88 «
89 1.
90 Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie examinată în mod echitabil (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va hotărî, fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa
91 .
92 »
93 În starea actuală a dosarului, Curtea apreciază că nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor două capete de cerere și consideră necesar să aducă această parte a cererii la cunoștința guvernului pârât prin aplicarea articolului 54 § 3 b) din regulamentul său.
94 2.
95 Reclamanții invocă de asemenea articolul 6 § 2 din Convenție, deoarece închiderea restaurantului a fost decisă numai pe baza unor afirmații mincinoase. În plus, ordinul prefectoral, întemeindu-se pe comportamentul culpabil al reclamanților și pe gestiunea lor ilegală a restaurantului, a adus atingere prezumției lor de nevinovăție. Articolul 6 § 2 prevede că
96 :
97 «
98 Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până când vinovăția sa va fi legal stabilită.
99 »
100 Curtea reamintește mai întâi că «
101 prezumția de nevinovăție este încălcată dacă, fără stabilirea legală prealabilă a vinovăției unui inculpat și, în special, fără ca acesta din urmă să fi avut ocazia să exercite drepturile la apărare, o decizie judiciară care îl privește reflectă sentimentul că este vinovat. Acest lucru poate fi valabil chiar și în absența unei constatări formale; este suficientă o motivare care să dea de înțeles că judecătorul îl consideră pe interesat ca vinovat
102 » (hotărârea Minelli împotriva Elveției din 25 martie 1983, seria A nr. 62, p. 18, § 37). De asemenea, există o atingere a prezumției de nevinovăție atunci când această atingere nu provine de la un judecător sau o instanță, ci de la o autoritate publică care se exprimă public asupra vinovăției unei persoane, nu încă inculpate, dar deja plasate în arest preventiv (hotărârea Allenet de Ribemont împotriva Franței din 10 februarie 1995, seria A nr. 308, p. 16, § 36-37).
103 În speță, Curtea constată că cele două ordine prefectorale criticate adoptate în aprilie 1990 se întemeiau pe infracțiuni penale constatate în cadrul unei anchete penale deschise în martie 1990, fapte care se desfășuraseră în unitatea gestionată de o societate al cărei administrator era reclamanta.
104 Cu toate acestea, în niciun moment al acestei proceduri, reclamanții nu au fost «
105 acuzați
106 » de infracțiunile de tentativă de omor și violență cu arme reproșate în cadrul acestei proceduri penale. Aceasta, condusă împotriva X., viza acte imputabile altor persoane. În aceste circumstanțe, reclamanții nu pot invoca în beneficiul lor principiul prezumției de nevinovăție de care beneficiază o persoană «
107 acuzată
108 » în sensul Convenției (a se vedea
109 a contrario
110 , hotărârea Allenet de Ribemont citată anterior, § 37, și hotărârea Englert împotriva Germaniei, seria A nr. 123, § 35).
111 Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins ca vădit nefondat, în aplicarea articolului
112 35 §§
113 3 și
114 4 din Convenție.
115 3.
116 Reclamanții invocă încălcarea articolului 6 din Convenție, deoarece nu au putut să-și asigure drepturile la apărare înainte de închiderea unității lor, care, potrivit acestora, este o «
117 acuzație în materie penală
118 ».
119 Curtea reamintește jurisprudența potrivit căreia un reclamant care se plânge de încălcări ale garanțiilor de procedură prin raportare la articolul 6 din Convenție în cadrul unei proceduri penale care îl privește nu se mai poate pretinde victimă dacă, în definitiv, a fost achitat. Într-un asemenea caz, s-a considerat că încălcările pretinse ale articolului 6 au fost remediate prin faptul achitării și că persoana în cauză nu mai putea ridica în mod legitim acest capăt de cerere în fața organelor Convenției (cererea nr. 8083/77, decizia Comisiei din 13 martie 1980, Decizii și Rapoarte nr. 19 (D.R.) p. 223; cererea nr. 12778/87, decizia Comisiei din 9 decembrie 1988, D.R. 59 p. 158).
120 Curtea apreciază că acest raționament se aplică
121 mutatis mutandis
122 unei proceduri în anularea unui act administrativ care se termină cu anularea actului menționat. În speță, măsura de închidere provizorie criticată de reclamanți a fost anulată prin decizia internă definitivă din 15 februarie 1999. Curtea apreciază că defectele care ar fi putut afecta procedura trebuie considerate ca fiind remediate prin decizia finală de anulare a ordinului contestat. S-a remediat astfel prezentului capăt de cerere prezentat de reclamanți prin epuizarea căilor de recurs interne disponibile. Aceștia nu se mai pot deci pretinde «
123 victime
124 » în sensul articolului 34 din Convenție ale unei încălcări a articolului 6 în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe drepturile la apărare care ar fi avut loc în cadrul acestei proceduri, având în vedere rezultatul său favorabil. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins ca vădit nefondat, în aplicarea articolului
125 35 §§
126 3 și
127 4 din Convenție.
128 4.
129 Reclamanții se plâng că măsura de închidere provizorie a restaurantului a antrenat o limitare a folosinței bunurilor lor, și anume fondul lor de comerț și clientela lor, și a încălcat astfel articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție care prevede în special
130 că:
131 «
132 Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. (...)
133 Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl posedă Statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general
134 (...)»
135 Curtea reamintește că, în temeiul articolului 35 § 1 din Convenție, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne. În speță, ea observă că reclamanții nu au intentat o acțiune în despăgubiri pe baza anulării ordinului contestat. Prin urmare, aceștia nu au epuizat căile de recurs interne în sensul articolului 35 § 1 din Convenție. Capătul de cerere trebuie deci respins în aplicarea articolului
136 35
137 §
138 4 din Convenție.
139 5.
140 Reclamanții se plâng în final de o atingere adusă dreptului lor de acces la o instanță în sensul articolului 6 § 1 din Convenție citat anterior din cauza adoptării unei decizii de neîncepere a urmăririi penale în cauza lor.
141 Curtea reamintește totuși că articolul 6 nu garantează dreptul de a obține provocarea unor urmăriri penale împotriva terților. Rezultă că acest aspect al cererii este incompatibil
142 ratione materiae
143 cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 § 3 și trebuie respins în aplicarea articolului 35 § 4.
144 Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
145 AMÂNĂ
146 examinarea capetelor de cerere ale reclamanților privind durata procedurii penale cu constituire de parte civilă și a procedurii administrative din perspectiva articolului 6 § 1 din Convenție.
147 DECLARĂ CEREREA INADMISIBILĂ
148 pentru rest.
149 S. Dollé
150 W. Fuhrmann
151 Grefieră
152 Președinte