Instanța

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Data

27 iunie 2000

Stat pârât

FRA

Concluzia

Partiellement irrecevable

conform formulării originale HUDOC

Zuili împotriva Franței

Traducere în română AI

1 SECȚIA A TREIA

2 DECIZIE PARȚIALĂ

3 CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATE

4 a cererii nr. 46820/99 5 prezentată de Hector și Dominique ZUILI 6 împotriva Franței 7 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a treia), reunindu-se la 8 27 iunie 2000 într-o cameră compusă din 9 dl 10 W. Fuhrmann, 11 președinte 12 , 13 dl 14 J.-P. Costa, 15 dl 16 L. Loucaides, 17 dl 18 P. Kūris, 19 20 dna 21 F. Tulkens, 22 Sir 23 Nicolas Bratza, 24 dl 25 K. Traja, 26 judecători 27 , 28 și 29 30 dna 31 S. Dollé, 32 grefieră de secție 33 , 34 Având în vedere cererea sus-menționată introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 14 august 1998 și înregistrată la 17 martie 1999, 35 Având în vedere articolul 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, 36 După deliberare, pronunță următoarea decizie 37 :

38 ÎN FAPT

39 Reclamanții sunt cetățeni francezi cu reședința în Paris. Reclamantul este născut în 1948, iar reclamanta în 1951. Ei sunt reprezentați în fața Curții de 40 41 Biju-Duval, avocat la baroul Paris. 42 Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează.

43 1. 44 Procedura administrativă 45 Prin ordinul din 2 aprilie 1990, prefectul de poliție al Parisului a dispus închiderea provizorie pe șase luni a restaurantului exploatat de reclamanți pe motiv că « 46 în interiorul unității o persoană a fost rănită prin împușcare și o alta grav rănită la cap fără ca exploatatorii restaurantului să intervină 47 » 48 ; el se baza pe codul debitelor de băuturi și măsurile contra alcoolismului și indica că era urgent să se pună capăt riscurilor pe care condițiile de exploatare a restaurantului le creau ordinii publice; un al doilea ordin prefectoral retrăgea derogarea de deschidere pe timp de noapte pentru aceleași motive, adăugând faptul că unitatea era gestionată în mod ilicit de un administrator de fapt, și anume reclamantul.

49 La 29 iunie 1990, societatea restaurantelor franceze, societate al cărei administrator era reclamanta și care exploata restaurantul vizat de închiderea provizorie, 50 a deferit cele două ordine cenzurii tribunalului administrativ din Paris. 51 Prin sentința din 27 aprilie 1994, tribunalul a anulat cele două ordine pe motiv că informațiile culese de judecătorul de instrucție în cadrul procedurii penale (punctul 2 de mai jos) nu releva nicio urmă a faptelor reproșate 52 : niciun foc de armă nu fusese tras în restaurant, nicio persoană nu fusese rănită 53 ; de asemenea dosarul nu corobora faptul reproșat potrivit căruia restaurantul era cunoscut în mod defavorabil de serviciile de poliție 54 ; în fine singura circumstanță, presupunând-o stabilită, că restaurantul ar fi fost gestionat în mod ilicit de un administrator de fapt nu era determinantă.

Tribunalul a concluzionat că singurele motive reținute de prefect pentru a-și justifica deciziile nu erau stabilite. 55 Între timp, societatea restaurantelor franceze fusese pusă în lichidare judiciară prin sentința tribunalului comercial din Paris din 11 februarie 1992. 56 Ministrul de interne a făcut apel împotriva sentinței la Consiliul de Stat. 57 Într-un memoriu din 25 august 1995, reclamanții au depus concluzii în numele lor în calitate de părți intervenientă voluntare în procedură. Ei se plângeau în special că au făcut obiectul unor declarații calomnioase din cauza ordinelor prefectorale, deoarece acestea fuseseră adoptate pe baza unor infracțiuni penale pretinse care au fost ulterior declarate inexistente de către judecătorul penal 58 ; ei invocau în special articolul 6 § 2 din Convenție.

59 Prin hotărârea din 15 februarie 1999, Consiliul de Stat a confirmat sentința. 60 2. 61 Procedura penală 62 O anchetă penală a fost deschisă de parchetul din Paris împotriva X în martie 1990 pentru tentativă de omor și violențe cu arme. Ancheta a fost închisă printr-o ordonanță de neîncepere a urmăririi penale din 8 martie 1991 devenită definitivă. Judecătorul de instrucție indica în aceasta că niciun foc de armă nu fusese tras în restaurant și că nicio persoană nu fusese rănită, chiar dacă o bătaie avusese loc. 63 3. 64 Procedura penală cu constituire de parte civilă 65 La 6 decembrie 1993, reclamanții au depus o plângere cu constituire de parte civilă împotriva unei persoane nedenumite pentru denunțare calomnioasă, defăimare, fals în înscrisuri publice autentice, deturnare, fals și uz de fals în înscrisuri comerciale, violare de domiciliu, furt prin efracție și încălcarea secretului profesional.

Ei invocau în plângerea lor un prejudiciu moral și financiar legat de infracțiunile denunțate și în special pierderea a 6 milioane de franci. 66 Prin ordonanța din 17 mai 1996, a fost pronunțată o neîncepere parțială a urmăririi penale, iar pentru rest a fost pronunțată stingerea acțiunii publice. 67 Prin hotărârea curții de apel Paris din 12 noiembrie 1996, ordonanța a fost confirmată. 68 Prin hotărârea din 16 decembrie 1997, comunicată la 17 februarie 1998, Curtea de Casație a declarat recursurile inadmisibile după ce a hotărât că curtea de apel făcuse o aplicare exactă a dreptului aplicabil.

69 CAPETE DE CERERE

70 1. 71 Invocând articolul 6 § 1 din Convenție, reclamanții se plâng de durata excesivă a urmăririi penale referitoare la plângerea lor cu constituire de parte civilă. Ei se plâng de asemenea de durata excesivă a procedurii administrative în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. 72 2. 73 Reclamanții invocă de asemenea articolul 6 § 2 din Convenție, deoarece închiderea restaurantului a fost decisă numai pe baza unor afirmații mincinoase. În plus, ordinul prefectoral, întemeindu-se pe comportamentul culpabil al reclamanților și pe gestiunea lor ilegală a restaurantului, a adus atingere prezumției lor de nevinovăție.

74 3. 75 Reclamanții invocă încălcarea articolului 6 din Convenție, deoarece nu au putut să-și asigure drepturile la apărare înainte de închiderea unității lor, care, potrivit acestora, este o « 76 acuzație în materie penală 77 ». 78 4. 79 Reclamanții se plâng că măsura de închidere provizorie a restaurantului a antrenat o limitare a folosinței bunurilor lor, și anume fondul lor de comerț și clientela lor, și a încălcat astfel articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. 80 5. 81 Reclamanții se plâng de o atingere adusă dreptului lor de acces la o instanță în sensul articolului 6 § 1 din Convenție din cauza adoptării unei decizii de neîncepere a urmăririi penale în cauza lor.

82 ÎN DREPT

83 1. 84 Invocând articolul 6 § 1 din Convenție, reclamanții se plâng de durata excesivă a urmăririi penale referitoare la plângerea lor cu constituire de parte civilă. 85 Ei se plâng de asemenea de durata excesivă a procedurii administrative în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.

86 Articolul 6 § 1 prevede în special că 87 : 88 « 89 1. 90 Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie examinată în mod echitabil (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va hotărî, fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa 91 . 92 » 93 În starea actuală a dosarului, Curtea apreciază că nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor două capete de cerere și consideră necesar să aducă această parte a cererii la cunoștința guvernului pârât prin aplicarea articolului 54 § 3 b) din regulamentul său.

94 2. 95 Reclamanții invocă de asemenea articolul 6 § 2 din Convenție, deoarece închiderea restaurantului a fost decisă numai pe baza unor afirmații mincinoase. În plus, ordinul prefectoral, întemeindu-se pe comportamentul culpabil al reclamanților și pe gestiunea lor ilegală a restaurantului, a adus atingere prezumției lor de nevinovăție. Articolul 6 § 2 prevede că 96 : 97 « 98 Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până când vinovăția sa va fi legal stabilită. 99 » 100 Curtea reamintește mai întâi că « 101 prezumția de nevinovăție este încălcată dacă, fără stabilirea legală prealabilă a vinovăției unui inculpat și, în special, fără ca acesta din urmă să fi avut ocazia să exercite drepturile la apărare, o decizie judiciară care îl privește reflectă sentimentul că este vinovat.

Acest lucru poate fi valabil chiar și în absența unei constatări formale; este suficientă o motivare care să dea de înțeles că judecătorul îl consideră pe interesat ca vinovat 102 » (hotărârea Minelli împotriva Elveției din 25 martie 1983, seria A nr. 62, p. 18, § 37). De asemenea, există o atingere a prezumției de nevinovăție atunci când această atingere nu provine de la un judecător sau o instanță, ci de la o autoritate publică care se exprimă public asupra vinovăției unei persoane, nu încă inculpate, dar deja plasate în arest preventiv (hotărârea Allenet de Ribemont împotriva Franței din 10 februarie 1995, seria A nr. 308, p. 16, § 36-37). 103 În speță, Curtea constată că cele două ordine prefectorale criticate adoptate în aprilie 1990 se întemeiau pe infracțiuni penale constatate în cadrul unei anchete penale deschise în martie 1990, fapte care se desfășuraseră în unitatea gestionată de o societate al cărei administrator era reclamanta.

104 Cu toate acestea, în niciun moment al acestei proceduri, reclamanții nu au fost « 105 acuzați 106 » de infracțiunile de tentativă de omor și violență cu arme reproșate în cadrul acestei proceduri penale. Aceasta, condusă împotriva X., viza acte imputabile altor persoane. În aceste circumstanțe, reclamanții nu pot invoca în beneficiul lor principiul prezumției de nevinovăție de care beneficiază o persoană « 107 acuzată 108 » în sensul Convenției (a se vedea 109 a contrario 110 , hotărârea Allenet de Ribemont citată anterior, § 37, și hotărârea Englert împotriva Germaniei, seria A nr. 123, § 35). 111 Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins ca vădit nefondat, în aplicarea articolului 112 35 §§ 113 3 și 114 4 din Convenție.

115 3. 116 Reclamanții invocă încălcarea articolului 6 din Convenție, deoarece nu au putut să-și asigure drepturile la apărare înainte de închiderea unității lor, care, potrivit acestora, este o « 117 acuzație în materie penală 118 ». 119 Curtea reamintește jurisprudența potrivit căreia un reclamant care se plânge de încălcări ale garanțiilor de procedură prin raportare la articolul 6 din Convenție în cadrul unei proceduri penale care îl privește nu se mai poate pretinde victimă dacă, în definitiv, a fost achitat. Într-un asemenea caz, s-a considerat că încălcările pretinse ale articolului 6 au fost remediate prin faptul achitării și că persoana în cauză nu mai putea ridica în mod legitim acest capăt de cerere în fața organelor Convenției (cererea nr. 8083/77, decizia Comisiei din 13 martie 1980, Decizii și Rapoarte nr. 19 (D.R.) p. 223; cererea nr. 12778/87, decizia Comisiei din 9 decembrie 1988, D.R.

59 p. 158). 120 Curtea apreciază că acest raționament se aplică 121 mutatis mutandis 122 unei proceduri în anularea unui act administrativ care se termină cu anularea actului menționat. În speță, măsura de închidere provizorie criticată de reclamanți a fost anulată prin decizia internă definitivă din 15 februarie 1999. Curtea apreciază că defectele care ar fi putut afecta procedura trebuie considerate ca fiind remediate prin decizia finală de anulare a ordinului contestat. S-a remediat astfel prezentului capăt de cerere prezentat de reclamanți prin epuizarea căilor de recurs interne disponibile. Aceștia nu se mai pot deci pretinde « 123 victime 124 » în sensul articolului 34 din Convenție ale unei încălcări a articolului 6 în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe drepturile la apărare care ar fi avut loc în cadrul acestei proceduri, având în vedere rezultatul său favorabil.

Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins ca vădit nefondat, în aplicarea articolului 125 35 §§ 126 3 și 127 4 din Convenție. 128 4. 129 Reclamanții se plâng că măsura de închidere provizorie a restaurantului a antrenat o limitare a folosinței bunurilor lor, și anume fondul lor de comerț și clientela lor, și a încălcat astfel articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție care prevede în special 130 că: 131 « 132 Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. (...) 133 Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl posedă Statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general 134 (...)» 135 Curtea reamintește că, în temeiul articolului 35 § 1 din Convenție, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne.

În speță, ea observă că reclamanții nu au intentat o acțiune în despăgubiri pe baza anulării ordinului contestat. Prin urmare, aceștia nu au epuizat căile de recurs interne în sensul articolului 35 § 1 din Convenție. Capătul de cerere trebuie deci respins în aplicarea articolului 136 35 137 § 138 4 din Convenție. 139 5. 140 Reclamanții se plâng în final de o atingere adusă dreptului lor de acces la o instanță în sensul articolului 6 § 1 din Convenție citat anterior din cauza adoptării unei decizii de neîncepere a urmăririi penale în cauza lor. 141 Curtea reamintește totuși că articolul 6 nu garantează dreptul de a obține provocarea unor urmăriri penale împotriva terților.

Rezultă că acest aspect al cererii este incompatibil 142 ratione materiae 143 cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 § 3 și trebuie respins în aplicarea articolului 35 § 4. 144 Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, 145 AMÂNĂ 146 examinarea capetelor de cerere ale reclamanților privind durata procedurii penale cu constituire de parte civilă și a procedurii administrative din perspectiva articolului 6 § 1 din Convenție.

147 DECLARĂ CEREREA INADMISIBILĂ

148 pentru rest. 149 S. Dollé 150 W. Fuhrmann 151 Grefieră 152 Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 46820/99 présentée par Hector et Dominique ZUILI contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 27 juin 2000 en une chambre composée de M. W. Fuhrmann, président , M. J.-P. Costa, M. L. Loucaides, M. P. Kūris, M me F. Tulkens, Sir Nicolas Bratza, M. K. Traja, juges , et de M me S. Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 14 août 1998 et enregistrée le 17 mars 1999, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants sont des ressortissants français résidant à Paris.

Le requérant est né en 1948 et la requérante en 1951. Ils sont représentés devant la Cour par M e Biju-Duval, avocat au barreau de Paris. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.

Procédure administrative Par arrêté du 2 avril 1990, le préfet de police de Paris ordonna la fermeture provisoire pour six mois du restaurant exploité par les requérants aux motifs « qu’à l’intérieur de l’établissement une personne a été blessée par balle et une autre gravement blessée à la tête sans que les exploitants du restaurant n’intervienne » ; il se fondait sur le code des débits de boissons et mesures contre l’alcoolisme et indiquait qu’il était urgent de mettre fin aux risques que les conditions d’exploitation du restaurant faisaient courir à l’ordre public ; un second arrêté préfectoral retirait la dérogation d’ouverture de nuit pour les mêmes raisons ajoutant le fait que l’établissement était géré illicitement par un gérant de fait, soit le requérant. Le 29 juin 1990, la société des restaurants français, société dont la requérante est la gérante et qui exploitait le restaurant visé par la fermeture provisoire, déféra les deux arrêtés à la censure du tribunal administratif de Paris. Par jugement du 27 avril 1994, le tribunal annula les deux arrêtés au motif que les renseignements recueillis par le juge d’instruction dans le cadre de la procédure pénale (point 2 ci-après) ne relevaient aucune trace des faits reprochés : aucun coup de feu n’avait été tiré dans le restaurant, aucune personne n’avait été blessée ; de même le dossier ne corroborait pas le fait reproché selon lequel le restaurant était défavorablement connu des services de police ; enfin la seule circonstance, à la supposer établie, que le restaurant aurait été géré illicitement par un gérant de fait n’était pas déterminante. Le tribunal en conclut que les seuls motifs retenus par le préfet pour justifier ses décisions n’étaient pas établis. Entre-temps, la société des restaurants français avait été mise en liquidation judiciaire par jugement du tribunal de commerce de Paris du 11 février 1992. Le ministre de l’intérieur fit appel du jugement devant le Conseil d’Etat. Dans un mémoire du 25 août 1995, les requérants déposèrent des conclusions en leurs noms en qualité de parties intervenantes volontaires à la procédure. Ils se plaignaient notamment d’avoir fait l’objet de déclarations calomnieuses du fait des arrêtés préfectoraux puisque ceux-ci avaient été adopté sur la base d’infractions pénales alléguées qui furent par la suite déclarés inexistants par le juge pénal ; ils invoquaient notamment l’article 6 § 2 de la Convention. Par arrêt du 15 février 1999, le Conseil d’Etat confirma le jugement.

Procédure pénale Une information pénale fut ouverte par le parquet de Paris contre X en mars 1990 du chef de tentative d’homicide volontaire et violences volontaires avec armes. L’information fut clôturée par une ordonnance de non-lieu du 8 mars 1991 devenue définitive. Le juge d’instruction y indiquait qu’aucun coup de feu n’avait été tiré dans le restaurant et qu’aucune personne n’avait été blessée même si une bagarre avait eu lieu.

Procédure pénale avec constitution de partie civile Le 6 décembre 1993, les requérants déposèrent une plainte avec constitution de partie civile contre personne non dénommée pour dénonciation calomnieuse, diffamation, faux en écriture publique authentique, concussion, faux et usage de faux en écriture de commerce, violation de domicile, vol avec effraction et violation du secret professionnel. Ils invoquaient dans leur plainte un préjudice moral et financier lié aux infractions dénoncées et notamment la perte de 6 millions de francs. Par ordonnance du 17 mai 1996, un non-lieu partiel fut prononcé et pour le reste, l’extinction de l’action publique fut prononcée. Par arrêt de la cour d’appel de Paris du 12 novembre 1996, l’ordonnance fut confirmée. Par arrêt du 16 décembre 1997, notifié le 17 février 1998, la Cour de cassation déclara les pourvois irrecevables après avoir jugé que la cour d’appel avait fait une exacte application du droit applicable. GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée excessive de l’instruction relative à leur plainte avec constitution de partie civile. Ils se plaignent également de la durée excessive de la procédure administrative au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. 2. Les requérants invoquent également l’article 6 § 2 de la Convention car la fermeture du restaurant a été décidée sur la seule foi d’allégations mensongères. De plus, l’arrêté préfectoral en se fondant sur le comportement fautif des requérants et leur gestion illégale du restaurant a porté atteinte à leur présomption d’innocence. 3. Les requérants invoquent la violation de l’article 6 de la Convention car ils n’ont pu assurer leurs droits de la défense avant la fermeture de leur établissement qui selon eux est une « accusation en matière pénale ».

Les requérants se plaignent de ce que la mesure de fermeture provisoire du restaurant a entraîné une limitation de l’usage de leurs biens, soit leur fonds de commerce et leur clientèle, et a donc méconnu l’article 1er du Protocole N° 1 à la Convention.

Les requérants se plaignent d’une atteinte à leur droit d’accès à un tribunal au sens de l’article 6 § 1 de la Convention du fait de l’adoption d’une décision de non-lieu dans leur affaire. EN DROIT 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée excessive de l’instruction relative à leur plainte avec constitution de partie civile. Ils se plaignent également de la durée excessive de la procédure administrative au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. L’article 6 § 1 prévoit notamment que : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle . » En l’état du dossier, la Cour estime ne pas être en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces deux griefs et juge nécessaire de porter cette partie de la requête à la connaissance du gouvernement défendeur par application de l’article 54 § 3 b) de son règlement. 2. Les requérants invoquent également l’article 6 § 2 de la Convention car la fermeture du restaurant a été décidée sur la seule foi d’allégations mensongères. De plus, l’arrêté préfectoral en se fondant sur le comportement fautif des requérants et leur gestion illégale du restaurant a porté atteinte à leur présomption d’innocence. L’article 6 § 2 prévoit que : « Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie. » La Cour rappelle tout d’abord que « la présomption d’innocence se trouve méconnue si, sans établissement légal préalable de la culpabilité d’un prévenu et, notamment, sans que ce dernier ait eu l’occasion d’exercer les droits de la défense, une décision judiciaire le concernant reflète le sentiment qu’il est coupable. Il peut en aller ainsi même en l’absence de constat formel ; il suffit d’une motivation donnant à penser que le juge considère l’intéressé comme coupable » (arrêt Minelli c. Suisse du 25 mars 1983, série A n° 62, p. 18, § 37). De même y a-t-il atteinte à la présomption d’innocence lorsque cette atteinte n’émane pas d’un juge ou d’un tribunal, mais d’une autorité publique qui s’exprime publiquement sur la culpabilité d’une personne, non encore inculpée mais déjà placée en garde à vue (arrêt Allenet de Ribemont c. France du 10 février 1995, série A n° 308, p. 16, § 36-37). En l’espèce, la Cour constate que les deux arrêtés préfectoraux critiquées adoptés en avril 1990 se fondaient sur des infractions pénales constatés dans le cadre d’une information pénale ouverte en mars 1990, faits qui s’étaient déroulés dans l’établissement géré par une société dont la requérante était gérante. Toutefois, à aucun moment de cette procédure, les requérants ne furent « accusés » des infractions de tentative d’homicide volontaire et de violence volontaire avec arme reprochées dans le cadre de cette procédure pénale. Celle-ci conduite contre X. visaient des agissements imputables à d’autres personnes. Dans ces circonstances, les requérants ne peuvent invoquer à leur profit le principe de la présomption d’innocence qui bénéficie à une personne « accusée » au sens de la Convention (voir a contrario , arrêt Allenet de Ribemont précité, § 37, et arrêt Englert c. Allemagne, série A n° 123, § 35). Il s’ensuit que le grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 3. Les requérants invoquent la violation de l’article 6 de la Convention car ils n’ont pu assurer leurs droits de la défense avant la fermeture de leur établissement qui selon eux est une « accusation en matière pénale ». La Cour rappelle la jurisprudence selon laquelle un requérant qui se plaint de violations des garanties de procédure au regard de l’article 6 de la Convention dans le cadre d’une procédure pénale le concernant ne peut plus se prétendre victime s’il a, en définitive, été acquitté. En pareil cas, il a été considéré que les violations alléguées de l’article 6 avaient été redressées du fait de l’acquittement et que l’intéressé ne pouvait plus légitimement soulever ce grief devant les organes de la Convention (requête n° 8083/77, décision de la Commission du 13 mars 1980, Décision et Rapports n° 19 (D.R.) p. 223 ; requête n° 12778/87, décision de la Commission du 9 décembre 1988, D.R. 59 p. 158). La Cour estime que ce raisonnement s’applique mutatis mutandis à une procédure en annulation d’un acte administratif qui se termine par l’annulation dudit acte. En l’espèce, la mesure de fermeture provisoire critiquée par les requérants a été annulée par décision interne définitive du 15 février 1999. La Cour estime que les défauts qui auraient pu entacher la procédure doivent être considérés comme ayant été redressés par la décision finale d’annulation de l’arrêté contesté. Il a ainsi été remédié au présent grief présenté par les requérants par l’épuisement des voies de recours internes disponibles. Ceux-ci ne peuvent donc plus se prétendre « victimes » au sens de l’article 34 de la Convention d’une violation de l’article 6 quant au grief tiré des droits de la défense qui aurait eu lieu dans le cadre de cette procédure, compte tenu de son issue favorable. Il s’ensuit que le grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 4. Les requérants se plaignent de ce que la mesure de fermeture provisoire du restaurant a entraîné une limitation de l’usage de leurs biens, soit leur fonds de commerce et leur clientèle, et a donc méconnu l’article 1er du Protocole N° 1 à la Convention qui prévoit notamment que : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. (...) Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général (...) » La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après épuisement des voies de recours internes. En l’espèce, elle relève que les requérants n’ont pas engagé d’action en dommages et intérêts sur la base de l’annulation de l’arrêté contesté. Dès lors, ils n’ont pas épuisé les voies de recours internes au sens de l’article 35 § 1 de la Convention. Le grief doit donc être rejeté en application de l’article 35 § 4 de la Convention. 5. Les requérants se plaignent enfin d’une atteinte à leur droit d’accès à un tribunal au sens de l’article 6 § 1 de la Convention précité du fait de l’adoption d’une décision de non-lieu dans leur affaire. La Cour rappelle toutefois que l’article 6 ne garantit pas le droit de voir provoquer des poursuites pénales contre des tiers. Il s’ensuit que cet aspect de la requête est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, AJOURNE l’examen des grief des requérants concernant la durée de la procédure pénale avec constitution de partie civile et de la procédure administrative au regard de l’article 6 § 1 de la Convention.

DÉCLARE LA REQUÊTE IRRECEVABLE

pour le surplus. S. Dollé W. Fuhrmann Greffière Président