CtEDO 26.09.2000 AI

ZANNOUTI c. FRANCE

RESPONDENT
FRA
HOTĂRÂRE
26.09.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Recevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
ZANNOUTI c. FRANCE (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

reclamației nr

o

42211/98

prezentată de Driss ZANNOUTI

împotriva Franței

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), ședință pe

26

septembrie 2000 în o cameră compusă din

D.

președinte

,

D.

J.-P. Costa,

D.

Doamna

D.

Sir

Nicolas Bratza,

D.

judecători

,

și din

Doamna

grefiera secțiunii

,

Având în vedere reclamația sus-menționată depusă în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului pe 9 octombrie 1997 și înregistrată pe 16 iulie 1998,

Având în vedere observațiile depuse de guvernul pârât și cele prezentate în replica de reclamant,

După ce a deliberat, pronunță decizia următoare

:

Reclamantul este un cetățean marocan, născut în 1970 și deținut în arestul de domiciliu al Sănătății (Paris). Este reprezentat în fața Curții de d-na

e

Jouanneau, avocat la baroul din Paris.

A.

Circumstanțele cazului

Faptele cauzei, conform expunerii făcute de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Pe 9 august 1992, un incendiu a izbucnit într-un vechi hotel ocupat ilegal aparținând unui complex imobiliar foarte îmbătrânit în al unsprezecelea district din Paris. Trei persoane și-au găsit moartea și cinci altele au fost rănite. Pe 13 august 1992, o investigație judicială a fost deschisă.

Ca urmare a mărturiilor ocupanților clădirii, în special a lui B.R. și M.Y., care afirmau că auziseră reclamantul spunând că o să incendieze și l-au văzut turnând benzină pe scări, suspiciuni s-au îndreptat către acesta. A fost arestat pe 5

decembrie 1992 în Țările de Jos, apoi remisl după extradarea sa în autoritățile franceze pe 4

mai 1993, după ce un mandat de arestare fusese emis împotriva sa pe 18 decembrie 1992.

Pe 5 mai 1993, reclamantul a fost pus în examen sub acuzația de distrugere voluntară a bunurilor mobile și imobile prin incendiu având ca rezultat moartea mai multor persoane și plasat sub mandat de depozit prin ordonanță a unui judecător de instrucție la tribunalul de mare instanță din Paris. Punerea în detenție preventivă a fost motivată de necesitatea de a organiza confruntări cu martori, reclamantul negând categoric faptele, cât și de preocuparea de a garanta menținerea lui la dispoziția justiției, deoarece «

nu oferea nicio garanție de reprezentare, fiind fără domiciliu și fără profesie în Franța

; că pe de altă parte, aceasta [persoana pusă în examen] a fugit în străinătate, știind că este căutată

».

Pe 23 iunie 1993, reclamantul a fost interogat.

Pe 3 septembrie 1993, judecătorul de instrucție a fost înlocuit.

Prin ordonanță din 2 mai 1994, detenția preventivă a reclamantului a fost prelungită cu un an.

Prin corespondență din 1

er

februarie, 22 februarie, 1

er

august și 5 septembrie 1994, reclamantul a solicitat o confruntare cu martori. În această perioadă, reclamantul a depus trei cereri de eliberare, toate respinse de judecătorul de instrucție.

Pe 21 octombrie și 18 noiembrie 1994, confruntări au fost organizate. Reclamantul nu a putut fi confruntat nici cu B.R., decedat pe 17 aprilie 1993, nici cu M.Y., căutat fără succes. A.B., prieten al reclamantului, a declarat că l-a văzut în ziua faptelor cu o bidonă de plastic și că îi spusese că va arde hotelul.

Pe 4 și 21 noiembrie 1994, reclamantul a prezentat cereri de eliberare. Ele au fost respinse și apoi, pentru una dintre ele, reclamantul a depus un recurs în casație, al cărui Curte de Casație constată depășirea termenului prin hotărâre din 11 aprilie 1995.

Prin ordonanță din 20 aprilie 1995, detenția reclamantului a fost din nou prelungită cu un an. Reclamantul a appelatat această ordonanță. Prin hotărâre din 9 mai 1995, camera de acuzare a curții de apel din Paris a confirmat ordonanța în litigiu în scopul de a garanta menținerea reclamantului la dispoziția justiției și de a preveni presiunea asupra martor. Prin hotărâre din 7 august 1995, curtea de casație constată depășirea recursului.

Pe 14 decembrie 1995, judecătorul de instrucție a fost din nou înlocuit.

Pe 12 ianuarie 1996, o altă ocupantă a clădirii, F.A.E., a fost ascultată de judecătorul de instrucție și a confirmat spusele anterioare ale colocatarilor. Ea a precizat că nu depusese mai devreme din temere de reclamant.

Pe 21 ianuarie 1996, judecătorul de instrucție a emis o comisie rogată în scopul de a localiza concubina reclamantului cât și alți martori.

Prin hotărâre din 15 februarie 1996, camera de acuzare a confirmat ordonanța de respingere a cererii de eliberare din 29 ianuarie pentru aceleași motive anterioare invocate, și anume garanția reprezentării și riscul de presiune asupra martor.

Prin ordonanță din 30 aprilie 1996, judecătorul de instrucție a prelungit detenția preventivă pentru o durată de un an.

Pe 14 mai 1996, după amânarea interogatoriului inițial fixat la 30 aprilie 1996, judecătorul de instrucție a audiat reclamantul.

Pe 10 septembrie 1996, concubina reclamantului a fost reținută și pusă în examen pentru situație neregulară pe teritoriul francez. Pe 10 octombrie 1996, judecătorul de instrucție a organizat o confruntare cu ea.

Pe 17 ianuarie 1997, dosarul procedurii a fost comunicat procurorului Republicii pentru regulament.

Pe 1

er

aprilie 1997, judecătorul de instrucție a respins o cerere de eliberare prezentată de reclamant în termenii următori

:

«

Considerând că faptele imputate persoanei puse în examen, de natură penală, au perturbat foarte grav și durabil ordinea publică

; că interesatul, după ce a fugit după fapte, nu a putut fi reținut decât ca urmare a unei proceduri de extradare și nu dispune, având în vedere în special cuantumul pedepsei riscate, de garanții suficiente de reprezentare

;

Considerând în consecință că detenția (...) este singurul mijloc de a preveni presiunea asupra martor sau victime și necesară pentru a garanta menținerea persoanei concernente la dispoziția justiției și pentru a preserva ordinea publică din perturbația cauzată de infracțiune

».

Prin hotărâre din 22 aprilie 1997, camera de acuzare a curții de apel din Paris a confirmat ordonanța de respingere pentru aceleași motive invocate la începutul procedurii și aceasta, «

în ciuda duratei detenției justificate de dificultățile întâmpinate de judecătorul de instrucție în execuția diligențelor sale, în special identificarea victimelor decedate

».

Reclamantul a depus un recurs în casație și a ridicat o modalitate, unică, rezultată din încălcarea articolului 5 § 3 din Convenție.

Prin ordonanțe din 30 aprilie și 2 mai 1997, judecătorul de instrucție a prelungit detenția preventivă și a respins o cerere de eliberare. Prin hotărâre din 22 mai 1997, camera de acuzare a confirmat aceste ordonanțe considerând că «

în ciuda duratei detenției justificate de dificultățile întâmpinate de judecătorul de instrucție în execuția diligențelor sale, în special identificarea victimelor, prin multiplicitatea actelor necesare din negațiile persoanei puse în examen, detenția nu depășește termenul rezonabil așa cum este definit de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 144-1 din codul de procedură penală

».

Pe 23 iunie 1997, judecătorul de instrucție a dat o ordonanță de transmitere de documente procurorului general la curtea de apel din Paris, pentru a încheia instrucția.

Prin hotărâre din 22 iulie 1997, notificată pe 25 septembrie 1997, Curtea de Casație a anulat și anulat în toate dispozițiile hotărârea din 22 aprilie 1997 pe motiv că, limitând-se a se referi pentru a justifica durata detenției, la executarea unei măsuri de expertiză, camera de acuzare omisese să răspundă la articulațiile esențiale ale notei de care era sesizată. Cauza a fost trimisă înapoi la curtea de apel din Versailles.

Prin hotărâre din 14 august 1997, camera de acuzare a curții de apel din Paris a pronunțat punerea în acuzare a reclamantului, l-a trimis în fața curții de jurați din Paris și a emis o ordonanță de capturare.

Prin corespondență din 22 septembrie 1997, grefa curții de jurați din Paris a informat consiliul reclamantului că nicio dată de audiere nu era fixată pentru a examina cauza pentru că toate dosarele erau complete până la sfârșitul anului în curs. El a precizat că reclamantul nu ar fi foarte probabil judecat decât în cursul celui de-al doilea semestru al anului 1998.

Prin hotărâre din 5 noiembrie 1997, camera de acuzare a curții de apel din Versailles a confirmat ordonanța de refuz de eliberare din 1

er

aprilie 1997 pe motiv că în ciuda plasării reclamantului sub mandat de depozit din aproape trei ani și unsprezece

luni

:

«

(...) faptele imputate persoanei puse în examen, presupunând-le stabilite, sunt de o gravitate excepțională, trei persoane și-au găsit moartea (...)

Considerând pe de altă parte că investigațiile necesare manifestării adevărului erau indiscutabil complexe

;

Considerând de fapt că acuzațiile susceptibile a fi reținute împotriva persoanei puse în examen, care a fugit în străinătate apoi contesta orice participare la fapte, decurgeau neapărat din mărturi; că pe de altă parte era sarcina magistratului de a verifica identitatea victimelor al căror corp a uneia dintre ele, îngropat sub dărâmăturile mai multor etaje fusese complet carbonizat, fiind remarcat că mai mulți dintre moștenitori locuiesc în străinătate, în special în Algeria, în Maroc

;

Considerând că nu ar trebui făcută abstracție că faptele s-au desfășurat într-un «

squatt

» unde refugiasindul victimele și parte a martor potențiali, loc reunind persoane neintegrate al căror listă și identitate erau necunoscute, sub lovitura unei măsuri de expulzare neexecutate, în contrast cu ocupanții unei clădiri pentru uz rezidențial obișnuit unde aceștia sunt proprietari sau titulari ai unui contract de chirie, în toate cazurile subscriptori la contracte diferite cu serviciile publice (...)

Considerând că situația precară a martor și victime continuând după fapte, cercetările pentru a-i găsi o dată identificate erau neapărat lungi

; că hazardurile vieții lor, chiar și neregularitate situațiilor lor administrative și în special privind martorul F.D. [concubina] lipsit de titlu de ședere erau de natură a limita orice contact cu serviciile de poliție și justiție

; că numeroase cercetări fără succes au fost făcute la biroul școlilor, la PMI, la direcția impozitelor, la CAF, la CPAM din Paris și Seine-Saint-Denis, la DASS

;

Că apare a posteriori că ea a rătăcit din hotel mobilat în hotel mobilat, la registrele neținute rămânând necunoscut serviciilor sociale diverse, că adresele pe spatele plicurilor primite de persoana pusă în examen și nesechestrate erau aleatorii (...)

Considerând că confruntarea indispensabilă a martor cu persoana pusă în examen presupunea că aceasta din urmă fusese reținută și ascultată

; că lungul laps de timp necesar extradării după ce a plecat voluntar de pe teritoriul național era obiectiv de natură a duce la schimbări de adrese ale spuși martori, a face căutările mai aleatorii

;

Considerând mai precis că rezultă din documentele procedurii că chemările adresate în cursul anului 1994 martor A.B., M.Y., M.T. au fost returnate de poștă cu menționarea «

nu locuiește la adresa indicată

»

;

Că în fața acestor dificultăți, magistratul a trebuit să emită o comisie rogată pentru a putea le face livra de funcționari de poliție, o chemată în vederea auzirii și confruntării (...)

Considerând că trebuie de altfel remarcat că magistratul instructor, pe lângă investigațiile de personalitate ale victimelor a trebuit să numească un colegiu de experți pentru a proceda la expertizan genetică apoi la un supliment de expertizan pentru a identifica trupul neînsuflețit al lui M. pe 20 iunie 1994 apoi pe 21

martie

1995

;

Că acest supliment de expertizan a necesitat prelevări sanguine pe apropiaților lui M. în vederea comparării amprentelor genetice, spuse prelevări presupunând venirea prealabilă din Algeria a tatălui și mamei, obținerea unei vize pentru aceștia o dată ridicatele legitime ezitări

; (...)

»

Curtea de apel din Versailles a continuat argumentația în repezicând o motivație identică a ordonanței confirmate ajustând la ea riscul de presiune asupra martor, fiind remarcat

«

declarațiile poartă împotriva lui, negațiile persoanei puse în examen, clima de violență subiacență proceduri, caracterul oral al instrucției și al dezbaterilor în fața curții de jurați, jurisdicție care era susceptibilă a fi sesizată la 1

er

aprilie

1997

».

Reclamantul a depus un recurs în casație împotriva acestei hotărâri.

Prin hotărâre din 14 noiembrie 1997, curtea de jurați din Paris a respins o cerere de eliberare a reclamantului precizând că prezentarea în fața jurisdicției de judecată putea fi considerată într-un interval apropiat. Reclamantul a depus un recurs în casație.

Prin hotărâre din 11 martie 1998, Curtea de Casație, examinând recursul împotriva hotărârii din 5 noiembrie 1997, spune că nu este cazul a se pronunța asupra recursului, pe care deveneseră lipsit de scop, deoarece reclamantul, pus în acuzare printr-o hotărâre definitivă de renvoi, nu mai era deținut preventiv în virtutea mandatului de depozit din 5 mai 1993, dar închis în execuție a ordonanței de capturare inclusă în menționata hotărâre de punere în acuzare.

Pe 3 septembrie 1998, Curtea de Casație a respins recursul împotriva hotărârii din 14

noiembrie 1997.

Pe 28 octombrie 1998, curtea de jurați din Paris a declarat reclamantul vinovate al faptelor imputate și l-a condamnat la o pedeapsă de cincisprezece ani de închisoare criminală.

B.

Dreptul intern relevant

Dispozițiile relevante ale codului de procedură penală sunt următoarele

:

art. 144 (în redacția legii nr

o

96-1235 din 30 decembrie 1996

; în vigoare pe 31 martie 1997)

:

«

În materie penală și în materie de infracțiuni, dacă pedeapsa riscată este egală sau mai mare fie cu un an de închisoare în caz de infracțiune în flagrant, fie cu doi ani de închisoare în alte cazuri și dacă obligațiile controlului judiciar sunt insuficiente cu privire la funcțiile definite la articolul

137, detenția preventivă poate, cu titlu excepțional, fi ordonată sau prelungită

:

1

o

Atunci când detenția preventivă a persoanei puse în examen este singurul mijloc de a conserva dovezi sau indici materiale sau de a preveni fie presiune asupra martor sau victime, fie o înțelegere frauduloasă între persoane puse în examen și complici

;

2

o

Atunci când această detenție este singurul mijloc de a proteja persoana pusă în examen, de a garanta menținerea ei la dispoziția justiției, de a pune sfîrșit infracțiunii sau de a preveni reînnodarea ei

;

3

o

Atunci când infracțiunea, din cauza gravității, a circumstanțelor comiterii sau a importanței prejudiciului cauzat, a provocat o perturbație excepțională și persistentă a ordinii publice, la care detenția este singurul mijloc de a pune sfîrșit. (...)

».

art. 144-1 (în redacția legii nr

o

96-1235 din 30 decembrie 1996

; în vigoare pe 31 martie 1997)

:

«

Detenția preventivă nu poate depăși o durată rezonabilă, cu privire la gravitatea faptelor imputate persoanei puse în examen și complexitatea investigațiilor necesare manifestării adevărului.

Judecătorul de instrucție trebuie să ordone eliberarea imediată a persoanei plasate în detenție preventivă, potrivit modalităților prevăzute de articolul

147, de îndată ce condițiile prevăzute de articolul

144 și de prezentul articol nu mai sunt îndeplinite

».

art. 145-2 (în redacția legii nr

o

96-1235 din 30 decembrie 1996

; în vigoare pe 31 martie 1997)

:

«

În materie penală, persoana pusă în examen nu poate fi menținută în detenție după un an. Cu toate acestea, sub rezerva dispozițiilor articolului 145-3, judecătorul de instrucție poate, la expirarea acestui termen, prelungi detenția pentru o durată care nu poate depăși șase luni printr-o decizie pronunțată conform dispozițiilor primului și celui de-al patrulea alineat al articolului 145 (...). Această decizie poate fi reînnoită potrivit aceleiași proceduri. (...)

».

art. 145-3 (în redacția legii nr

o

96-1235 din 30 decembrie 1996

; în vigoare pe 31 martie 1997)

:

«

Atunci când durata detenției preventive depășește un an în materie penală (...), deciziile ordonând prelungirea ei sau respingând cererile de eliberare trebuie de asemenea să conțină indicații particulare care justifică în acest caz continuarea instrucției și termenul previzibil de finalizare a procedurii. Judecătorul de instrucție nu este totuși obligat să indice natura investigațiilor la care intenționează să procedeze atunci când această indicație riscă a obstrucționa efectuarea acestor investigații

».

Invocând articolele 5 § 3 și 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de durata detenției sale preventive cât și de durata procedurii penale subiectului.

1.

Reclamantul se plânge de durata detenției sale preventive și de durata procedurii penale și se spune victimă a unei încălcări a articolelor 5 § 3 și 6 § 1 din Convenție, conform cărora

:

«

Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraf 1

c) al prezentului articol, trebuie să fie prezentată imediat în fața unui judecător sau a altui magistrat autorizat de lege să exercite funcții judiciare și are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil, sau eliberat în cursul procedurii. Eliberarea poate fi supusă unei garanții asigurând prezența persoanei în cauză la audiere

».

«

Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) într-un termen rezonabil, de un tribunal (...) care va decide (...) temeinicului unei acuzări în materie penală.

»

2.

Asupra excepției de neepuizare ridicată de Guvern

Guvernul ridică cu titlu principal o excepție de inadmisibilitate, ținând că reclamantul nu ar fi epuizat căile de atac interne în sensul articolului 35 § 1 din Convenție. El consideră că reclamantul ar fi trebuit și trebuie să facă uz, la fel pentru durata detenției preventive cât și pentru cea a procedurii penale, a recurului prevăzut de articolul L 781-1 din Codul organizării judiciare, care spune că «

Statul este obligat să repare prejudiciul cauzat de funcționarea defectuasă a serviciului justiției. Această răspundere

nu este angajată decât de o greșeală gravă sau prin negare de justiție

».

Guvernul subliniază că mai multe decizii recente au acceptat cereri pe acest cap și citează în special o sentință a tribunalului de mare instanță din Paris din 5 noiembrie 1997 (cauza Gauthier), care a acordat 50 000 de franci daunelor și intereselor la titlul duratei excesive a unei proceduri. Această hotărâre a fost confirmată pe 20 ianuarie 1999 de curtea de apel din Paris, care totuși a redus la 20 000 de franci suma acordată. Guvernul mai citează două alte decizii date de tribunalul de mare instanță din Paris pe 9 iunie 1999 (Quilichini c. Agent judiciar al Trezoreriei ) și pe 22 septembrie 1999 (D. Le Grix de la Salle c. Agent judiciar al Trezoreriei) în care «

jurisprudența Gauthier

» a fost aplicată.

Reclamantul contestă abordarea făcută de Guvern privind eficacitatea unui recurs bazat pe articolul L 781-1 sus-citat. El reamintește mai întâi că la sesizarea Curții de reclamant, doar decizia din 5 noiembrie 1997 exista și că cauza era atunci în curs de judecată în fața curții de apel. De altfel, și în ciuda celorlalte două decizii citate de Guvern, el consideră că eficacitatea recurului în cauză nu este demonstrată în ceea ce nu ar permite remedierea încălcărilor pretinse.

Pentru ceea ce privește recursul prevăzut de articolul L 781-1 din Codul organizării judiciare, Curtea remarcă că a fost subiectul în ultimii ani a unui uz tot mai frecvent, în special în domeniul nerespectării termenului rezonabil, jurisdicțiile competente aplicând-o referind-se la art. 6 § 1 din Convenție.

Referitor la «

termenul rezonabil

» al duratei detenției preventive și a procedurii penale, Curtea remarcă că hotărârea curții de apel din Paris din 20 ianuarie 1999 cât și alte hotărâri menționate de Guvern sunt posterioare introducerii reclamației la Curte, și anume pe 9 octombrie 1997. De altfel, atunci când procedura litigioasă a început, în 1992, jurisprudența la care se referă Guvernul nu era în nici un fel stabilită. În consecință, perioada care trebuie luată în considerare, mergând din 1992 la 1998, trebuie apreciată în afara unei eventuale cerințe privind utilizarea recurului prevăzut de articolul L 781-1 din codul organizării judiciare. De altfel, Guvernul nu furnizează nicio jurisprudență care ar permite concluzionarea existenței eficacității recurului bazat pe articolul L 781-1 în domeniul detenției preventive.

Ținând seama de precedentul, excepția de neepuizare ridicată de Guvern nu poate fi reținută.

3.

Asupra temeinicului grievanței rezultate din art. 5 § 3

Asupra relevanței ansamblului motivelor invocate de jurisdicțiile naționale, Guvernul consideră că aceea a riscului de fugu era esențial. Situația personală a reclamantului ar fi largă contribuit la deciziile menținerii în detenție

: reclamantul, de cetățenie marocană, a trebuit să fie subiectul unei proceduri de extradare fiind în fuga în Olanda

; la momentul faptelor, se afla pe teritoriul francez în situație neregulată și fusese condamnat, sub identități diferite, pentru infracțiuni la legislația asupra străinilor

; în fine, nu avea nici domiciliu fix, nici loc de muncă în Franța. Acestea erau motivele insuficienței unui control judiciar.

Referitor la alte motive ale menținerii în detenție, Guvernul reamintește perturbația gravă a ordinii publice invocată de jurisdicții, protecția martor și victime, necesitățile instrucției din care hotărârea din 5 noiembrie 1997 dată de curtea de apel din Versailles ar face stat cu grijă. Ansamblul elementelor invocate în această hotărâre ar putea justifica, singure, durata detenției.

În fine, procedura ar fi fost condusă cu toată diligența necesară, având în vedere complexitatea cauzei și contextul ei. Instrucția s-a întins pe patru ani dar judecătorul de instrucție a audiat reclamantul de șase ori și numeroase comisii rogate și expertizan științifică, cât și investigații de personalitate

ale victimelor au fost ordonate. Termenul de audiență în fața curții de jurați (un an și șase luni) după hotărârea de renvoi s-ar explica prin specificitate jurisdicțiilor nepermente care cer îndeplinirea diverselor formalități prealabile constituției lor.

Reclamantul consideră că nu se poate ascunde lipsa diligență a autorităților naționale prin pretinsa complexitate a cauzei. El reamintește că în 1994, a trimis numeroase corespondență magistratului de instrucție pentru a fi confruntat cu martori, cereri reiterate până la 29 septembrie, adică mai mult de doi ani după deschiderea investigației. Comisia rogată pentru a localiza martori a fost lansată în octombrie 1994 și aceștia au fost găsiți în câteva zile

; nu se poate invoca deci complexitatea cauzei pentru a încerca justifica inerția magistratului instructor. Aceasta este încă demonstrată de localizarea concubinei reclamantului care nu a putut face decât pe 10

septembrie 1996 în timp ce aceasta îi scria reclamantul, atunci plasat în detenție preventivă, menționing în spatele fiecăruia din plicuri adresele sale succesive. În fine, doi ani au fost necesari pentru a lua inițiativa de a desemna un expert în timp ce corpurile fuseseră găsite deja pe 9 iunie 1992. Rezultă din toate acestea că ansamblul măsurilor ordonate în cursul instrucției ar fi trebuit să fie ordonate deja în anul 1993. În fine, reclamantul subliniază că niciun act de instrucție nu a intervenit între 17 ianuarie 1997, data transmiterii dosarului la Procuror, și hotărârea curții de jurați pe 28 octombrie 1998.

Curtea estimează că perioada care trebuie luată în considerare sub aspectul articolului 5 § 3 a început cu punerea în detenție preventivă a reclamantului, adică pe 5 mai 1993. Ea s-a încheiat cu hotărârea de condamnare a curții de jurați dată pe 28 octombrie 1998. Ea a durat deci cinci ani, cinci luni și 23 de zile.

Curtea estimează că la lumina criteriilor extrase din jurisprudența sa în materie și ținând seama din ansamblul elementelor în posesia sa, acest grief trebuie să facă obiectul unui examen pe fond. Nu ar putea deci fi declarat evident neîntemeiat, în aplicarea articolului 35 § 3 din Convenție. De altfel, nu se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate.

4.

Asupra temeinicului grievanței rezultate din art. 6 § 1 din Convenție

Guvernul consideră că procedura a început pe 18 decembrie 1992, data mandatului de arestare lansat la adresa reclamantului. Ea a durat deci cinci ani, zece luni și zece zile. Pe aprecierea acestei durate, Guvernul trimite la observații care preced asupra conducerii procedurii envisajate sub aspectul articolului 5 § 3 din Convenție.

Reclamantul denunță, în similar a ceea ce a făcut anterior pentru art. 5 § 3 din Convenție, inerția autorităților judiciare în cursul procedurii penale.

Curtea estimează că la lumina criteriilor extrase din jurisprudența sa în materie și ținând seama din ansamblul elementelor în posesia sa, acest grief trebuie să facă obiectul unui examen pe fond. Nu ar putea deci fi declarat evident neîntemeiat, în aplicarea articolului 35 § 3 din Convenție. De altfel, nu se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

,

toate mijloacele de fond rezervate.

Grefiera

Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2001-07-31
0,95
AFFAIRE ZANNOUTI c. FRANCE
étrangères. 3. Le requérant alléguait la durée de la détention provisoire et de la procédure et invoquait les articles 5 § 3 et 6 § 1 de la Convention. 4. La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur
CtEDO 2000-10-17
0,93
PARISY contre la FRANCE
TROISIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 47923/99 présentée par Jean-François PARISY contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 17 octobre 2000 en une chambre composée d
CtEDO 2002-05-21
0,93
ZUILI contre la FRANCE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION FINALE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 46820/99 présentée par Hector et Dominique ZUILI contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 21 mai 2002 en une chambre comp
CtEDO 2000-06-27
0,93
ZUILI contre la FRANCE
TROISIÈME SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 46820/99 présentée par Hector et Dominique ZUILI contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 27 juin 2000 en une chambr
CtEDO 2000-07-11
0,93
S.G. contre la FRANCE
TROISIÈME SECTION DÉCISION FINALE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 40669/98 présentée par S.G. contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 11 juillet 2000 en une chambre composée de M. W. F
Sursă