SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 47923/99 prezentate de Jean-François PARISY împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la octombrie 2000 într-o cameră compusă din W. Fuhrmann, președintele J.-P. Costa, P. Kūris, F. Tulkens, K. Jungwiert, Sir Nicolas Bratza, K. Traja, judecători și S. Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 22 februarie 1997 și înregistrată la 6 mai 1999, având în vedere art. 5 alin. Reclamantul, de cetățenie franceză, născut în 1964, a exercitat funcția de recuperator de metale și este în prezent deținut în centrul penitenciarelor din Laon. Faptele, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează La 31 august 1996, opt indivizi cagulați s-au prezentat la casieria centrală a taxei de trecere terminală a autostrăzii din nord. Trei dintre ei au intrat în spațiul local, având o sumă de aproximativ 75 000 de franci. Ceilalți cinci supravegheau în acest timp drumul de serviciu. Ei au deschis focul asupra unui angajat al societății de autostradă pe care le-au rănit în umăr, și pe o patrulă de jandarmerie, dintre care unul a murit după ce a fost împușcat în piept. Răufăcătorii au fugit apoi. O informație judiciară a fost deschisă la 3 septembrie 1996, și o comisie de recurs a fost eliberată la serviciile de jandarmerie. Urme de salivă au fost găsite pe un muc de țigară în mașina furată folosită la agresiune și abandonată de răufăcători. Acestea au condus la identificarea unuia dintre autorii care au recunoscut că au participat la fapte, în special în compania reclamantului. La 4 aprilie 1997, reclamantul a fost acuzat de arestarea șefilor de zbor cu armă organizată, omor care a însoțit o altă crimă asupra unei persoane custode a autorității publice, tentativă de omor care a însoțit o altă crimă asupra unei persoane custode a autorității publice, tentativă de crimă care a însoțit o altă crimă și a fost pus în custodie provizorie în aceeași zi. Încă de la începutul informației, reclamantul a negat că a fost implicat în acest caz și a contestat valoarea acuzațiilor aduse împotriva sa. El s-a bazat pe analize științifice conform cărora amprentele sale genetice nu au fost găsite la fața locului. La 27 ianuarie 1998, camera de acuzare a instanței judecătorești din Amiens a conchis ordonanța instanței judecătorești care respinge cererea de eliberare a reclamantului. La 5 mai 1998, Curtea de Casație a respins recursul formulat de reclamant împotriva acestei hotărâri. Prin Ordonanța din 3 aprilie 1998, arestarea provizorie a reclamantului a fost prelungită pentru șase luni, pe motiv că faptele reproșate reclamantului prezentau în mod constant și excepțional ordinea publică și că reclamantul fusese în mod oficial pus în discuție. La 28 aprilie 1998, camera de acuzare a confirmat ordonanța, adăugând la motive faptul că investigațiile erau încă în desfășurare, că erau organizate în mod regulat confruntări, că erau de temut presiuni împotriva membrilor familiilor persoanelor încarcerate, revizionarea declarațiilor martorilor care nu puteau fi puse decât pe seama unor astfel de presiuni, că existau acuzații importante împotriva reclamantului și că exista un risc de consultare cu coautorii. De asemenea, aceasta a arătat că reclamantul fusese deja condamnat de trei ori, dintre care o dată pentru furt cu reculegere și că exista riscul de recidivă și riscul pe care acesta încerca să îl evite la justiție, din cauza importanței pedepsei. Recursul formulat de reclamant împotriva acestei hotărâri a fost respins de Curtea de Casație la 21 iulie 1998. Prin ordonanța judecătorului judecătoresc din 11 mai 1998, cererea de eliberare a libertății prezentată de reclamant la 29 aprilie 1998 a fost respinsă. La 2 iunie 1998, camera de acuzare a confirmat ordonanța cu privire la aceleași motive ca și cele dezvoltate în hotărârea sa din 28 aprilie 1998. Prin hotărârea pronunțată la 2 septembrie 1998, Curtea de Casație a respins recursul formulat de reclamant împotriva hotărârii camerei de recurs. La 7 august 1998, reclamantul sesizează direct camera de recurs cu privire la o cerere de eliberare în temeiul articolului 148-1 din Codul de procedură penală. Prin hotărârea din 25 august 1998, camera de acuzare a respins cererea, menținerea în detenție a reclamantului fiind o modalitate de a reduce la minimum tulburările aduse ordinii publice și de a garanta reprezentarea în justiție a reclamantului. Aceasta a adăugat că informația era aproape încheiată, întrucât instanța de judecată a dat părților din comunicarea dosarului de procedură procurorului republicii în termen de 20 de zile. La 24 noiembrie 1998, Curtea de Casație a respins recursul formulat de reclamant împotriva acestei hotărâri. Prin Ordonanța din 28 septembrie 1998, cererea de eliberare a reclamantului a fost respinsă. La 16 octombrie 1998, camera de acuzare a confirmat ordonanța acelorași motive ca și în hotărârile sale anterioare, adăugând în același timp că examinarea acuzațiilor definitive va fi efectuată de către camera de acuzare atunci când aceasta va fi sesizată pe larg cu ordonanța de transmitere a înscrisurilor la data de 30 septembrie 1998. În plus, aceasta a arătat că, având în vedere complexitatea procedurii, numărul ridicat al cazurilor examinate și numeroasele investigații necesare, termenul limită acordat acestei cauze nu părea nerațional; prin Hotărârea din 10 noiembrie 1998, camera de acuzare a fost acuzată și l-a trimis înapoi în fața instanței de judecată. La 22 decembrie 1998, reclamantul a prezentat o cerere de eliberare în fața camerei de acuzare. La 12 ianuarie 1999, camera de acuzare a respins cererea de eliberare, întotdeauna la aceleași motive, adăugându-se că există mai multe urme în procedura de la adresa de intenție a reclamantului de a încerca să se evadeze. La 2 aprilie 1999, instanța de judecată l-a condamnat pe reclamant pentru furt în bandă organizată și cu armă, tentativă de crimă agravată în concomitență și infracțiuni conexe, la detenție pe viață. În decembrie 1999, Curtea de Casație a pronunțat hotărârea Tribunalului de Justiție și a pronunțat cauza în fața instanței judecătorești din Paris special compusă. Dreptul intern relevant Codul de procedură penală art. 144 (în redactarea sa rezultată din Legea nr. 96-1235 din 30 decembrie 1996; în vigoare la 31 martie 1997) În materie penală și de corecție, în cazul în care pedeapsa este egală sau mai mare de un an de închisoare în caz de infracțiune flagrantă sau la doi ani de închisoare în celelalte cazuri și în cazul în care obligațiile de control judiciar sunt insuficiente în raport cu funcțiile definite la art. 137, reținerea provizorie poate fi, în mod excepțional, ordonată sau prelungită În cazul în care arestarea provizorie a persoanei examinate este singura modalitate de a păstra dovezile sau indicii materiali sau de a împiedica fie presiunea asupra martorilor sau victimelor, fie o consultare frauduloasă între persoanele examinate și complici În cazul în care o astfel de detenție este singura modalitate de a proteja persoana pusă sub acuzare, de a asigura menținerea acesteia la dispoziția justiției, de a pune capăt încălcării sau de a preveni reînnoirea acesteia Atunci când încălcarea, din cauza gravității sale, a circumstanțelor comisiei sale sau a importanței prejudiciului pe care l-a cauzat, a provocat o tulburare excepțională și persistentă ordinii publice, a cărei detenție este singura modalitate de a pune capăt.... Art. 144-1 (în redactarea sa rezultată din Legea nr. 96-1235 din 30 decembrie 1996; în vigoare la 31 martie 1997) Detenția provizorie nu poate depăși o durată rezonabilă, având în vedere gravitatea faptelor reprobabile persoanei examinate și complexitatea investigațiilor necesare pentru manifestarea adevărului. Judecătorul de instrucție trebuie să dispună eliberarea imediată a persoanei aflate în detenție provizorie, conform modalităților prevăzute în art. 147, de îndată ce condițiile prevăzute în art. 144 și în prezentul articol nu mai sunt îndeplinite. Art. 145-2 (în redactarea sa în temeiul Legii nr. 96-1235 din 30 decembrie 1996; în vigoare la 31 martie 1997) În materie penală, persoana pusă sub acuzare nu poate fi menținută în detenție mai mult de un an. Cu toate acestea, sub rezerva dispozițiilor art. 145-3, judecătorul de instrucțiuni poate, la expirarea acestui termen, să prelungească detenția pentru o perioadă care nu poate depăși șase luni printr-o hotărâre pronunțată în conformitate cu art. 145 primul și al patrulea paragraf, avocatul fiind convocat în conformitate cu dispozițiile art. 114 al doilea paragraf. Această decizie poate fi reînnoită în conformitate cu aceeași procedură. Dispozițiile prezentului articol se aplică până la ordonanța de regulament. GRIEFS invocând art. 5 alin. (3) și 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata detenției sale provizorii. În plus, consideră că principiul prezumției de nevinovăție a fost necunoscut în hotărârile instanțelor franceze referitoare la reținerea sa provizorie. ÎN Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la lit. (c) din prezentul articol (...) are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în timpul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care să asigure prezentarea în instanță a persoanei respective. A. Perioada care trebuie luată în considerare Curtea ia notă de faptul că recurentul a fost pus în custodia provizorie la 4 aprilie 1997 și că a fost condamnat de instana de judecată la data de 2 aprilie 1999. Într-adevăr, Curtea amintește că hotărârea de condamnare constituie, în principiu, termenul perioadei care urmează să fie luată în considerare la unghiul articolului 5 alineatul (3); de la data respectivă, detenia laiului intră în domeniul de aplicare al articolului § 1 (a) din Convenție (a se vedea, de exemplu, Hotărârea B. c. Austria din 28 martie 1990, seria A nr. 175, p. 14, § 36) În acest caz, reclamantul a fost condamnat la detenție pe viață printr-o hotărâre judecătorească din 2 aprilie 1999. Decembrie 1999, ziua în care camera infracțională a spart și a închis sentința; în mod clar, în această perioadă de timp, el a fost reținut după condamnarea de către o instanță competentă, și nu pentru a fi condus în fața autorității judiciare competente Astfel, în dreptul francez al anulării menționate anterior, perioada care trebuie luată în considerare la unghiul art. 5 alin. (3) se încheie la 2 aprilie 1999 (hotărârea I.A. c. Franța din 23 septembrie 1998, Rec., 1998, Hotărârea 1998-VII, § 98). În ceea ce privește noua perioadă de detenție provizorie, după 2 aprilie 1999, care nu a mai fost adoptată. Curtea consideră că nu trebuie luată în considerare (hotărârea Kemmache c. Franța (n 1 și 2) din 27 noiembrie 1991, seria A nr. 218, p. 23 § 44). Prin urmare, reclamantul a fost reținut provizoriu timp de aproape doi ani. Curtea reamintește jurisprudența sa constantă conform căreia autorităților judiciare naționale le revine în primul rând sarcina de a se asigura că, într-un anumit caz, durata detenției provizorii a unui mai mult decât limita rațiunii. În acest scop, ei trebuie să examineze toate circumstanțele care pot dezvălui sau în afara existenței unei adevărate cerințe de interes public care justifică, ținând cont de prezumția de nevinovăție, o excepție de la regula respectării libertății individuale și de a raporta în deciziile lor privind cererile de extindere. Curtea trebuie să stabilească dacă a existat sau nu o încălcare a articolului 5 alineatul (3) din Convenție. Persistența unor motive plauzibile de a reține persoana arestată pentru comiterea unei infracțiuni este o condiție sine qua non de regularitatea menținerii în detenție, dar după un timp nu mai este suficientă; atunci Curtea trebuie să stabilească dacă celelalte motive adoptate de autoritățile judiciare continuă să legitimeze privarea de libertate. În cazul în care acestea se dovedesc a fi Curtea arată că, la originea prezentului litigiu, există un furt organizat și cu mână armată în cursul căruia a fost ucisă o persoană depozitară a autorității publice și o altă persoană rănită. Pentru a-l menține pe reclamant în detenție, instanțele franceze au invocat, pe lângă persistența suspiciunilor care îl împovărau, următoarele motive: : tulburarea excepțională și persistentă a ordinii publice, investigațiile în curs, confruntările organizate în mod regulat, necesitatea de a împiedica presiunile asupra martorilor, coautorilor și familiilor acestora, necesitatea de a împiedica consultările cu numeroși coautori, necesitatea de a împiedica reînnoirea faptelor, lipsa garanțiilor de reprezentare și riscul de evadare din cauza importanței pedepsei. Acestea au considerat că un control judiciar nu permitea atingerea acestor obiective. Curtea constată că suspiciunile care cântăreau asupra recurentului în momentul arestării sale s-au consolidat în cursul progresiei anchetei, în special ca urmare a declarațiilor co-misilor săi în examinare și a martorilor. Curtea se îndoiește de relevanța motivului întemeiat pe ordinea publică. Pe de altă parte, în lumina dosarului, Curtea consideră că celelalte motive reținute de instanțe erau relevante și suficiente. Într-adevăr, acest tip de infracțiune implică în mod necesar cercetări și investigații numeroase și complexe, în special atunci când, la fel ca în cazul de față, numai unul dintre autori a fost identificat printr-un indice material, care se bazează pe declarațiile sale că coautorii presupusi au fost arestați și că o crimă a avut loc în timpul atacului. În mod similar, faptul că răufăcătorii erau în număr de opt și că o crimă fusese comisă făcea cu atât mai indispensabilă confruntarea între suspecții care se presupuneau că au comis crima, pentru a determina dacă ar fi fost implicat și rolul fiecăruia. Pericolul de presiune asupra membrilor familiilor persoanelor încarcerate sau neprotejate care au făcut declarații de răspundere a fost real, în măsura în care dosarul de astfel de amenințări a fost înregistrat și în care declarațiile martorilor nu puteau fi revocate decât pe baza unor astfel de presiuni. Pe de altă parte, instanțele competente puteau să creadă în mod legitim în persistența unui pericol de fugă, bazat pe comportamentul reclamantului în procedură și pe importanța pedepselor. Necesitatea de a preveni reînnoirea infracțiunilor părea, de asemenea, relevantă, având în vedere trecutul penal al reclamantului care fusese deja condamnat de trei ori, printre care o dată pentru furt și recil. În ceea ce privește desfășurarea procedurii, Curtea acordă o importanța deosebită a complexității inevitabile a mijloacelor de comunicare, ținând cont de faptele, numărul coautorilor prezumați și de circumstanțele interpelării acestora. În circumstanțele speței, Comisia consideră că o prelucrare efectuată în mai puțin de doi ani poate fi considerată ca fiind efectuată cu atenție. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că Õ art. 5 alineatul (3) nu este încălcat ca urmare a duratei detenției provizorii suferite de solicitant. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Reclamantul se plânge că instanțele care au pronunțat cu privire la arestarea sa provizorie au încălcat principiul prezumției de nevinovăție. La art. 6 alineatul (2) din convenție se citește după cum urmează Orice persoană acuzată de o infracțiune este considerată nevinovată până la stabilirea legală a vinovăției sale. Curtea arată că instanțele în cauză trebuiau să examineze cererile de punere în libertate ale reclamantului și să se pronunțe asupra unei eventuale rețineri provizorii. Or, ele nu puteau face acest lucru decât prin examinarea elementelor dosarului și trebuiau să-și motiveze deciziile prin considerații de drept și de fapt. Totuși, această examinare și aceste decizii nu pot fi considerate ca aducând atingere prezumției de nevinovăție. Prin urmare, această parte a cererii trebuie să fie declarată inadmisibilă, deoarece în mod evident greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară revendicarea IRRECEVANT S. Dolle W. Fuhrmann Grefier Președinte [Note1] Se adaugă informațiile furnizate de guvern la cererea judecătorului raportor sau a camerei, indicând, după caz.
de la requête n° 47923/99
présentée par Jean-François PARISY
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le
17
octobre 2000 en une chambre composée de
M.
président
,
M.
J.-P. Costa,
M.
M
me
M.
Sir
Nicolas Bratza,
M.
juges
,
et de
M
me
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 22 février 1997 et enregistrée le 6 mai 1999,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
A.
Les circonstances de l’espèce
[Note1]
Le requérant, de nationalité française, né en 1964, a exercé les fonctions de récupérateur de métaux et est actuellement détenu au centre pénitentiaire de Laon.
Les faits, tels qu’ils ont été présentés par le requérant peuvent se résumer comme suit
:
Le 31 août 1996, huit individus cagoulés se présentèrent à la caisse centrale du péage terminal de l’autoroute du nord. Trois d’entre eux pénétrèrent dans le local, s’emparant d’une somme de 75 000 francs environ. Les cinq autres surveillaient pendant ce temps le chemin de service. Ils ouvrirent le feu sur un employé de la société d’autoroute qu’ils blessèrent à l’épaule, et sur une patrouille de gendarmerie, dont un des membres décéda après avoir reçu une balle dans la poitrine. Les malfaiteurs prirent ensuite la fuite. Une information judiciaire fut ouverte le 3 septembre 1996, et une commission rogatoire fut délivrée aux services de gendarmerie. Des traces de salive furent retrouvées sur un mégot de cigarette dans la voiture volée utilisée lors de l’agression puis abandonnée par les malfaiteurs. Elles conduisirent à l’identification d’un des auteurs qui reconnut avoir participé aux faits en compagnie notamment du requérant. Le 4 avril 1997, le requérant fut mis en examen des chefs de vol avec arme en bande organisée, meurtre accompagnant un autre crime sur personne dépositaire de l’autorité publique, tentatives de meurtres accompagnant un autre crime sur personne dépositaire de l’autorité publique, tentatives de meurtre accompagnant un autre crime. Il fut placé en détention provisoire le même jour. Dès le début de l’information, le requérant nia être impliqué dans cette affaire et contesta la valeur des accusations portées à son encontre. Il s’appuyait sur des analyses scientifiques selon lesquelles ses empreintes génétiques n’avaient pas été retrouvées sur les lieux.
Le 27 janvier 1998, la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Amiens confirma l’ordonnance du juge d’instruction rejetant la demande de mise en liberté du requérant. Le 5 mai 1998, la Cour de cassation rejeta le pourvoi formé par le requérant contre cet arrêt.
Par ordonnance du 3 avril 1998, la détention provisoire du requérant fut prolongée pour six mois, aux motifs que les faits reprochés au requérant avaient troublé l’ordre public d’une manière persistante et exceptionnelle et que le requérant avait été formellement mis en cause. Le 28 avril 1998, la chambre d’accusation confirma l’ordonnance, ajoutant aux motifs le fait que des investigations étaient encore en cours, que des confrontations étaient organisées régulièrement, que des pressions étaient à craindre contre les membres des familles des individus incarcérés, les revirements des déclarations des témoins ne pouvant être mises que sur le compte de telle pressions, que des charges importantes existaient à l’encontre du requérant et qu’il y avait un risque de concertation avec les coauteurs. Elle releva également que le requérant avait déjà été condamné à trois reprises dont une fois pour vol avec recel et qu’il y avait risque de récidive et risque qu’il tente de se soustraire à la justice, en raison de l’importance de la peine encourue.
Le pourvoi formé par le requérant contre cet arrêt fut rejeté par la Cour de cassation le 21 juillet 1998.
Par ordonnance du juge d’instruction du 11 mai 1998, la demande de mise en liberté présentée le 29 avril 1998 par le requérant fut rejetée. Le 2 juin 1998, la chambre d’accusation confirma l’ordonnance aux mêmes motifs que ceux développés dans son arrêt du 28 avril 1998. Par arrêt rendu le 2 septembre 1998, la Cour de cassation rejeta le pourvoi formé par le requérant contre l’arrêt de la chambre d’accusation.
Le 7 août 1998, le requérant saisit directement la chambre d’accusation d’une demande de mise en liberté dans le cadre de l’article 148-1 du code de procédure pénale. Par arrêt du 25 août 1998, la chambre d’accusation rejeta la demande, le maintien en détention du requérant étant l’unique moyen d’apaiser le trouble porté à l’ordre public et de garantir la représentation en justice du requérant. Elle ajouta que l’information était pratiquement terminée, avis ayant été donné par le juge d’instruction aux parties de la communication du dossier de la procédure au procureur de la République dans le délai de vingt jours. Le 24 novembre 1998, la Cour de cassation rejeta le pourvoi formé par le requérant contre cet arrêt.
Par ordonnance du 28 septembre 1998, la demande de mise en liberté du requérant fut rejetée. Le 16 octobre 1998, la chambre d’accusation confirma l’ordonnance aux mêmes motifs que dans ses arrêts précédents tout en ajoutant que l’examen des charges définitives serait effectué par la chambre d’accusation lorsqu’elle serait saisie prochainement de l’ordonnance de transmission des pièces datée du 30 septembre 1998. Elle releva en outre que compte-tenu de la complexité de la procédure, du nombre élevé des mis en examen et des nombreuses investigations qui avaient été nécessaires, le délai d’instruction de cette affaire ne paraissait pas déraisonnable.
Par arrêt du 10 novembre 1998, la chambre d’accusation prononça la mise en accusation du requérant et le renvoya devant la cour d’assises.
Le 22 décembre 1998, le requérant présenta une demande de mise en liberté devant la chambre d’accusation.
Le 12 janvier 1999, la chambre d’accusation rejeta la demande de mise en liberté, toujours aux mêmes motifs en ajoutant qu’il existait plusieurs traces dans la procédure de l’intention du requérant de tenter de s’évader.
Le 2 avril 1999, la cour d’assises de l’Oise condamna le requérant pour vol en bande organisée et avec arme, tentatives de meurtre aggravé en concomitance et délits connexes, à la réclusion criminelle à perpétuité. Le requérant se pourvut en cassation contre cet arrêt. Par arrêt du 1
er
décembre 1999, la Cour de cassation cassa l’arrêt de la cour d’assises de l’Oise et renvoya l’affaire devant la cour d’assises de Paris spécialement composée.
B.
Le droit interne pertinent
Code de procédure pénale
:
Article 144
(dans sa rédaction issue de la loi n° 96-1235 du 30 décembre 1996
; en vigueur le 31 mars 1997)
:
«
En matière criminelle et en matière correctionnelle, si la peine encourue est égale ou supérieure soit à un an d'emprisonnement en cas de délit flagrant, soit à deux ans d'emprisonnement dans les autres cas et si les obligations du contrôle judiciaire sont insuffisantes au regard des fonctions définies à l'article
137, la détention provisoire peut, à titre exceptionnel, être ordonnée ou prolongée
:
1°
Lorsque la détention provisoire de la personne mise en examen est l'unique moyen de conserver les preuves ou les indices matériels ou d'empêcher soit une pression sur les témoins ou les victimes, soit une concertation frauduleuse entre personnes mises en examen et complices
;
2°
Lorsque cette détention est l'unique moyen de protéger la personne mise en examen, de garantir son maintien à la disposition de la justice, de mettre fin à l'infraction ou de prévenir son renouvellement
;
3°
Lorsque l'infraction, en raison de sa gravité, des circonstances de sa commission ou de l'importance du préjudice qu'elle a causé, a provoqué un trouble exceptionnel et persistant à l'ordre public, auquel la détention est l'unique moyen de mettre fin. (…).
»
Article 144-1
(dans sa rédaction issue de la loi n° 96-1235 du 30 décembre 1996
; en vigueur le 31 mars 1997)
:
«
La détention provisoire ne peut excéder une durée raisonnable, au regard de la gravité des faits reprochés à la personne mise en examen et de la complexité des investigations nécessaires à la manifestation de la vérité.
Le juge d'instruction doit ordonner la mise en liberté immédiate de la personne placée en détention provisoire, selon les modalités prévues par l'article
147, dès que les conditions prévues à l'article
144 et au présent article ne sont plus remplies.
»
Article 145-2
(dans sa rédaction issue de la loi n° 96-1235 du 30 décembre 1996
; en vigueur le 31 mars 1997)
:
«
En matière criminelle, la personne mise en examen ne peut être maintenue en détention au-delà d'un an. Toutefois, sous réserve des dispositions de l'article 145-3, le juge d'instruction peut, à l'expiration de ce délai, prolonger la détention pour une durée qui ne peut être supérieure à six mois par une décision rendue conformément aux dispositions des premier et quatrième alinéas de l'article 145, l'avocat ayant été convoqué conformément aux dispositions du deuxième alinéa de l'article 114. Cette décision peut être renouvelée selon la même procédure.
Les dispositions du présent article sont applicables jusqu'à l'ordonnance de règlement.
»
1.
Invoquant les articles 5 § 3 et 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de sa détention provisoire.
2.
Il estime en outre que le principe de la présomption d’innocence a été méconnu dans les décisions des juridictions françaises relatives à sa détention provisoire.
1.
Le requérant se plaint de la durée de sa détention provisoire et se dit victime d’une violation des article 5 § 3 et 6 § 1 de la Convention. La Cour examinera ce grief
sous l’angle de l’article 5 § 3 aux termes duquel
:
«
Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe
1
c) du présent article (…) a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l’intéressé à l’audience.
»
A .
Période à prendre en considération
La Cour note que le requérant a été placé en détention provisoire le 4 avril 1997 et qu’il a été condamné par la cour d’assises de l’Oise le 2 avril 1999.
En effet, la Cour rappelle que le jugement de condamnation constitue en principe le terme de la période à considérer sous l’angle de l’article 5 § 3 ; à partir de cette date, la détention de l’intéressé entre dans le champ de l’article
5
1.a) de la Convention (voir par exemple l’arrêt B. c. Autriche du 28 mars
1990, série A n° 175, p. 14, § 36).
En l’espèce, le requérant a été condamné à la réclusion criminelle à perpétuité par un arrêt de la cour d’assises de l’Oise du 2 avril 1999. Là se situe la cause de sa détention entre cette dernière date et le 1
er
décembre 1999, jour où la chambre criminelle cassa et annula l’arrêt de condamnation
; à l’évidence, durant ce laps de temps, il était détenu «
après condamnation par un tribunal compétent
» et non «
en vue d’être conduit
devant l'autorité judiciaire compétente
». Ainsi, nonobstant l’effet rétroactif en droit français de ladite annulation, la période à considérer sous l’angle de l’article 5 § 3 prend fin le 2 avril 1999. (arrêt I.A. c. France, du 23 septembre 1998,
Recueil des arrêts et décisions
Quant à la nouvelle période de détention provisoire, postérieure au 2 avril 1999, qui n’a
pas fait l’objet d’un grief spécifique, la Cour estime qu’elle ne doit pas être prise en considération (arrêt Kemmache c. France (n
os
1 et 2) du 27 novembre 1991, série A n° 218, p. 23, § 44).
Par conséquent, le requérant a été détenu à titre provisoire pendant presque deux ans.
B.
Caractère raisonnable de la durée de la détention
La Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle il incombe en premier lieu aux autorités judiciaires nationales de veiller à ce que, dans un cas donné, la durée de la détention provisoire d’un «
accusé
» ne dépasse pas la limite du raisonnable. A cette fin, il leur faut examiner toutes les circonstances de nature à révéler ou écarter l’existence d’une véritable exigence d’intérêt public justifiant, eu égard à la présomption d’innocence, une exception à la règle du respect de la liberté individuelle et d’en rendre compte dans leurs décisions relatives aux demandes d’élargissement. C’est essentiellement sur la base des motifs figurant dans lesdites décisions, ainsi que des faits non controuvés indiqués par l’intéressé dans ses recours, que la Cour doit déterminer s’il y a eu ou non violation de l’article 5 § 3 de la Convention. La persistance de raisons plausibles de soupçonner la personne arrêtée d’avoir commis une infraction est une condition
sine qua non
de la régularité du maintien en détention, mais au bout d’un certain temps elle ne suffit plus ; la Cour doit alors établir si les autres motifs adoptés par les autorités judiciaires continuent à légitimer la privation de liberté. Quand ils se révèlent « pertinents » et « suffisants », elle cherche de surcroît si les autorités nationales compétentes ont apporté une « diligence particulière » à la poursuite de la procédure (voir, notamment, les arrêt Letellier c. France du 26 juin 1991, série A n° 207, p. 18, § 35 et I.A. précité, § 102).
La Cour relève d’emblée qu’à l’origine du présent litige figure un vol en bande organisée et à main armée au cours duquel une personne dépositaire de l’autorité publique a été tuée, et une autre blessée.
Pour maintenir le requérant en détention, les juridictions françaises invoquèrent, outre la persistance des soupçons pesant sur lui, les motifs suivants
: le trouble exceptionnel et persistant porté à l’ordre public, les investigations en cours, les confrontations organisées régulièrement, la nécessité d’empêcher les pressions sur les témoins, les coauteurs et leurs familles, la nécessité d’empêcher les concertations avec les nombreux coauteurs, la nécessité d’empêcher le renouvellement des faits, l’absence de garanties de représentation et le risque de fuite en raison de l’importance de la peine encourue. Elles estimèrent qu’un contrôle judiciaire ne permettait pas d’atteindre ces objectifs.
La Cour constate que les soupçons qui pesaient sur le requérant au moment de son arrestation se consolidèrent au fil de la progression de l’enquête, notamment du fait des déclarations de ses co-mis en examen et des témoins.
La Cour doute de la pertinence de motif tiré de l’atteinte à l’ordre public. Par contre, au vu du dossier, la Cour estime que les autres motifs retenus par les juridictions étaient pertinents et suffisants.
En effet, ce genre de crime implique nécessairement des recherches et investigations nombreuses et complexes, notamment lorsque, comme dans le cas d’espèce, un seul des auteurs a été identifié par un indice matériel, que c’est sur la base de ses déclarations que les coauteurs présumés ont été interpellés et qu’un meurtre a eu lieu lors de l’attaque. De même, le fait que les malfaiteurs étaient au nombre de huit et qu’un meurtre ait été commis rendait d’autant plus indispensable des confrontations entre les auteurs présumés afin de déterminer la participation éventuelle et le rôle de chacun. Le danger de pressions contre les membres des familles des individus incarcérés ou non ayant fait des déclarations à charge était réel, dans la mesure où il y avait trace au dossier de telles menaces et où les revirements des déclarations des témoins ne pouvaient être mis que sur le compte de telles pressions.
Le risque de concertations entre les nombreux coauteurs était avéré. Par ailleurs, les juridictions compétentes pouvaient légitimement croire en la persistance d’un danger de fuite, fondée sur le comportement du requérant dans la procédure et l’importance des peines encourues. La nécessité de prévenir le renouvellement des infractions semblait également pertinent, eu égard au passé pénal du requérant qui avait déjà été condamné à trois reprises, dont une fois pour vol et recel.
Quant à la conduite de la procédure, la Cour accorde une
importance particulière à la complexité inévitable de l’instruction compte tenu des faits, du nombre des coauteurs présumés et des circonstances de leur interpellation. Dans les circonstances de l’espèce, elle estime qu’une instruction menée en moins de deux ans peut être considérée comme ayant été conduite avec diligence.
Dans ces circonstances, la Cour estime que l’article 5 § 3 ne se trouve pas enfreint du fait de la durée de la détention provisoire subie par le requérant. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
Le requérant se plaint de ce que les juridictions ayant statué sur sa détention provisoire ont violé le principe de la présomption d’innocence.
L’article 6 § 2 de la Convention se lit comme suit
:
«
Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie.
»
La Cour relève que les juridictions en cause devaient examiner les demandes de mise en liberté du requérant et se prononcer sur un éventuel maintien en détention provisoire.
Or, elles ne pouvaient le faire qu’en examinant les éléments du dossier et devaient motiver leurs décisions par des considérations de droit et de fait. Toutefois, cet examen et ces décisions ne peuvent être considérés comme portant atteinte à la présomption d’innocence.
Dès lors, cette partie de la requête doit être déclarée irrecevable car manifestement mal fondée au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
.
Greffière
Président
[Note1]
Ajouter les informations fournies par le Gouvernement à la demande du juge rapporteur ou de la chambre, en indiquant ce qu’il en est, le cas échéant.