Shipcare S.r.l. împotriva Italiei

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 44505/95 prezentată de Shipcare S.r.l. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 29 iunie 2000 într-o cameră compusă din G. Ress, președintele B. Conforti, A. Pastor Ridruejo, L. Caflisch, J. Makarczyk, N. Vajić, domnul Pellonp Agha, judecători și V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea depusă la 9 septembrie 1997 și înregistrată la 13 noiembrie 1998 După ce a intenționat, face următoarea decizie CU FAȚA recurenta este o societate italiană și are sediul social la La Spezia. Aceaceasta este reprezentată în fața Curții de către dl Alberto Venturini, avocat la Lérici (La Spezia).

La 4 septembrie 1987, la cererea recurentei, președintele Tribunalului din La Spezia a emis un ordin de plată împotriva societății N., care a fost notificat la 23 septembrie 1987. La 12 octombrie 1987, societatea N. a opus aceeași instanță. La 25 noiembrie 1987, la cele șapte audieri care au avut loc între 27 ianuarie 1988 și 28 iunie 1989, șase au vizat o expertiză și completarea acesteia. Lacul din 22 noiembrie 1989 nu a putut avea loc deoarece magistratul fusese transferat. La 4 aprilie 1990, judecătorul de punere în funcțiune a ordonat radierea cazului de rol. Societatea N., la începutul lunii iulie 1991, a solicitat judecătorului să anuleze această decizie, în măsura în care numirea unui nou magistrat și data la care a fost pronunțată hotărârea din 4 aprilie 1990 și decizia privind radierea nu au fost notificate avocaților ceea ce nu au putut să se prezinte la tribunal.

La 9 iulie 1991, judecătorul de punere în funcțiune a fixat o audiere la 25 septembrie 1991. Din cele șapte audieri care au durat de la acea dată la 21 aprilie 1993, cinci au fost depuse la cererea societății N. și una pentru că părțile nu au fost prezentate.

Prezentarea concluziilor a avut loc la 9 iunie 1993 și la tribunalul de pledoarii în fața camerei competente a fost stabilită la 3 noiembrie 1993. Printr-o ordonanță din aceeași zi, tribunalul a considerat necesar să se verifice dacă era necesar să se pronunțe stingerea procedurii, așa cum susținea reclamanta, deoarece notificările contestate de societatea N. fuseseră făcute, a constatat că completarea de e-mail nu fusese încă depusă la grefă și a retrimis cauza în fața instanței de punere în funcțiune la 9 februarie 1994. Din cele zece audieri stabilite între această dată și 13 mai 1998, două au fost revocate din oficiu, cinci au vizat verificarea notificărilor, una a fost prezentată la cererea părților, una din cauza absenței lor și trei pentru a le permite să-și prezinte concluziile; aceaceasta a fost făcută la 17 iunie 1998. Cu toate acestea, între timp, ca urmare a atribuirii cauzei în fața colegiului de magistrați însărcinat cu soluționarea celor mai vechi cazuri (sezione stralcio) ), președintele a numit un nou judecător pentru punerea în funcțiune.

La 20 noiembrie 1998, judecătorul pentru punerea în funcțiune a stabilit în instanță în vederea unei soluționări amiabile la 23 martie 1999. În ziua următoare, cauza a fost pusă în deliberare. printr-o hotărâre din 29 iunie 1999, al cărei text a fost depus la grefă la 30 iunie 1999, tribunalul a acceptat cererea reclamantei. La 23 iulie 1999, pârâta, pe de o parte, a luat o hotărâre în privința fondului în fața instanței judecătorești din Genova și, pe de altă parte, a solicitat președintelui să pronunțe suspendarea executării hotărârii până când Curtea se pronunță în fond. printr-o ordonanță din 5 august 1999, al cărei text a fost depus la grefa din 9 august 1999 September 1999, președintele a respins cererea de suspendare a executării.

Între timp, reclamanta, reluând procedura de executare în fața președintelui Tribunalului din La Spezia, a pus în întârziere, la 6 septembrie 1999, partea pârâtă pentru plata sumelor datorate. La 29 septembrie 1999, recurenta a reînnoit această punere în întârziere și a atribuit pârâtul în instanță stabilit de președinte pentru prezentarea părților la 13 octombrie 1999. printr-o ordonanță adoptată în afara ședinței la 15 octombrie 1999 octombrie 1999, al cărui text a fost depus la 19 octombrie 1999, președintele Tribunalului a admis cererea recurentei recunoscând titlul executoriu în ceea ce privește plata sumelor solicitate.

În ceea ce privește recursul la fond, la data de 17 decembrie 1999 a fost pronunțată din oficiu la data de 10 martie 2000. În acea zi, părțile și-au prezentat concluziile, iar judecătorul a fixat la amînarea următoare la data de 12 mai 2000. La acea dată, punerea în deliberare a cauzei a fost retrimisă la data de 2 mai 2002. Prima cauză a recurentei se referă la durata procedurii în litigiu. Această procedură, care cuprinde două instanțe, a început la 12 octombrie 1987 și este încă în curs de desfășurare.

Potrivit recurentei, durata procedurii, care este, până în prezent, de mai mult de 12 ani și opt luni, nu îndeplinește cerința termenului rezonabil Curtea consideră că, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa în materie de timp rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente și provocarea litigiului pentru solicitant) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, acest spătarul trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Recurenta, invocând art. 6 din Convenție, se plânge, de asemenea, de caracterul neechitabil al procedurii, deoarece comportamentul magistraților și deciziile luate ar demonstra voința lor de a favoriza societatea N. Curtea constată că reclamanta nu a invocat acest motiv în fața sistemului juridic național și, prin urmare, nu a epuizat, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție, căile de atac interne care îi erau deschise în dreptul italian.

Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (4) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLARĂ RECEVABILITATEA CU PRIVIRE LA PROCESUL PE CARE recurenta l-a formulat cu privire la durata excesivă a procedurii inițiate la 12 octombrie 1987 în fața Tribunalului Spezia, toate mijloacele de fond rezervate care indică cererea IRRECEVABILĂ pentru surplus. Vincent Berger Res Modululer Președintele

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 44505/98 présentée par Shipcare S.r.l. contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 29 juin 2000 en une chambre composée de M. G. Ress, président , M. B. Conforti, M. A. Pastor Ridruejo, M. L. Caflisch, M. J. Makarczyk, M me N. Vajić, M. M. Pellonpää, juges , et de M. V. Berger, greffier de section ; Vu la requête introduite le 9 septembre 1997 et enregistrée le 13 novembre 1998 ; Après avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante est une société italienne et a son siège social à La Spezia. Elle est représentée devant la Cour par M e Alberto Venturini, avocat à Lerici (La Spezia). Le 4 septembre 1987, à la demande de la requérante, le président du tribunal de La Spezia émit une injonction de payer à l’encontre de la société N., qui fut notifiée le 23 septembre 1987. Le 12 octobre 1987, la société N. fit opposition devant la même juridiction.

La mise en état de l’affaire commença le 25 novembre 1987. Des sept audiences qui eurent lieu entre le 27 janvier 1988 et le 28 juin 1989, six concernèrent une expertise et son complément. L’audience du 22 novembre 1989 ne put avoir lieu car le magistrat avait été muté. Le 4 avril 1990, le juge de la mise en état ordonna la radiation de l’affaire du rôle. La société N., début juillet 1991, demanda au juge de la mise en état d’annuler cette décision dans la mesure où la nomination d’un nouveau magistrat et la date de l’audience du 4 avril 1990 et la décision de radiation n’avaient pas été notifiées aux avocats ce qui expliquait qu’ils n’aient pu se présenter à l’audience. Le 9 juillet 1991, le juge de la mise en état fixa une audience au 25 septembre 1991. Des sept audiences qui se tinrent de cette date au 21 avril 1993, cinq furent remises à la demande de la société N. et une car les parties ne s’étaient pas présentées.

La présentation des conclusions eut lieu le 9 juin 1993 et l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 3 novembre 1993. Par une ordonnance du même jour, le tribunal estima nécessaire de faire contrôler s’il y avait lieu de prononcer l’extinction de la procédure comme le soutenait la requérante car les notifications contestées par la société N. avaient été faites, constata que le complément d’expertise n’avait pas encore été déposé au greffe et remit l’affaire devant le juge de la mise en état au 9 février 1994. Des dix audiences fixées entre cette date et le 13 mai 1998, deux furent renvoyées d’office, cinq concernèrent la vérification des notifications, une fut remise à la demande des parties, une en raison de leur absence et trois pour leur permettre de présenter leurs conclusions ; ce qu’elles firent le 17 juin 1998. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 27 janvier 1999. Toutefois, entre-temps, suite à l’attribution de l’affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes ( sezione stralcio ), le président nomma un nouveau juge de la mise en état.

Le 20 novembre 1998, le juge de la mise en état fixa l’audience en vue d’un règlement amiable au 23 mars 1999. Le jour venu, l’affaire fut mise en délibéré. Par un jugement du 29 juin 1999, dont le texte fut déposé au greffe le 30 juin 1999, le tribunal fit droit à la demande de la requérante. Le 23 juillet 1999, la partie défenderesse d’une part, interjeta appel du jugement quant au fond devant la cour d’appel de Gênes et d’autre part, demanda au président de prononcer le sursis à exécution du jugement en attendant que la cour se prononce au fond. Par une ordonnance du 5 août 1999, dont le texte fut déposé au greffe le 9 septembre 1999, la président rejeta la demande de sursis à exécution. Entre-temps, la requérante, reprenant la procédure d’exécution devant le président du tribunal de La Spezia, avait mis en demeure, le 6 septembre 1999, la partie défenderesse pour le paiement des sommes dues.

Le 29 septembre 1999, la requérante renouvela cette mise en demeure et assigna la partie défenderesse à l’audience fixée par le président pour la comparution des parties au 13 octobre 1999. Par une ordonnance prise hors audience le 15 octobre 1999, dont le texte fut déposé le 19 octobre 1999, le président du tribunal fit droit à la demande de la requérante en reconnaissant son titre exécutoire eu égard au paiement des sommes sollicitées. Quant à l’appel au fond, l’audience de plaidoiries fixée au 17 décembre 1999 fut renvoyée d’office au 10 mars 2000. Ce jour-là, les parties présentèrent leurs conclusions et le juge fixa l’audience suivante au 12 mai 2000. A cette date, la mise en délibéré de l’affaire fut renvoyée au 2 mai 2002. EN DROIT 1. Le premier grief de la requérante porte sur la durée de la procédure litigieuse.

Cette procédure, comprenant deux instances, a débuté le 12 octobre 1987 et est, à ce jour, encore pendante. Selon la requérante, la durée de la procédure, qui est, à ce jour, de plus de douze ans et huit mois, ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » (article 6 § 1 de la Convention). Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. La Cour estime qu’à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence en matière de « délai raisonnable » (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes et enjeu du litige pour le requérant), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.

2. La requérante, invoquant l’article 6 de la Convention, se plaint également du caractère non équitable de la procédure car le comportement des magistrats et les décisions prises démontreraient leur volonté de favoriser la société N. La Cour observe que la requérante n'a pas soulevé ce grief devant le système juridique nationale et n'a, dès lors, pas épuisé conformément à l'article 35 § 1 de la Convention les voies de recours internes, qui lui étaient ouvertes en droit italien. Il s'ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée conformément à l'article 35 § 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DÉCLARE LA REQUÊTE RECEVABLE

quant au grief tiré par la requérante de la durée excessive de la procédure engagée le 12 octobre 1987 devant le tribunal de la Spezia, tous moyens de fond réservés ;

DÉCLARE LA REQUÊTE IRRECEVABLE

pour le surplus. Vincent Berger Georg Ress Greffier Président