- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 1 martie 2001
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Dommage matériel - demande rejetée
- Cheltuieli de judecată
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
Shipcare S.R.L. împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A PATRA CAUZA SHIPCARE S.R.L. c. ITALIA (solicitarea nr. 44555/98) HOTĂRÂREA STRASBURG martie 2001 DEFINITIVF 01/06/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Shipcare S.r.l.
Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Pastor Ridruejo Conforti Makarczyk Cabral Barreto Vajić Pellonpć judecători și V. Berger Grefier de Secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 februarie 2001, înmânarea hotărârii, adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care o societate italiană, Shipcare S.r.l., a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 9 septembrie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Cererea a fost înregistrată la 13 noiembrie 1998 sub numărul de dosar 459/98.
Recurenta este reprezentată de domnul Venturini, avocat la Lérici (La Spezia). Guvernul italian (atlânarea) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 29 iunie 2000. La 4 septembrie 1987, la cererea recurentei, președintele Tribunalului din La Spezia a emis un ordin de plată împotriva societății N., care a fost notificat la 23 septembrie 1987. La 12 octombrie 1987, societatea N. a opus aceeași instanță. La 25 noiembrie 1987, la cele șapte audieri care au avut loc între 27 ianuarie 1988 și 28 iunie 1989, șase au vizat o expertiză și completarea acesteia. Lacul din 22 noiembrie 1989 nu a putut avea loc deoarece magistratul fusese transferat.
La 4 aprilie 1990, judecătorul de punere în funcțiune a ordonat radierea cazului de rol. Societatea N., la începutul lunii iulie 1991, a solicitat judecătorului să anuleze această decizie, în măsura în care numirea unui nou magistrat și data la care a fost pronunțată hotărârea din 4 aprilie 1990 și decizia privind radierea nu au fost notificate avocaților ceea ce nu au putut să se prezinte la tribunal. La 9 iulie 1991, judecătorul de punere în funcțiune a fixat o audiere la 25 septembrie 1991. Din cele șapte audieri care au durat de la acea dată la 21 aprilie 1993, cinci au fost depuse la cererea societății N. și una pentru că părțile nu au fost prezentate.
Prezentarea concluziilor a avut loc la 9 iunie 1993 și la tribunalul de pledoarii în fața camerei competente a fost stabilită la 3 noiembrie 1993. Printr-o ordonanță din aceeași zi, tribunalul a considerat necesar să verifice dacă era necesar să se pronunțe stingerea procedurii, așa cum susținea reclamanta, deoarece notificările contestate de societatea N. fuseseră făcute, a constatat că completarea de e-mail nu fusese încă depusă la grefă și a retrimis cauza în fața judecătorului de punere în funcțiune la 9 februarie 1994. Din cele zece audieri stabilite între această dată și 13 mai 1998, două au fost revocate din oficiu, cinci s-au referit la verificarea notificărilor, una a fost prezentată la cererea părților, una din cauza absenței lor și trei pentru a le permite să-și prezinte concluziile; ceea ce au făcut la 17 iunie 1998. ianuarie 1999. Cu toate acestea, între timp, ca urmare a atribuirii cauzei în fața colegiului de magistrați însărcinat cu soluționarea celor mai vechi cazuri (seziune stralcio) ), președintele a numit un nou judecător pentru punerea în funcțiune.
La 20 noiembrie 1998, judecătorul pentru punerea în funcțiune a stabilit în instanță în vederea unei soluționări amiabile la 23 martie 1999. În ziua următoare, cauza a fost pusă în deliberare. printr-o hotărâre din 29 iunie 1999, al cărei text a fost depus la grefă la 30 iunie 1999, tribunalul a acceptat cererea reclamantei. La 23 iulie 1999, pârâta, pe de o parte, a luat o hotărâre în privința fondului în fața instanței judecătorești din Genova și, pe de altă parte, a solicitat președintelui să pronunțe suspendarea executării hotărârii până când Curtea se pronunță în fond. printr-o ordonanță din 5 august 1999, al cărei text a fost depus la grefa din 9 august 1999 September 1999, președintele a respins cererea de suspendare a executării.
Între timp, reclamanta, reluând procedura de executare în fața președintelui Tribunalului din La Spezia, a pus în întârziere, la 6 septembrie 1999, partea pârâtă pentru plata sumelor datorate. September 1999, recurenta a reînnoit această punere în întârziere și a atribuit pârâtul în instanță stabilit de președinte pentru prezentarea părților la 13 octombrie 1999. printr-o ordonanță luată în afara ședinței la 15 octombrie 1999 octombrie 1999, al cărui text a fost depus la 19 octombrie 1999, președintele Tribunalului a acceptat cererea recurentei recunoscându-și titlul executoriu în ceea ce privește plata sumelor solicitate.
În decembrie 1999 a fost trimisă la oficiu la data de 10 martie 2000. În acea zi, părțile și-au prezentat concluziile și judecătorul a fixat data următoare la 12 mai 2000. La această dată, punerea în deliberare a cauzei a fost retrimisă la data de 2 mai 2002. în termen rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 1 din Convenție, astfel de cuvinte Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 11. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 12 octombrie 1987 și este încă în curs de desfășurare până în prezent. 13. Prin urmare, a durat aproximativ 13 ani și patru luni pentru două instanțe.
14. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior.
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). Cu privire la aplicarea articolului 41 din Convenție 16. În conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 17. Recurenta solicită 577 285 575 lira italiană (ITL) pentru prejudicii materiale și 70 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 18. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere.
În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 32 000 000 ITL pentru daune. Cheltuielile și cheltuielile de judecată 19. Recurenta solicită, de asemenea, 23 985 152 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și 5 000 000 ITL pentru cele suportate în fața Curții. 20. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 4 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care a fost acordată recurentei.
Interese moratorii 21. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în mod unanim, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 32 000 000 (trente-două milioane) lire italiene pentru daune și 4 000 000 (patru milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
martie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și art. 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Moduler Președinte
QUATRIÈME SECTION
AFFAIRE SHIPCARE S.R.L. c. ITALIE (Requête n° 44505/98) ARRÊT STRASBOURG 1 er mars 2001 DÉFINITIF 01/06/2001 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive. En l’affaire Shipcare S.r.l. c. Italie , La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de : MM. G. Ress , président , A. Pastor Ridruejo , B. Conforti , J. Makarczyk , I. Cabral Barreto , M me N. Vajić , M. M. Pellonpää , juges , et de M. V. Berger , greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 février 2001, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une société italienne, Shipcare S.r.l. (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 9 septembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44505/98. La requérante est représentée par M e A. Venturini, avocat à Lerici (La Spezia). Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 29 juin 2000. EN FAIT
Le 4 septembre 1987, à la demande de la requérante, le président du tribunal de La Spezia émit une injonction de payer à l’encontre de la société N., qui fut notifiée le 23 septembre 1987. Le 12 octobre 1987, la société N. fit opposition devant la même juridiction.
La mise en état de l’affaire commença le 25 novembre 1987. Des sept audiences qui eurent lieu entre le 27 janvier 1988 et le 28 juin 1989, six concernèrent une expertise et son complément. L’audience du 22 novembre 1989 ne put avoir lieu car le magistrat avait été muté. Le 4 avril 1990, le juge de la mise en état ordonna la radiation de l’affaire du rôle.
La société N., début juillet 1991, demanda au juge de la mise en état d’annuler cette décision dans la mesure où la nomination d’un nouveau magistrat et la date de l’audience du 4 avril 1990 et la décision de radiation n’avaient pas été notifiées aux avocats ce qui expliquait qu’ils n’aient pu se présenter à l’audience. Le 9 juillet 1991, le juge de la mise en état fixa une audience au 25 septembre 1991. Des sept audiences qui se tinrent de cette date au 21 avril 1993, cinq furent remises à la demande de la société N. et une car les parties ne s’étaient pas présentées. La présentation des conclusions eut lieu le 9 juin 1993 et l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 3 novembre 1993. Par une ordonnance du même jour, le tribunal estima nécessaire de faire contrôler s’il y avait lieu de prononcer l’extinction de la procédure comme le soutenait la requérante car les notifications contestées par la société N. avaient été faites, constata que le complément d’expertise n’avait pas encore été déposé au greffe et remit l’affaire devant le juge de la mise en état au 9 février 1994. Des dix audiences fixées entre cette date et le 13 mai 1998, deux furent renvoyées d’office, cinq concernèrent la vérification des notifications, une fut remise à la demande des parties, une en raison de leur absence et trois pour leur permettre de présenter leurs conclusions ; ce qu’elles firent le 17 juin 1998. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 27 janvier 1999.
Toutefois, entre-temps, suite à l’attribution de l’affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes ( sezione stralcio ), le président nomma un nouveau juge de la mise en état. Le 20 novembre 1998, le juge de la mise en état fixa l’audience en vue d’un règlement amiable au 23 mars 1999. Le jour venu, l’affaire fut mise en délibéré. Par un jugement du 29 juin 1999, dont le texte fut déposé au greffe le 30 juin 1999, le tribunal fit droit à la demande de la requérante.
Le 23 juillet 1999, la partie défenderesse d’une part, interjeta appel du jugement quant au fond devant la cour d’appel de Gênes et d’autre part, demanda au président de prononcer le sursis à exécution du jugement en attendant que la cour se prononce au fond. Par une ordonnance du 5 août 1999, dont le texte fut déposé au greffe le 9 septembre 1999, la président rejeta la demande de sursis à exécution.
Entre-temps, la requérante, reprenant la procédure d’exécution devant le président du tribunal de La Spezia, avait mis en demeure, le 6 septembre 1999, la partie défenderesse pour le paiement des sommes dues. Le 29 septembre 1999, la requérante renouvela cette mise en demeure et assigna la partie défenderesse à l’audience fixée par le président pour la comparution des parties au 13 octobre 1999. Par une ordonnance prise hors audience le 15 octobre 1999, dont le texte fut déposé le 19 octobre 1999, le président du tribunal fit droit à la demande de la requérante en reconnaissant son titre exécutoire eu égard au paiement des sommes sollicitées.
Quant à l’appel au fond, l’audience de plaidoiries fixée au 17 décembre 1999 fut renvoyée d’office au 10 mars 2000. Ce jour-là, les parties présentèrent leurs conclusions et le juge fixa l’audience suivante au 12 mai 2000. A cette date, la mise en délibéré de l’affaire fut renvoyée au 2 mai 2002. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
10. La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 12 octobre 1987 et est encore pendante à ce jour.
Elle a donc duré environ treize ans et quatre mois pour deux instances.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
La requérante réclame 577 285 575 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 70 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu’elle aurait subis.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 32 000 000 ITL pour dommage. B. Frais et dépens
La requérante demande également 23 985 152 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 5 000 000 ITL pour ceux encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 4 000 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3,5 % l ’ an. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 32 000 000 (trente-deux millions) lires italiennes pour dommage et 4 000 000 (quatre millions) lires italiennes pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 3,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 1 er mars 2001, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Vincent Berger Georg Ress Greffier Président