FARINOSI ET BARATTELLI contre l'ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 47781/99 prezentate de Enrico Farinosi și Maria Francesca Baratelli împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 29 iunie 2000 într-o cameră compusă din G. Ress, președintele B. Conforti, A. Pastor Ridruejo, L. Caflisch, J. Makarczyk, N. Vajić, domnul Pellonpääää, judecători și V. Berger; grefier de secțiune Având în vedere cererea depusă la 20 ianuarie 1997 și înregistrată la 27 aprilie 1999 După ce a intenționat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamanții sunt cetățeni italieni, născuți în 1922 și 1927 și rezidenți în L'Aquila. Ei sunt reprezentați în fața Curții de domnul Luciano și Mario Antonio Rossi, avocați în L'Aquila. La 6 aprilie 1988, reclamanții l-au numit pe domnul A. A., angajatorul său și compania sa de asigurări, precum și pe domnul S. N. și compania sa de asigurări în fața Tribunalului din Terni pentru a obține repararea daunelor suferite în urma unui accident de circulație. Prima ședință a avut loc la 6 octombrie 1988 și următoarea audiență stabilită la 12 octombrie 1988. ianuarie 1989 a fost trimisă din oficiu la 21 ianuarie 1989. În acea zi, judecătorul de punere în funcțiune a autorizat depunerea raportului întocmit de poliție cu privire la circumstanțele accidentului. Acest raport a fost depus două audieri mai târziu, la 21 septembrie 1989. La 25 ianuarie 1990, judecătorul a cerut părților să furnizeze anumite documente, ceea ce au făcut la 14 iunie 1990. În decembrie 1990, la 15 mai 1991, judecătorul de punere în funcțiune a trimis cazul la 24 octombrie 1991 pentru prezentarea concluziilor. În ziua următoare, judecătorul a decis să desemneze doi experți pentru a evalua amploarea prejudiciilor cauzate reclamanților și vehiculelor acestora. Ședința din 23 noiembrie 1992 a fost amânată din oficiu la 26 noiembrie 1992. ianuarie 1994, când judecătorul a acordat o prelungire a termenului pentru depunerea raportului de expertiză privind vehiculul. După retrimiterea din oficiu din 30 martie 1994, ședința din 6 aprilie 1994 a fost amânată pentru a permite părților să examineze raportul. În 1994, judecătorul a stabilit data prezentării concluziilor la 16 noiembrie 1994; în ziua următoare, consiliul dlui S. N. și al societății sale de asigurări a anunțat plata daunelor cauzate de partea de răspundere a clienților săi. Concluziile au fost prezentate la data de 1 martie 1995, iar judecătorul a stabilit data la care instanța își ține pledoaria în fața camerei competente a Tribunalului la 22 noiembrie 1995. Cu toate acestea, din cauza unui impediment al judecătorului, această audiere a fost amânată la 13 decembrie 1995. Printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 10 iulie 1996, tribunalul a constatat că nu mai exista litigiu între domnul S. N. și compania sa de asigurări pe de o parte și reclamanții pe de altă parte. El i-a condamnat pe aceștia la repararea daunelor suferite de domnul A. A. și compania sa de asigurări. La 4 februarie 1997, reclamanții au răspuns la apel în fața Curții de Apel din Peru. Prima ședință a avut loc la 26 iunie 1997. La 13 noiembrie 1997, judecătorul pentru punerea în stare de fapt a stabilit data de 9 aprilie 1998 data la care au fost prezentate concluziile. Cu toate acestea, această ședință a fost amânată din oficiu până la 16 aprilie 1998, data la care judecătorul a fixat ședința pledoariilor în fața camerei competente a Curții de Apel la 18 noiembrie 1999. ÎN DREPT, cauza reclamanților privește durata procedurii în litigiu. Această procedură, inclusiv două instanțe, a început la 6 aprilie 1988 și era încă în curs de desfășurare la 18 noiembrie 1999. Potrivit reclamanților, durata procedurii, care, la acea dată, era de puțin peste 11 ani și șapte luni, nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil (art. 6 alineatul (1) din convenție). (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente și provocarea litigiului pentru solicitant) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, acest spătarul trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară REQUETA RECEVALABILĂ, toate mijloacele de fond rezervate. Vincent Berger Georg Resss grefier Președinte

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 47781/99

présentée par Enrico Farinosi et Maria Francesca Barattelli

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 29

juin

2000 en une chambre composée de

M.

G. Ress,

président

,

M.

B. Conforti,

M.

A. Pastor Ridruejo,

M.

L. Caflisch,

M.

J. Makarczyk,

M

me

N. Vajić,

M.

M. Pellonpää

, juges

,

et de

M.

V. Berger,

greffier de section

;

Vu la requête introduite le 20 janvier 1997 et enregistrée le 27 avril 1999

;

Après avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants sont des ressortissants italiens, nés respectivement en 1922 et 1927 et résidant à L'Aquila. Ils sont représentés devant la Cour par M

es

Luciano et Mario Antonio Rossi, avocats à L'Aquila.

Le 6 avril 1988, les requérants assignèrent M. A. A., son employeur et sa compagnie d'assurances, ainsi que M. S. N. et sa compagnie d'assurance devant le tribunal de Terni afin d'obtenir la réparation des dommages subis lors d'un accident de la circulation.

La première audience eut lieu le 6 octobre 1988 et l’audience suivante fixée au 12

janvier 1989, fut renvoyée d'office au 21 janvier 1989. Ce jour-là, le juge de la mise en état autorisa le dépôt du rapport rédigé par la police sur les circonstances de l'accident. Ce rapport fut déposé deux audiences plus tard, le 21 septembre 1989. Le 25 janvier 1990, le juge demanda aux parties de fournir certains documents, ce qu'elles firent le 14 juin 1990. Après le renvoi d'office du 13

décembre 1990, le 15 mai 1991 le juge de la mise en état renvoya l'affaire au 24

octobre 1991 pour la présentation des conclusions. Le jour venu, le juge décida de désigner deux experts pour qu'ils évaluassent l'étendue des dommages causés aux requérants et à leur véhicule. L'audience du 23

novembre

1992 fut reportée d'office au 26

janvier 1994, quand le juge accorda une prorogation du délai pour le dépôt du rapport d’expertise relatif au véhicule. Après le nouveau renvoi d'office du 30 mars 1994, l'audience du 6 avril 1994 fut reportée pour permettre aux parties d'examiner le rapport. Le 20

juillet

1994, le juge fixa au 16 novembre 1994 la date de présentation des conclusions. Le jour venu, le conseil de M. S. N. et de sa compagnie d'assurances fit état du paiement des dommages du au titre de la part de responsabilité de ses clients. Les conclusions furent présentées le 1

er

mars 1995 et le juge fixa la date de l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente du tribunal au 22 novembre 1995. Toutefois, en raison d’un empêchement du juge, cette audience fut reportée au 13 décembre 1995.

Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 10 juillet 1996, le tribunal constata qu’il n’y avait plus de différend entre M. S. N. et sa compagnie d'assurances d'une part et les requérants d'autre part. Il condamna ceux-ci à la réparation des dommages subis par M. A. A. et sa compagnie d'assurance.

Le 4 février 1997, les requérants interjetèrent appel devant la cour d'appel de Pérouse. La première audience se tint le 26 juin 1997. Le 13

novembre 1997, le juge de la mise en état fixa au 9 avril 1998 l’audience de présentation des conclusions. Toutefois, cette audience fut reportée d'office au 16

avril 1998, date à laquelle le juge fixa l'audience des plaidoiries devant la chambre compétente de la cour d'appel au 18 novembre 1999.

EN DROIT

Le grief des requérants porte sur la durée de la procédure litigieuse. Cette procédure, comprenant deux instances, a débuté le 6 avril 1988 et était encore pendante au 18

novembre

1999.

Selon les requérants, la durée de la procédure, qui était, à cette date, d'un peu plus de onze ans et sept mois, ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» (article 6 § 1 de la Convention). Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

La Cour estime qu’à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence en matière de «

délai raisonnable

» (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes et enjeu du litige pour le requérant), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DÉCLARE LA REQUÊTE RECEVABLE

, tous moyens de fond réservés.

Vincent Berger

Georg Ress

Greffier

Président