Martinetti și Trois Autres împotriva Italiei

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 47784/99 prezentată de Leonardo Martinetti și de alte trei împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 29 iunie 2000 într-o cameră compusă din G. Ress, președintele B. Conforti, A. Pastor Ridruejo, L. Caflisch, J. Makarczyk, N. Vajić, domnul Pellonpääää, judecători și V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea depusă la 27 ianuarie 1997 și înregistrată la 27 aprilie 1999 După ce a intenționat, face următoarea decizie, făcând ca reclamanții să fie cetățeni italieni, născuți în 1950, 1953, 1954 și 1950 și rezidenți în Messina. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către dl Luisa Carrozza, avocată în Messina.

La 19 octombrie 1984, primii doi reclamanți au semnat un contract preliminar cu societatea I. M. S. A. pentru achiziționarea unui apartament în clădirea pe care urma să o construiască societatea. La 24 iunie 1987, au atribuit această societate în fața tribunalului din Messina (R. G. nr. 1909/87) pentru a obține încheierea contractului, executarea lucrărilor reziduale în apartament, precum și deplasarea unei conducte de aerisire, provenind de la o brutărie instalată la parter, jucând unul dintre balcoanele apartamentului în litigiu și instalat în funcție de solicitanți, cu dispret de distanțe legale. Prima audiere a avut loc la 21 octombrie 1987. ÎN landul următor, la 19 februarie 1988, Consiliul reclamanților a solicitat numirea unui expert.

La ședința din 18 ianuarie 1989, el a declarat că clienții săi renunțau la primele două puncte ale cererii lor inițiale, deoarece societatea a finalizat între timp lucrările și a încheiat contractul de vânzare. El a insistat asupra necesității unei expertize și a solicitat judecătorului să predea cauza președintelui Tribunalului pentru reunirea sa cu alte două cauze pendinte în fața aceluiași judecător și având același obiect, precum și aceeași pârâtă. Aprilie 1994, președintele Tribunalului a auzit pe părțile solicitante în cele trei proceduri în cauză și a stabilit la 23 ianuarie 1995 ședința în fața judecătorului pentru punerea în funcțiune. În ziua următoare, cei trei și patru reclamanți în fața Curții, de asemenea proprietarii unui apartament în aceeași clădire, au depus o cerere de intervenție în procedură.

În ianuarie 1995 judecătorul a ordonat reunirea tuturor cauzelor și a fixat la 19 iunie 1995 noua audiere, însă a fost trimisă din oficiu la 4 decembrie 1995, apoi la 4 martie 1996 și încă la 24 aprilie 1997. Această ultimă ședință a fost înaintată la 18 aprilie 1997 la cererea reclamanților. Această ședință a fost amânată din oficiu la 19 septembrie 1997. aprilie 1997, Consiliul recurentelor a solicitat președintelui Tribunalului stabilirea unei ședințe la o dată mai apropiată și numirea unui expert. La 30 aprilie 1997, președintele a convocat părțile și expertul la ședința din 23 aprilie 1997 Cu toate acestea, această audiere a fost trimisă din oficiu la 30 ianuarie 1998. Între timp, la 18 iunie 1997, primind cererea reclamanților din 28 mai 1997, președintele Tribunalului a înaintat ședința la 26 septembrie 1997 și a ordonat expertiza.

1998, data la care consiliul reclamanților își reiterează cererea de competență. La 28 februarie 1998, judecătorul de punere în funcțiune desemnează un expert care a depus jurământul la 27 martie 1998 și apoi au fost stabilite dezbaterile la 16 octombrie 1998. Cu toate acestea, la cererea uneia dintre părți, data la care a fost înaintată data la care a fost pronunțată interdicția a fost devansată la 24 octombrie 1998. aprilie 1998. În acea zi, judecătorul, care a acceptat cererea părților, a numit un nou expert și a amânat la tribunal la 22 mai 1998. În ziua următoare, expertul a depus jurământul și judecătorul a fixat la tribunal la ședința următoare la 23 octombrie 1998. La acea dată, reclamanții și-au depus observațiile cu privire la raportul expertului și la judecător, la cererea pârâtei, a reportat la ședința la data de 5 februarie 1999, pentru a permite acesteia să examineze raportul și observațiile menționate anterior.

Cu toate acestea, în urma atribuirii cauzei la colegiul de magistrați însărcinat cu rezolvarea celor mai vechi cazuri (seziune stralcio), președintele a numit un nou judecător pentru punerea în funcțiune pe care l-a fixat la tribunal în vederea unei soluționări amiabile la 7 octombrie 1999. În acea zi, reclamanții au solicitat judecătorului să solicite clarificări de la expert; judecătorul, în lipsa pârâtului care nu a fost informat de grefa de la data landului, a retrimis la tribunal la 16 decembrie 1999. La acea dată, cauza nu a putut fi dezbătută deoarece dosarul nu a fost prezentat de grefă. Reclamantul a prezentat un certificat de grefă din 14 decembrie 1999. La acea dată, cauza nu a putut fi dezbătută deoarece dosarul nu a fost prezentat de grefă.

În ianuarie 2000, judecătorul a stabilit o audiere la 22 februarie 2000. În ziua aceea, reclamanții au reînnoit cererea judecătorului pentru a obține clarificările menționate; judecătorul și-a rezervat decizia cu privire la acest aspect, dar nu a stabilit nicio audiere ulterioară. Acuzarea reclamanților se referă la durata procedurii în litigiu; această procedură, inclusiv o instanță, a început la 24 iunie 1987 pentru primii doi reclamanți și la 23 ianuarie 1995 pentru ceilalți doi, și era încă în curs de desfășurare la 22 februarie 2000. Potrivit reclamanților, durata procedurii, care, la acea dată, era de aproximativ 12 ani și opt luni, pentru primii doi reclamanți, și de aproximativ cinci ani și o lună pentru ceilalți doi, nu îndeplinește cerința de termen rezonabil (art. 6 alineatul (1) din convenție).

Curtea consideră că, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa în materie de termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente și imputarea litigiului pentru solicitant), și având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa, acest Õ trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. De asemenea, recurentele invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 și consideră că au suferit o încălcare a dreptului lor la respectarea bunurilor sale în sensul acestei dispoziții, din cauza duratei procedurii. Curtea consideră că, în lumina criteriilor care decurg din jurisprudența sa referitoare la art. 1 din Protocolul nr. 1 și în special în ceea ce privește posibilele repercusiuni ale lungimii unei proceduri asupra dreptului garantat de această dispoziție și ținând cont de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, acest Ö trebuie, de asemenea, să facă obiectul unei examinări pe fond.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară revendicarea, toate mijloacele de fond rezervate. Vincent Berger Georg Ress Moduler Președinte

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 47784/99 présentée par Leonardo Martinetti et trois autres contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 29 juin 2000 en une chambre composée de M. G. Ress, président , M. B. Conforti, M. A. Pastor Ridruejo, M. L. Caflisch, M. J. Makarczyk, M me N. Vajić, M. M. Pellonpää, juges , et de M. V. Berger, greffier de section ; Vu la requête introduite le 27 janvier 1997 et enregistrée le 27 avril 1999 ; Après avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants sont des ressortissants italiens, nés respectivement en 1950, 1953, 1954 et 1950 et résidant à Messine. Ils sont représentés devant la Cour par M e Luisa Carrozza, avocate à Messine.

Le 19 octobre 1984, les deux premiers requérants, souscrivirent un contrat préliminaire avec la société I. M. S. p. a. pour l'achat d'un appartement dans l'immeuble que la société allait bâtir. Le 24 juin 1987, ils assignèrent ladite société devant le tribunal de Messine (R. G. n° 1909/87) afin d'obtenir la conclusion du contrat, l'exécution des travaux résiduels dans l'appartement, ainsi que le déplacement d'un conduit d’aération, provenant d'une boulangerie installée au rez-de-chaussée, jouxtant l'un des balcons de l'appartement litigieux et installée selon les requérants au mépris des distances légales. La première audience se tint le 21 octobre 1987. A l’audience suivante, le 19 février 1988, le conseil des requérants sollicita la désignation d'un expert.

A l'audience du 18 janvier 1989, il déclara que ses clients renonçaient aux deux premiers points de leur demande initiale car la société avait entre-temps achevé les travaux et conclu le contrat de vente. Il insista sur la nécessité d'une expertise et demanda au juge de la mise en état de remettre l'affaire au président du tribunal pour sa jonction avec deux autres affaires pendantes devant le même juge et ayant le même objet ainsi que la même partie défenderesse. Conformément à l'ordonnance émise le 30 avril 1994, le président du tribunal entendit les parties demanderesses dans les trois procédures en question puis fixa au 23 janvier 1995 l'audience devant le juge de la mise en état. Le jour venu, les troisième et quatrième requérants devant la Cour, eux aussi propriétaires d'un appartement dans le même immeuble, déposèrent une demande d'intervention dans la procédure.

Le 24 janvier 1995 le juge ordonna la jonction de toutes les affaires et fixa au 19 juin 1995 la nouvelle audience. Elle fut toutefois renvoyée d'office au 4 décembre 1995 puis au 4 mars 1996 et encore au 24 avril 1997. Cette dernière audience fut avancée au 18 avril 1997 à la demande des requérants. Cette audience fut à nouveau reportée d'office au 19 septembre 1997. Le 22 avril 1997, le conseil des requérants sollicita du président du tribunal la fixation d'une audience à une date plus rapprochée et la désignation d'un expert. Le 30 avril 1997, le président convoqua les parties et l'expert à l'audience du 23 mai 1997 devant le juge de la mise en état. Toutefois, cette audience fut renvoyée d'office au 30 janvier 1998. Entre-temps, le 18 juin 1997, accueillant la demande des requérants du 28 mai 1997, le président du tribunal avança l'audience au 26 septembre 1997 et ordonna l'expertise.

A la suite d'un nouveau report d'office, les parties comparurent devant le juge de la mise en état le 20 février 1998, date à laquelle le conseil des requérants réitéra sa demande d'expertise. Le 28 février 1998, le juge de la mise en état désigna un expert qui prêta serment le 27 mars 1998 puis l’audience des débats fut fixée au 16 octobre 1998. Cependant, à la demande de l’une des parties, la date de l’audience fut avancée au 24 avril 1998. Ce jour-là, le juge, faisant droit à la demande des parties nomma un nouvel expert et reporta l’audience au 22 mai 1998. Le jour venu, l’expert prêta serment et le juge fixa l’audience suivante au 23 octobre 1998. A cette date, les requérants déposèrent leurs observations eu égard au rapport de l’expert et le juge, à la demande de la partie défenderesse, reporta l’audience au 5 février 1999, afin de permettre à celle-ci d’examiner ledit rapport et lesdites observations.

Toutefois, suite à l’attribution de l’affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes ( sezione stralcio ), le président nomma un nouveau juge de la mise en état lequel fixa l’audience en vue d’un règlement amiable au 7 octobre 1999. Ce jour-là, les requérants sollicitèrent du juge qu’il requît des éclaircissements à l’expert ; le juge, constatant l’absence de la partie défenderesse non informée par le greffe de la date de l’audience, remit l’audience au 16 décembre 1999. A cette date, l’affaire ne put être débattue car le dossier n’avait pas été produit par le greffe. Le requérant a produit un certificat du greffe du 14 janvier 2000, attestant que le dossier était momentanément introuvable.

En attendant, à la demande du greffe, le juge fixa une audience au 22 février 2000. Ce jour-là, les requérants renouvelèrent la demande au juge afin d’obtenir lesdits éclaircissements ; le juge réserva sa décision sur ce point mais ne fixa aucune audience ultérieure. EN DROIT 1. Le grief des requérants porte sur la durée de la procédure litigieuse. Cette procédure, comprenant une instance, a débuté le 24 juin 1987 pour les deux premiers requérants et le 23 janvier 1995 pour les deux autres, et était encore pendante au 22 février 2000. Selon les requérants, la durée de la procédure, qui était, à cette date, d'environ douze ans et huit mois, pour les deux premiers requérants, et d’environ cinq ans et un mois pour les deux autres, ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » (article 6 § 1 de la Convention).

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. La Cour estime qu’à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence en matière de « délai raisonnable » (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes et enjeu du litige pour le requérant), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond. 2. Les requérantes invoquent également l'article 1 du Protocole n° 1 et considèrent qu'ils ont subi une atteinte à leur droit au respect de ses biens au sens de cette disposition, en raison de la longueur de la procédure. La Cour estime qu’à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence relative à l’article 1 du Protocole n°1 et en particulier quant aux répercussions possibles de la longueur d’une procédure sur le droit garanti par cette disposition, et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit aussi faire l’objet d’un examen au fond.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DÉCLARE LA REQUÊTE RECEVABLE

, tous moyens de fond réservés. Vincent Berger Georg Ress Greffier Président