CtEDO 29.06.2000 Auto

DANKOVSKY v. GERMANY

RESPONDENT
DEU
HOTĂRÂRE
29.06.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Inadmissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
DANKOVSKY v. GERMANY (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

Reclamantul, născut în 1954, este un național german și rezident în Saarbrücken. Când își depune cererea, el a îndeplinit o condamnare la închisoare în închisoarea Stuttgart-Stammheim. În acțiunea dinaintea Curții, el este reprezentat de dl R. Neumann, un avocat practicant în Tübingen. Guvernul contestat este reprezentat de dl K. Stoltenberg, Ministerialdirigent. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează: în 1993 au fost instituite proceduri penale împotriva reclamantului și alții cu suspiciune de furt. În aceste proceduri, reclamantul a fost asistat de un avocat de apărare desemnat de instanță. Procesul împotriva reclamantului și a celor două acuzate, dl C. și dl S. În cadrul procesului, reclamantul a solicitat în mod repetat judecătorului președinte să fie autorizat să pună întrebări personale S. Acest lucru a fost refuzat. Avocatul de apărare al reclamantului nu a pus întrebările în cauză. La 16 decembrie 1994, Curtea Regională Tübingen a condamnat reclamantul de patru conturi de furt. Având în vedere condamnarea anterioară a reclamantului impusă de Curtea de District Zweibrücken (Amtsgericht) în ianuarie 1992 și, respectiv, de Curtea Regională Zweibrücken în martie 1992, Curtea Regională a stabilit o condamnare cumulativă de patru ani de închisoare. În plus, el a fost condamnat pentru răpire (räuberischer Menschenraub) și extorcare cu violență (räuberische Erpressung), precum și pentru furt pe 12 conturi și, în ceea ce privește aceste infracțiuni, a fost impusă o condamnare cumulativă de zece ani de închisoare. El a fost achitat de restul acuzațiilor. Curtea Regională a condamnat co-acusat dl C. de răpire și extorcare cu violență și, ținând seama de condamnarea sa anterioară la închisoare, a stabilit o condamnare cumulativă de zece ani și șase luni de închisoare și a confirmat detenția preventivă. Dl S. a fost condamnat pentru răpire și extorcare cu violență pe două conturi, precum și de opt conturi de furt, și a fost condamnat la opt ani de închisoare. În hotărârea sa, în ceea ce privește infracțiunile care implică reclamantul, Curtea regională a constatat că, în martie/abril 1992, reclamantul și dl S. au comis mai multe jafuri și, împreună cu dl C., au participat la un jaf bancar. În plus, între februarie și iulie 1993, reclamantul, în timp ce a îndeplinit o condamnare anterioară la închisoarea deschisă, a comis mai multe conturi de furturi cu dl S. și alte persoane, inclusiv cu dl A., care între timp a fost condamnat. Curtea regională a remarcat că dl S. acuzat a mărturisit pe deplin participarea sa la infracțiunile în cauză. Reclamantul a mărturisit, în mare măsură, participarea la jafuri. Aceste declarații au fost confirmate în special prin declarațiile celorlalți participanți la infracțiunile în cauză, precum și prin declarațiile victimelor cu privire la bunurile furate. În ceea ce privește infracțiunile de răpire și extorcare cu violență, Curtea regională a constatat că reclamantul a refuzat orice participare la jafurile bancare, care au avut loc la 8 și 16 aprilie 1992, respectiv. Curtea regională a constatat că declarațiile formulate de către co-acusat dl S. cu privire la jaf bancar din 16 aprilie 1992, inclusiv indicațiile sale cu privire la participarea reclamantului și co-acusat dl C., au fost credibile. În acest sens, Curtea Regională a considerat că mai mulți martori au confirmat contul dlui S. cu privire la detaliile jafului. Curtea Regională a respins apărarea dlui S. Curtea Regională a remarcat afirmația că dl S. însuși intenționa să obțină o lungă perioadă de închisoare sau că vroia să provoace senzații și că vroia să se răzbune asupra lor. Curtea Regională a considerat că aceste argumente sunt de multă importanță. În special, participarea personală a dlui S. la infracțiune a fost dovedită de cunoștința detaliată despre jaf. În plus, dl S. a declarat un motiv valabil pentru mărturisirea sa, și anume intenția de a-și încheia activitățile criminale și de a începe o nouă viață după terapia în timpul detenției după condamnarea sa. Din unghiul dovezii psihice, Curtea Regională nu a constatat niciun indiciu că, datorită motivelor mintale, dl S. s-a acuzat greșit și co-acusat. Potrivit Curții Regionale, dezamăgirea și necazul dlui S. cu privire la tratament rău și la plata insuficientă a reclamantului ar fi putut contribui la mărturisirea sa deschisă. Cu toate acestea, nu a existat nimic care să demonstreze că, prin urmare, el a acuzat în mod nedrept reclamantul unei infracțiuni grave. În plus, nu a existat nici o explicație că, din acest motiv, dl S. se va acuza în mod nedrept și dl C., care în trecut a fost prietenul său. În evaluarea credibilității dlui C., Curtea Regională a avut, de asemenea, în vedere contextul general al declarațiilor făcute în cursul anchetelor împotriva persoanelor implicate în infracțiunile în cauză. la o etapă timpurie, reclamantul și ceilalți acuzați, care au fost urmăriți separat, și-au mărturisit participarea la furturi. În plus, un complice, care a fost urmărit separat, a declarat că reclamantul i-a spus în cursul unei conversații telefonice în mai sau iunie 1992 că a jefuit o bancă. Curtea Regională a remarcat că reclamantul a admis conținutul acestei conversații, pretinzând că a fost o glumă. Mai multe declarații făcute de un dl M. cu privire la arma utilizată în cursul jafului, precum și declarații făcute de martori cu privire la circumstanțele jafului bancar au confirmat depunerea dlui S.. Declarațiile reclamanților și ale dlui C. că erau în altă parte în momentul respectiv erau contradictorii și neconcludenți. Martorii numiti de ei nu și-au confirmat presupusul alibi. Curtea Regională a respins cererea reclamantului de a auzi dl A., unul dintre complicii care au fost condamnați în cadrul unei proceduri separate, cu privire la întrebarea că reclamantul nu a vorbit niciodată despre a fi fost cu celălalt acuzat după jaf bancar. Curtea Regională a considerat că această chestiune nu era relevantă, deoarece circumstanțele pe care reclamantul nu le-a spus celorlalți despre participarea sa la infracțiune nu puteau dovedi nevinovăția sa. În ceea ce privește al doilea jaf bancar din 8 aprilie 1992, Curtea Regională a constatat că declarațiile dlui S. erau credibile în ceea ce privește participarea sa la infracțiune. Cu toate acestea, în ceea ce privește acuzația sa de participare a reclamantului și a dlui C., declarațiile sale, deși plauzibile, nu au fost, spre deosebire de celelalte cauze, confirmate de alte probe. Prin urmare, Curtea regională a achitat reclamantul și dl C. acuzațiile referitoare la jaf bancar din 8 aprilie 1992. La 30 ianuarie 1996, Curtea Federală de Justiție (Bundesgerichtshof), cu privire la recursul reclamantului asupra punctelor de drept (Revision), a anulat hotărârea Curții Regionale în ceea ce privește stabilirea unei condamnare cumulativă de zece ani de închisoare și a trimis această chestiune la Curtea Regională. Restul recursului a fost respins. Curtea Federală de Justiție a constatat, în special, că Curtea Regională nu a fost obligată să rămână în judecată penală și să se adreseze Curții Constituționale Federale întrebarea referitoare la constituționalitatea articolului 240 alineatul (2) a doua teză a Codului German de Procedință Penală (Strafprozessordnung), cu excepția interogativei directe (direkte Befragung) ale unui acuzat de către un co-acusat. Potrivit Curții Federale de Justiție, hotărârile judecătorului președinte în această chestiune nu ar fi putut fi opuse de la un punct de vedere procedural. În plus, în circumstanțele prezentului caz, reclamantul, astfel cum a fost acordat de el, ar fi putut profita de posibilitatea de a avea întrebările sale față de dl S. co-acusat pus de judecătorul președinte. Având în vedere art. 6 alineatul (3) litera (d) din Convenție, Curtea Federală de Justiție a considerat că dreptul de a examina sau a examina martorii împotriva lui este un drept procedural al apărării. Cu toate acestea, a fost afirmația reclamantului că avocatul său de apărare nu a vrut să pună întrebări domnului S. În ceea ce privește stabilirea condamnării la 10 ani de închisoare, Curtea Federală de Justiție a constatat că raționarea Curții Regionale nu a demonstrat că a considerat adecvat efectul cumulativ de 14 ani de închisoare. La 21 august 1996, Curtea Constituțională Federală (Bundesverfassungs-gericht) a refuzat să distreze plângerea constituțională a reclamantului (Verfassungsbeschwerde) cu privire la condamnarea sa de către Curtea Regională, confirmată de Curtea Federală de Justiție. Curtea Constituțională Federală a considerat că plângerea nu a susținut nici o chestiune fundamentală a dreptului constituțional și că refuzul unei decizii cu privire la fondul nu cauzează niciun dezavantaj deosebit de grav al reclamantului. În ceea ce privește principala chestiune ridicată de reclamant, Curtea Constituțională Federală a constatat că art. 240 alineatul (2) a doua teză a Codului de Procedură Penală nu a fost neconstituțională, ceea ce nu a influențat dreptul unui acuzat la un proces echitabil. În acest sens, Curtea Constituțională Federală a reamintit că, într-un proces echitabil, un acuzat nu ar trebui să fie obiectul procedurii, ci să fie în poziția de a participa în mod activ la procedură pentru a-și proteja drepturile. Secțiunea 240 alineatul (2) a doua teză nu a limitat conținutul dreptului apărării de a examina un co-acusat. În interesul conducerii corecte a procesului, dreptul de a pune întrebări la un co-accusat a fost limitat doar la un interogatoriu indirect, adică dreptul de a avea un co-accusat examinat de către avocatul apărării sau de către judecătorul președinte. În aceste circumstanțe, nu a existat nici o indicație de încălcare a dreptului la un proces echitabil.Decizia a fost servită la 9 septembrie 1996. Secțiunea 240 din Codul de Procedură Penală prevede următoarele: „1. La cerere, judecătorul președinte permite judecătorilor asociați să abordeze întrebări la acuzați, la martori și la experți. Judecătorul președinte permite biroul procurorului public, acuzatului și avocatului apărării, precum și judecătorilor laici, să facă același lucru. Întrebarea directă a unui acuzat de către un co-acusat nu este permisă.”

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă