SECȚIUNEA I DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 45778/99 prezentate de Osman Yazici, Kadir SA Grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 28 septembrie 1998 și înregistrată la 29 ianuarie 1999, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, după ce a intenționat, face următoarea decizie în fapt Reclamanții, domnii Yaz La 13 iulie 1998, în jurul orei 5:30, au fost arestați și reținuți pe autostrada Eski Edirne, dnii Yaz Tot la 13 iulie, la cererea Direcției, procurorul Republicii Gaziosmanpașa, procurorul general, a autorizat prelungirea detenției celor două persoane până la 16 iulie 1998 în jurul orei 3:45 p.m., polițiștii au percheziționat casa lui M. La 16 iulie 1998, la cererea procurorului, judecătorul unic al Tribunalului de Pace de la Gaziosmanpașa (atjutantul) a fost arestat și reținut.
La 17 iulie 1998, reclamanții Polat și Saisen au fost intervievați de poliție și, astfel cum reiese din procesele verbale stabilite în consecință, ei admiră că au comis faptele reproșate. A doua zi, în prezența unui consiliu desemnat din oficiu, domnul Yaz 19 iulie 1998, după audierea procurorului, toți cei trei reclamanți au fost duși în fața judecătorului, care a ordonat arestarea lor provizorie. La 21 iulie 1998, procurorul i-a acuzat pe reclamanți în fața Tribunalului de Pace de la Gaziosmanpașa, unde procedura este încă în curs de desfășurare. Reclamanții se plâng de o serie de încălcări ale articolului 5 din convenție: susțin că, deși măsurile de arestare și de custodie luate împotriva lor se bazau pe câteva suspiciuni, poliția ar fi utilizat aceste măsuri pentru a-i forța să recunoască alte persoane pe care nu le-au comis niciodată, fără nicio intenție de a le traduce imediat.
(1) lit. (c) din articolul menționat. De asemenea, reclamanții susțin că nu au fost informați cu privire la motivele arestării lor, contrar cerințelor art. 5 alin. Deplângând durata excesivă a gărzilor la vedere care le-au fost impuse, ei își spun, de asemenea, victime ale încălcării alin. (3). În această privință, ei explică faptul că, în timpul detenției lor, au fost împiedicați să intre în contact cu familiile lor și cu un avocat. ; chiar și consiliul care fusese desemnat să participe la interviul dlui Yaz Reclamanții se plâng, de asemenea, de faptul că nu au dispus de niciun mijloc de recurs care să le permită să controleze legalitatea măsurilor în litigiu și să subordoneze o încălcare a alineatului (4). De altfel, în practică, poliția este cea care ar decide, în afara oricărui control judiciar, dacă o infracțiune este de natură colectivă sau nu și, în consecință, durata detenției care trebuie impusă suspecților.
În cele din urmă, reclamanții denunță o încălcare a art. 5 alin. (5), în legătură cu art. 14 din Convenție. În această privință, aceștia susțin că acțiunea prevăzută la art. 1 din Legea nr. 466 privind acordarea de despăgubiri persoanelor arestate sau deținute nu poate fi considerată drept un motiv de drept corespunzător și efectiv. Curtea a examinat obiecțiunile prezentate de reclamanți. Aceasta consideră că, în temeiul presupusei interdicții de a intra în contact cu familiile lor în timpul custodiei, se face apel la o apreciere din unghiul articolului 8 din convenție. Cu toate acestea, în statul în care se află dosarul în fața sa, Curtea consideră că nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu sau asupra celor formulate pe teren la art. 5 4 și la art. 5 din convenție.
Prin urmare, Curtea consideră că este necesar ca această parte a cererii să fie adusă la cunoștința guvernului pârât, în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. În ceea ce privește mențiunea de încălcare a articolului 5 alineatul (1) litera (c) și a articolului 14 din convenție, Curtea constată că părțile interesate au fost informate cu privire la eventualele obstacole în calea admisibilității acestor obiecțiuni. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască aceste afirmații, Curtea nu constată nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul art. 35 alin. (4) din Convenție.
Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, AJURINE examinarea obiecțiilor reclamanților, întemeiate pe art. 5 alin. (3) din Convenție, în ceea ce privește faptul că, în urma arestării lor, nu ar fi fost traduse imediat În ceea ce privește lipsa unei căi de atac în fața unei autorități judiciare, de la art. 5 alineatul (4) și de la art. 5 alineatul (5), care le-ar fi permis să controleze legalitatea gărzilor de vedere impuse în speță și să obțină despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de acestea, și, în esență, de art. 8 în ceea ce privește posibilitatea acestora de a intra în contact cu familiile lor în timpul custodiei; Declară revendicarea pentru surplus. Michael O. Boyle Elisabeth Palm Moduleer Președinte
de la requête n° 45778/99 présentée par Osman YAZICI, Kadir SAĞIN et Erkan POLAT contre Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 4 juillet 2000 en une chambre composée de M me E. Palm, présidente , M me W. Thomassen, M. Gaukur Jörundsson, M. R. Türmen, M. C. Bîrsan, M. J. Casadevall, M. R. Maruste, juges , et de M. M. O’Boyle, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 28 septembre 1998 et enregistrée le 29 janvier 1999, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, MM.
Yazıcı, Sağın et Polat, sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1982, en 1975 et en 1979. A l’époque des faits, ils étaient ouvriers et résidaient à Istanbul. Devant la Cour, ils sont représentés par M e Fatma Karakaș, avocate au barreau d’Istanbul. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la partie requérante, peuvent se résumer comme suit. 1. L’arrestation et la garde à vue Le 13 juillet 1998, vers 5 h 30, alors qu’ils se trouvaient sur l’autoroute d’ Eski Edirne , MM. Yazıcı et Polat furent arrêtés et placés en garde à vue par la brigade de l’ordre publique de la Direction de la sûreté de Gaziosmanpașa (« la Direction »). Selon le procès verbal d’arrestation concernant M. Polat les requérants étaient suspectés de vol. Toujours le 13 juillet, à la demande de la Direction, le procureur de la République de Gaziosmanpașa (« le procureur ») autorisa la prolongation de la garde à vue des deux requérants jusqu’au 16 juillet.
Le 15 juillet 1998, vers 3 h 45, les policiers perquisitionnèrent au domicile de M. Sağın. Suspecté d’être le complice des requérants Yazıcı et Polat, il fut également arrêté et placé en garde à vue. Le 16 juillet 1998, à la demande du procureur, le juge unique du Tribunal de paix de Gaziosmanpașa (« le juge »), ordonna une seconde prolongation de la garde à vue des MM. Yazıcı et Polat jusqu’au 19 juillet. Le 17 juillet 1998, les requérants Polat et Sağın furent interrogés par la police et, tel qu’il ressort des procès verbaux établis en conséquence, ils admirent avoir commis les faits reprochés. Le lendemain, en présence d’un conseil désigné d’office, M. Yazıcı – alors mineur – fut questionné à son tour et passa, lui aussi, aux aveux.
Le 19 juillet 1998, après avoir été entendus par le procureur, tous les trois requérants furent traduits devant le juge, lequel ordonna leur mise en détention provisoire. 2. L’action publique Le 21 juillet 1998, le procureur mit les requérants en accusation devant le Tribunal de paix de Gaziosmanpașa, où la procédure est encore pendante. GRIEFS Les requérants se plaignent de plusieurs violations de l’article 5 de la Convention : ils soutiennent que même si les mesures d’arrestation et de garde à vue prises à leur encontre se fondaient sur quelques soupçons, la police se serait toutefois servi de ces mesures pour les forcer à reconnaître d’autres délits qu’ils n’avaient jamais commis, ce sans aucune intention de les traduire « aussitôt » devant « un juge » comme le veut le paragraphe 1 c) dudit article.
Les requérants affirment également n’avoir pas été informés des raisons de leur arrestation, contrairement aux exigences de l’article 5 § 2. Dénonçant la durée excessive des gardes à vue qui leur ont été imposées, ils se disent en outre victimes d’une violation du paragraphe 3. A cet égard, ils expliquent avoir été, lors de leur détention, empêchés de rentrer en contact avec leur famille et un avocat ; même le conseil qui avait été désigné pour participer à l’interrogatoire de M. Yazıcı n’aurait pas pu assurer une assistance effective en raison des circonstances draconiennes dans lesquelles cet interrogatoire se serait déroulé.
Les requérants se plaignent aussi de n’avoir disposé d’aucun moyen de recours qui aurait pu leur permettre de faire contrôler la légalité des mesures litigieuses et allèguent une violation du paragraphe 4. A cet égard, ils font notamment remarquer que M. Sağın a été maintenu en garde à vue pendant 5 jours, alors qu’aucune autorité judiciaire n’avait ordonné pareille prolongation : d’ailleurs, en pratique, c’est la police qui déciderait, à l’abri de tout contrôle judiciaire, si un délit est « collectif » ou non et, en conséquence, de la durée de la garde à vue à imposer aux suspects. Les requérants dénoncent enfin une violation de l’article 5 § 5, en connexion avec l’article 14 de la Convention.
Sur ce point, ils font grief de ce qu’en droit turc aucune voie de droit ne leur était ouverte pour obtenir la réparation de leur préjudice résultant des violations alléguées. A cet égard, ils soutiennent que le recours prévu à l’article 1 de la loi n° 466 sur l’octroi d’indemnités aux personnes arrêtées ou détenues ne saurait passer pour un moyen de droit adéquat et effectif. EN DROIT La Cour a examiné les griefs présentés par les requérants. Elle considère d’emblée que le grief tiré de la prétendue interdiction pour eux d’entrer en contact avec leurs familles pendant la garde à vue appelle une appréciation sous l’angle de l’article 8 de la Convention. Cela étant, en l’état du dossier devant elle, la Cour estime ne pas être en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief ni sur ceux formulés sur le terrain de l’article 5 §§ 3, 4 et 5 de la Convention.
Elle juge donc nécessaire de porter cette partie de la requête à la connaissance du gouvernement défendeur, en application de l’article 54 § 3 b) de son règlement. Quant à l’allégation de violation de l’article 5 §§ 1 c) et 2, et de l’article 14 de la Convention, la Cour constate que les intéressés ont été informés des obstacles éventuels à la recevabilité de ces griefs. Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître de ces allégations, la Cour ne relève aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, AJOURNE l’examen des griefs des requérants, tirés de l’article 5 § 3 de la Convention quant au fait que, suite à leur arrestation, ils n’auraient pas été traduits « aussitôt » devant une autorité judiciaire, de l’article 5 §§ 4 et 5 quant à l’absence d’un recours qui pouvait leur permettre de faire contrôler la légalité des gardes à vues imposées en l’espèce et d’obtenir réparation du préjudice qui en a résulté, et – en substance – de l’article 8 quant à l’impossibilité pour eux d’entrer en contact avec leur familles pendant la garde à vue ;
pour le surplus. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente