ILARDI contre l'ITALIE

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 47777/99 prezentată de Michele Ilardi împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 4 iulie 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președinta B. Conforti, L. Ferrari Bravo, G. Jörundsson, R. Türmen, T. Pantiru, R. Maruste judecători și de domnul O Având în vedere cererea depusă la 23 decembrie 1996 și înregistrată la 27 aprilie 1999 După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul este un cetățean italian, născut în 1928 și rezident în Catania. La 24 noiembrie 1986, reclamantul a atribuit societății de asigurare desemnate pentru fondul de garantare pentru victimele drumurilor în fața Tribunalului din Catania, pentru a obține repararea daunelor suferite în urma unui accident de circulație. Punerea în funcțiune a început la 4 februarie 1987, data la care pârâta a excitat de la prescrierea dreptului la reparații, și s-a desfășurat pe șapte audieri. La 5 octombrie 1987, a fost ascultat un martor, apoi judecătorul de punere în funcțiune, primind cererea reclamantului, a numit un expert care a depus jurământul la ședința din 25 ianuarie 1988. La această ultimă dată, judecătorul a stabilit la 60 de zile un termen pentru depunerea expertizei, iar reclamantul a depus anumite înscrisuri. Părțile și-au prezentat concluziile la 14 iunie 1989 și judecătorul a stabilit data pledoariilor în fața camerei competente a Tribunalului până la 13 noiembrie 1990. printr-o hotărâre din 20 noiembrie 1990, al cărei text a fost depus la grefă la 20 mai 1991, Tribunalul a respins recursul din cauza prescrierii dreptului la despăgubiri pentru prejudiciile în cauză. La 21 noiembrie 1991, reclamantul s-a adresat Curții de Apel din Catania. Părțile și-au prezentat concluziile la 2 aprilie 1992 și ședința de pledoarii, prevăzută pentru 24 mai 1993, a avut loc la 7 iunie 1993. Prin hotărârea din 14 iunie 1993, al cărei text a fost depus la grefă la 21 iulie 1993, Curtea de Apel a confirmat hotărârea atacată și, ținând seama de "netența reclamantului, care rezultă din caracterul vădit nefondat al acțiunii sale," a condamnat-o la rambursarea cheltuielilor celor două grade de procedură. La 13 decembrie 1993, societatea de asigurare a introdus un recurs incident la 13 ianuarie 1994. La sfârșitul ședinței din 16 februarie 1996, Curtea de Casație, după asocierea celor două recursuri, l-a respins pe primul, l-a declarat absorbit pe al doilea și l-a condamnat pe reclamant la rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată. Textul acestei decizii a fost depus la grefe la 17 septembrie 1996. ÎN DREPT, cauza reclamantului se referă la durata procedurii în litigiu. Această procedură a început la 24 noiembrie 1986 și s-a încheiat la 17 septembrie 1996. Potrivit reclamantului, durata procedurii, care este de aproximativ nouă ani și zece luni, pentru trei instanțe, nu îndeplinește cerința termenului rezonabil. În conformitate cu art. 6 alineatul (1) din Convenție, cererea este inadmisibilă ca fiind tardivă. În opinia guvernului, cererea este inadmisibilă ca fiind tardivă. În plus, aceaceasta este vădit nefondată, deoarece în fața instanțelor naționale reclamantul actual a fost decăzut din cererea sa și, prin urmare, a greșit în trei instanțe. În ceea ce privește prima excepție a guvernului, Curtea subliniază că cererea a fost introdusă la 23 decembrie 1996 și, prin urmare, la mai puțin de șase luni de la depunerea hotărârii Curții de Casație. În ceea ce privește a doua excepție, Curtea amintește că rolul său nu este acela de a controla temeinicia cererilor reclamanților în procedurile interne, ci de a se asigura că acestea sunt examinate în conformitate cu art. 6 din convenție. Curtea consideră că, în lumina criteriilor care decurg din jurisprudența sa în materie de termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente și provocarea litigiului pentru solicitant) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, acest spătarul trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară request requestable, toate mijloacele de fond rezervate. Michael O

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 47777/99

présentée par Michele Ilardi

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 4

juillet

2000 en une chambre composée de

M

me

E. Palm,

présidente

,

M.

B. Conforti,

M.

L. Ferrari Bravo,

M.

G. Jörundsson,

M.

R. Türmen,

M.

T. Panțîru,

M.

R. Maruste

juges

,

et de

M.

M. O’Boyle,

greffier de section

;

Vu la requête introduite le 23 décembre 1996 et enregistrée le 27 avril 1999

;

Après avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant est un ressortissant italien, né en 1928 et résidant à Catane.

Le 24 novembre 1986, le requérant assigna la société d'assurance désignée pour le Fond de garantie pour les victimes de la route devant le tribunal de Catane, afin d'obtenir la réparation des dommages subis lors d'un accident de la circulation.

La mise en état commença le 4 février 1987, date à laquelle la défenderesse excipa de la prescription du droit à réparation, et s'étala sur sept audiences. Le 5

octobre 1987, un témoin fut entendu, puis le juge de la mise en état, accueillant la demande du requérant, nomma un expert qui prêta serment à l'audience du 25 janvier 1988. A cette dernière date, le juge fixa à soixante jours un délai pour le dépôt de l'expertise et le requérant déposa certaines pièces. Les parties présentèrent leurs conclusions le 14 juin 1989 et le juge fixa la date des plaidoiries devant la chambre compétente du tribunal pour le 13 novembre 1990.

Par un jugement du 20 novembre 1990, dont le texte fut déposé au greffe le 20

mai

1991, le tribunal rejeta le recours en raison de la prescription du droit à réparation des dommages en question.

Le 21 novembre 1991, le requérant s'adressa à la cour d'appel de Catane. Les parties présentèrent leurs conclusions le 2 avril 1992 et l'audience de plaidoiries, prévue pour le 24

mai 1993, se tint le 7 juin 1993.

Par un arrêt du 14 juin 1993, dont le texte fut déposé au greffe le 21 juillet 1993, la cour d'appel confirma le jugement attaqué et, compte tenu " de la témérité du requérant, résultant du caractère manifestement mal fondé de son recours", elle le condamna au remboursement des frais des deux degrés de procédure.

Le requérant se pourvut en cassation le 13 décembre 1993 ; la société d'assurance introduisit un pourvoi incident le 13 janvier 1994. A l'issue de l'audience du 16 février 1996, la Cour de cassation, après avoir joint les deux pourvois, rejeta le premier, déclara absorbé le second et condamna le requérant au remboursement des frais et dépens. Le texte de cette décision fut déposé au greffe le 17 septembre 1996.

EN DROIT

Le grief du requérant porte sur la durée de la procédure litigieuse. Cette procédure a débuté le 24 novembre 1986 et s'est terminée le 17 septembre 1996.

Selon le requérant, la durée de la procédure, qui est d’environ neuf ans et dix mois, pour trois instances, ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» (article 6 § 1 de la Convention). Le Gouvernement s’oppose à cette thèse et souligne que la requête est irrecevable, en tant que tardive.

Selon le Gouvernement la requête est irrecevable en tant que tardive. D’ailleurs, elle s’avère aussi manifestement mal fondée, car devant les juridictions nationales le requérant actuel a été débouté de sa demande et donc a eu tort en trois instances.

Quant à la première exception du Gouvernement, la Cour souligne que la requête a été introduite le 23 décembre 1996 et donc moins de six mois à compter du dépôt de l’arrêt de la Cour de cassation. Quant à la deuxième exception, la Cour rappelle que son rôle n’est pas de contrôler le bien-fondé des demandes des requérants dans les procédures internes mais de s’assurer que celles-ci sont examinées en conformité à l’article 6 de la convention.

La Cour estime qu’à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence en matière de «

délai raisonnable

» (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes et enjeu du litige pour le requérant), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DÉCLARE LA REQUÊTE RECEVABLE

, tous moyens de fond réservés.

Michael O’Boyle

Elisabeth Palm

Greffier

Présidente