Tagliabue împotriva Italiei

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 44417/98 prezentată de Giovanni Tagliabue împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 4 iulie 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președinta B. Conforti, L. Ferrari Bravo, G. Jörundsson, R. Türmen, T. Panțiru, R. Maruste judecători și domnul O Având în vedere cererea depusă la 28 mai 1997 și înregistrată la 13 noiembrie 1998 După ce a intenționat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul este un cetățean italian, născut în 1924 și rezident în Genova. La 23 februarie 1989, reclamantul l-a numit pe fratele său, dl T., în fața instanței din Genova, pentru a obține împărțirea unei clădiri și a anumitor terenuri.

După două audieri dedicate depunerii la grefa de documente, la 14 mai 1990 judecătorul a numit un expert, care a depus jurământul la 20 iunie 1990. În ianuarie 1992, trei au fost retrimise deoarece raportul de experiență nu fusese depus la grefă și unul pentru a permite părților să examineze raportul menționat anterior. La 11 iunie 1992 au avut loc discuții privind alte mijloace de probă. Printr-o ordonanță în afara instanței din 1 august 1992, judecătorul a dispus un supliment de competență și audierea martorilor. Acuzatul a contestat această ordonanță în fața camerei competente, care a respins cererea sa la 3 noiembrie 1992. La 3 decembrie 1992 a avut loc audierea pârâtului și la 28 ianuarie 1993, cea a martorilor.

Din cele șapte audieri care au avut loc între 10 mai 1993 și 14 noiembrie 1994, trei s-au referit la completarea de competențe, trei un al doilea supliment de competență și o audiere a fost amânată pentru a permite pârâtului să-și înlocuiască avocatul, care renunțase la mandatul său. După o ședință amânată pentru a permite părților să încerce să ajungă la o soluționare amiabilă și o altă trimitere la cererea părților, la 3 aprilie 1995 judecătorul a dispus o a treia completare de competență. Din cele șase ședințe stabilite între 21 noiembrie 1995 și 24 februarie 1997, patru au fost legate de acest ultim complet de expertiză și două audieri au fost animate din oficiu. La 2 februarie 1998, expertul a decedat, judecătorul în nume de altul.

Acesta a fost absent la ședința din 13 martie 1998. Cele două audieri care au urmat au vizat acest supliment de expertiză. Următoarea ședință a fost stabilită la 9 Februarie 1999. La această dată, ședința a fost amânată deoarece grefa nu a informat expertul cu privire la data ședinței. Cele patru audieri stabilite între 12 martie 1999 și la 10 mai 1999, una a fost amânată din oficiu, una a fost trimisă la cererea părților, una a vizat un supliment de expertiză și ultima a fost amânată pentru a permite părților să-și prezinte concluziile; ceea ce au făcut la 20 septembrie 1999. În acea zi, judecătorul a amânat cazul pentru audierea pledoariilor la 11 decembrie 1999. Conform informațiilor furnizate de reclamant la 18 martie 2000, la această dată cauza era încă în curs de desfășurare.

ÎN DREPT Primul motiv al reclamantului privește durata procedurii în litigiu. Această procedură a început la 23 februarie 1989 și era încă în curs de desfășurare la 18 martie 2000. Potrivit reclamantului, durata procedurii, care, la acea dată, era mai mare de 11 ani, nu răspunde la cerința termenului rezonabil (art. 6 alineatul (1) din Convenție). (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente și provocarea litigiului pentru solicitant) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, acest spătarul trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Reclamantul invocă, de asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 și consideră că a suferit o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor sale în sensul acestei dispoziții, din cauza duratei procedurii.

Curtea consideră că, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa referitoare la articolul în cauză, în special în ceea ce privește posibilele repercusiuni ale lungimii unei proceduri asupra dreptului garantat prin această dispoziție și ținând cont de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, acest aspect trebuie, de asemenea, să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară revendicarea, toate mijloacele de fond rezervate. Michael O.Boyle Elisabeth Palm Moduleer Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 44417/98 présentée par Giovanni Tagliabue contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 4 juillet 2000 en une chambre composée de M me E. Palm, présidente , M. B. Conforti, M. L. Ferrari Bravo, M. G. Jörundsson, M. R. Türmen, M. T. Panțîru, M. R. Maruste juges , et de M. M. O’Boyle, greffier de section ; Vu la requête introduite le 28 mai 1997 et enregistrée le 13 novembre 1998 ; Après avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant est un ressortissant italien, né en 1924 et résidant à Gênes. Le 23 février 1989, le requérant assigna son frère, M. T., devant le tribunal de Gênes afin d’obtenir le partage d’un immeuble et de certains terrains.

La mise en état de l’affaire commença le 17 avril 1989. Après deux audiences consacrées au dépôt au greffe de documents, le 14 mai 1990 le juge nomma un expert, qui prêta serment le 20 juin 1990. Des quatre audiences fixées entre le 19 février 1991 et le 13 janvier 1992, trois furent renvoyées car le rapport d’expertise n’avait pas été déposé au greffe et une autre pour permettre aux parties d’examiner ledit rapport. Une audience plus tard, le 11 juin 1992 eurent lieu des discussions sur d’autres moyens de preuves. Par une ordonnance hors audience du 1er août 1992, le juge ordonna un complément d’expertise et l’audition de témoins. Le défendeur contesta cette ordonnance devant la chambre compétente, qui rejeta sa demande le 3 novembre 1992. Le 3 décembre 1992 eut lieu l’audition du défendeur et le 28 janvier 1993, celle des témoins.

Des sept audiences qui se tinrent entre le 10 mai 1993 et le 14 novembre 1994, trois concernèrent le complément d’expertise, trois un deuxième complément d’expertise et une audience fut ajournée pour permettre au défendeur de remplacer son avocat, qui avait renoncé à son mandat. Après une audience reportée pour permettre aux parties de tenter de parvenir à un règlement amiable et une autre renvoyée à la demande des parties, le 3 avril 1995 le juge ordonna un troisième complément d’expertise. Des six audiences fixées entre le 21 novembre 1995 et le 24 février 1997, quatre furent relatives à ce dernier complément d’expertise et deux audiences furent ajournées d’office. Le 2 février 1998, l’expert étant décédé, le juge en nomma un autre.

Celui-ci fut absent à l’audience du 13 mars 1998. Les deux audiences qui suivirent concernèrent ledit complément d’expertise. La prochaine audience fut fixée au 9 février 1999. A cette date, l'audience fut reportée car le greffe n'avait pas informé l'expert de la date de l'audience. Des quatre audiences fixées entre le 12 mars 1999 et le 10 mai 1999, une fut reportée d'office, une fut renvoyée à la demande des parties, une concerna un complément d'expertise et la dernière fut reportée pour permettre aux parties de présenter leurs conclusions ; ce qu'elles firent le 20 septembre 1999. Ce jour-là, le juge ajourna l'affaire pour l'audience des plaidoiries au 11 décembre 1999. Selon les informations fournies par le requérant le 18 mars 2000, à cette date l'affaire était encore pendante.

EN DROIT Le premier grief du requérant porte sur la durée de la procédure litigieuse. Cette procédure a débuté le 23 février 1989 et était encore pendante au 18 mars 2000. Selon le requérant, la durée de la procédure, qui était, à cette date, de plus de onze ans, ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » (article 6 § 1 de la Convention). Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. La Cour estime qu’à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence en matière de « délai raisonnable » (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes et enjeu du litige pour le requérant), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.

Le requérant invoque également l'article 1 du Protocole n° 1 et considère qu'il a subi une atteinte à son droit au respect de ses biens au sens de cette disposition, en raison de la longueur de la procédure. La Cour estime qu’à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence relative à l’article susmentionné et en particulier quant aux répercussions possibles de la longueur d’une procédure sur le droit garanti par cette disposition, et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit aussi faire l’objet d’un examen au fond. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DÉCLARE LA REQUÊTE RECEVABLE

, tous moyens de fond réservés. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente