CORNAGLIA contre l'ITALIE

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 44385/98 prezentată de Faustino Cornaglia împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 4 iulie 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președinta B. Conforti, L. Ferrari Bravo, G. Jörundsson, R. Türmen, T. Panțiru, R. Maruste, judecători și grefier de secțiune al dlui O Având în vedere cererea depusă la 3 iunie 1996 și înregistrată la 13 noiembrie 1998 După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul este un cetățean italian, născut în 1934 și rezident în Torino. La 5 ianuarie 1985, domnul C. l-a numit pe reclamant și compania sa de asigurări în fața Tribunalului din Casale Monferrato pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite în urma unui accident de circulație. După o trimitere, cele trei ședințe care au avut loc între 26 iunie 1985 și 17 iulie 1985 au vizat numirea unui expert. Din cele douăzeci și o ședință prevăzută între 23 octombrie 1985 și 27 iulie 1985 În ianuarie 1988, patru au fost dedicate depunerii la grefa documentelor, paisprezece au fost pur și simplu exmatriculate, două au fost amânate din oficiu și una a fost retrimisă la cererea societății de asigurări. Dintre cele cinci audieri care au avut loc între 10 februarie 1988 și 13 iulie 1988, una a fost retrimisă la cererea dlui C., trei au fost retrimise la audierea martorilor și una a fost amânată. La 5 octombrie 1988, judecătorul de punere în funcțiune a stabilit data la care au fost prezentate concluziile la 9 noiembrie 1988. Tribunalul a redeschis instanța la data de 22 februarie 1989 pentru a permite audierea anumitor martori. La 3 mai 1989, tribunalul a stabilit în acest scop la 23 iunie 1989. La 12 iulie 1989, judecătorul de punere în funcțiune a amânat cauza la 4 octombrie 1989. În ziua următoare, părțile și-au prezentat concluziile și au reținut pledoaria, stabilită la 7 februarie 1990, a fost amânată din oficiu de trei ori până la 7 noiembrie 1990. Printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 30 martie 1991, Tribunalul l-a declarat pe reclamant responsabil pentru accidentul de 60% și a condamnat compania de asigurări să repare prejudiciul în funcție de procentul menționat. La 6 iunie 1991, compania de asigurări interjet a apelat la instanța de apel din Torino. La sfârșitul zilei de 24 octombrie 1991. Prin ordonanța din 25 octombrie 1991, consilierul de punere în funcțiune a revocat executarea provizorie a sentinței de primă instanță la cererea societății de asigurări. 1992 a fost amânată din oficiu la 18 martie 1992, data la care părțile și-au prezentat concluziile. Printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 10 octombrie 1992, Tribunalul de apel a declarat că reclamantul era singurul responsabil pentru accident și l-a condamnat să plătească societății de asigurare diferența dintre suma plătită de aceasta din urmă în executarea hotărârii de primă instanță și suma datorată efectiv, precum și să plătească domnului. repararea daunelor calculate de instanță și rambursarea cheltuielilor de judecată ale acesteia; această hotărâre putea fi pusă în aplicare începând cu 15 februarie 1993. La 12 iunie 1993, reclamantul s-a ocupat de casare. Dl C. și compania de asigurări au prezentat un recurs incident. La data de 21 septembrie 1995, la tribunalul din 21 septembrie 1995. Printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 27 decembrie 1995, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului. Între timp, la 25 mai 1993, domnul C. a obținut de la tribunalul din Torino o sechestrare imobiliară împotriva reclamantului. Potrivit informațiilor furnizate de acesta din urmă, procedura de executare este încheiată printr-un regulament amiabil la 30 iulie 1996. Primul motiv al reclamantului se referă la durata procedurii în litigiu. Această procedură a început la 5 ianuarie 1985 și s-a încheiat, în ceea ce privește fondul, la 27 decembrie 1995, și în ceea ce privește procedura de executare, la 30 iulie 1996. Potrivit reclamantului, durata procedurii, care este de peste 11 ani și șase luni, nu răspunde cerinței termenului rezonabil. (art. 6 alineatul (1) din Convenție). În ceea ce privește această teză și exclude inadmisibilitatea cererii de depășire a termenului de șase luni, data finală care trebuie luată în considerare ar fi 27 decembrie 1995, data depunerii la grefa hotărârii Curții de Casație. Curtea constată că data finală care trebuie luată în considerare pentru examinarea plângerii reclamantului este 30 iulie 1996, data la care părțile au ajuns la o soluționare amiabilă a cauzei în cadrul procedurii de executare (a se vedea Hotărârea Di Pede c. Italia din 26 septembrie 1996, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996-IV, §§ 20-24 și 26), iar prezenta cerere a fost formulată la 3 iunie 1996. Prin urmare, termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din Convenție a fost respectat. În plus, Curtea consideră că (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente și provocarea litigiului pentru solicitant) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, acest spătarul trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Reclamantul, invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, se plânge, de asemenea, de faptul că apartamentul deținut în coproprietate cu soția sa fusese confiscat. El a declarat că ar fi fost interzis soției sale să dețină partea propriei sale, soții fiind în regim de comunitate a bunurilor. De asemenea, ar fi împiedicat obținerea unui împrumut de la bancă în favoarea reclamantului. Curtea constată că, chiar dacă se presupune că recurentul poate să-și asume răspunderea în sensul articolului 34 din convenție, el a omis, în cadrul procedurii naționale, să prezinte o opoziție la confiscarea imobiliară. Prin urmare, acesta nu a invocat în mod expres sau în esență pe cine prezintă acum și, prin urmare, nu a îndeplinit condiția de epuizare a căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 din Convenție. În consecință, acest aspect trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLARĂ RECEVALABILA RECURSARE CU PRIVIRE LA PLĂȚILE trase de reclamant cu privire la durata excesivă a procedurii inițiate la data de 5 ianuarie 1985 în fața Tribunalului din Casale Monferrato, toate mijloacele de fond rezervate DECLARĂ CHETA IRRECEVABILĂ pentru surplus.

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 44385/98

présentée par Faustino Cornaglia

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 4

juillet

2000 en une chambre composée de

M

me

E. Palm,

présidente

,

M.

B. Conforti,

M.

L. Ferrari Bravo,

M.

G. Jörundsson,

M.

R. Türmen,

M.

T. Panțîru,

M.

R. Maruste,

juges

,

et de

M.

M. O’Boyle,

greffier de section

;

Vu la requête introduite le 3 juin 1996 et enregistrée le 13 novembre 1998

;

Après avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant est un ressortissant italien, né en 1934 et résidant à Turin.

Le 5 janvier 1985, M. C. assigna le requérant et sa compagnie d’assurances devant le tribunal de Casale Monferrato afin d’obtenir réparation des dommages subis lors d’un accident de la circulation.

L’instruction de l’affaire commença le 20 mars 1985. Après un renvoi, les trois audiences qui eurent lieu entre le 26 juin 1985 et le 17 juillet 1985 concernèrent la nomination d’un expert. Des vingt et une audiences prévues entre le 23 octobre 1985 et le 27

janvier 1988, quatre furent consacrées au dépôt au greffe des documents, quatorze furent simplement renvoyées, deux furent reportées d’office et une fut renvoyée à la demande de la compagnie d’assurances. Des cinq audiences qui eurent lieu entre le 10 février 1988 et le 13

juillet 1988, une fut renvoyée à la demande de M. C., trois concernèrent l’audition de témoins et une fut simplement reportée. Le 5 octobre 1988, le juge de la mise en état fixa la date de l’audience pour la présentation des conclusions au 9 novembre 1988. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente se tint le 22 février 1989. Par une ordonnance du 28 février 1989, le tribunal rouvrit l’instruction afin de permettre l’audition de certains témoins. Le 3 mai 1989, le tribunal fixa l’audience à cette fin au 23 juin 1989. Le 12

juillet

1989, le juge de la mise en état ajourna l’affaire au 4 octobre 1989. Le jour venu, les parties présentèrent leurs conclusions et l’audience de plaidoiries, fixée au 7 février 1990, fut reportée d'office à trois reprises jusqu’au 7 novembre 1990.

Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 30 mars 1991, le tribunal déclara le requérant responsable de l’accident à 60% et condamna la compagnie d’assurances à réparer le dommage selon ledit pourcentage.

Le 6 juin 1991, la compagnie d’assurances interjeta appel devant la cour d’appel de Turin. L’instruction commença le 24 octobre 1991. Par une ordonnance du 25 octobre 1991, le conseiller de la mise en état révoqua l’exécution provisoire du jugement de première instance à la demande de la compagnie d’assurances. L’audience prévue pour le 12

mars

1992 fut reportée d’office au 18 mars 1992, date à laquelle les parties présentèrent leurs conclusions. L’audience de plaidoiries eut lieu le 25 septembre 1992.

Par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 10 octobre 1992, la cour d’appel déclara que le requérant était le seul responsable de l’accident et le condamna à payer à la compagnie d’assurances la différence entre la somme payée par cette dernière en exécution du jugement de première instance et la somme effectivement due, ainsi qu’à payer à M. C. la réparation des dommages calculée par la cour d’appel et à rembourser à celui-ci les frais de justice. Cet arrêt pouvait être mis en exécution à partir du 15 février 1993.

Le 12 juin 1993, le requérant se pourvut en cassation. M. C. et la compagnie d’assurances présentèrent un pourvoi incident. L’audience se tint le 21 septembre 1995. Par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 27 décembre 1995, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant.

Entre-temps, le 25 mai 1993, M. C. avait obtenu par le tribunal de Turin une saisie immobilière à l’encontre du requérant. Selon les informations fournies par ce dernier, la procédure d’exécution s’est terminée par un règlement amiable le 30 juillet 1996.

EN DROIT

Le premier grief du requérant porte sur la durée de la procédure litigieuse. Cette procédure a débuté le 5 janvier 1985 et s'est terminée, quant au fond, le 27 décembre 1995, et en ce qui concerne la procédure d'exécution, le 30 juillet 1996.

Selon le requérant, la durée de la procédure, qui est de plus d'onze ans et six mois, ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» (article 6 § 1 de la Convention). Le Gouvernement s’oppose à cette thèse et excipe de l'irrecevabilité de la requête pour dépassement du délai de six mois car la date finale à prendre en considération serait le 27

décembre 1995, date du dépôt au greffe de l'arrêt de la Cour de cassation.

La Cour observe que la date finale à prendre en considération pour l'examen du grief du requérant est le 30 juillet 1996, date à laquelle les parties sont parvenues à un règlement amiable de l'affaire dans le cadre de la procédure d'exécution (cf. arrêt Di Pede c. Italie du 26

septembre 1996,

Recueil des arrêts et décisions

1996-IV, §§ 20-24 et 26), et que

la présente requête a été introduite le

3 juin 1996. Il en résulte que le délai de six mois

prévu à l’article 35 § 1 de la Convention a été respecté.

En outre, la Cour estime qu’à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence en matière de «

délai raisonnable

» (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes et enjeu du litige pour le requérant), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.

Le requérant, invoquant l’article 1 du Protocole n° 1, se plaint également du fait que l’appartement détenu en copropriété avec sa femme avait été saisi. Il allègue qu’il aurait été interdit à sa femme de disposer de la partie de sa propriété, les conjoints étant en régime de communauté des biens. Cela aurait également empêché de pouvoir obtenir un prêt de la banque en faveur du requérant.

La Cour constate que même à supposer que le requérant puisse se prétendre

«victime

»

au sens de l'article 34 de la Convention, il a omis, dans le cadre de la procédure nationale, de présenter une opposition à la saisie immobilière. Il n’a pas, par conséquent, soulevé expressément ou même en substance le grief qu’il présente maintenant et n’a, dès lors, pas satisfait à la condition de l’épuisement des voies de recours internes, conformément à l’article 35 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté en application de l’article 35 § 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DÉCLARE LA REQUÊTE RECEVABLE

quant au grief tiré par le requérant de la durée excessive de la procédure engagée le 5 janvier 1985 devant le tribunal de Casale Monferrato, tous moyens de fond réservés

;

DÉCLARE LA REQUÊTE IRRECEVABLE

pour le surplus.

Michael O’Boyle

Elisabeth Palm

Greffier

Présidente