SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 51717/99 prezentate de Société GUERIN AUTOMOBILE împotriva celor 15 state ale Uniunii Europene Curtea Europeană a Drepturilor Lângă (secțiunea a treia), care are loc la 4 iulie 2000 într-o cameră compusă din L. Loucaide, președintele J-P. Costa, W. Fuhrmann, Sir Nicolas Bratza, H.S. Greve, K. Traja, domnul Ugrekhelidze, judecători și judecători S. Dolle, graffière de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 3 septembrie 1999 și înregistrată la 7 octombrie 1999, după ce a intenționat, pronunță următoarea decizie ÎN FAȚĂ recurenta este o societate al cărei sediu social este situat în Franța (Alençon). Ea acționează de către reprezentantul său autorizat, Maestrul Xavier Lemée. În fața Curții, aceasta este reprezentată de M. Jean-Claude FOURGOUX, avocat în Barou de la Paris. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. Prima procedură Reclamanta era concesionară, în special a mărcii Volvo, al cărei contract pe durată nedeterminată cu importatorul în Franța al vehiculelor acestei mărci a fost reziliat la 16 mai 1988. La 3 august 1992, Comisia a adresat o plângere Comisiei Europene de la Bruxelles (denumită în continuare "Comisia"). La 21 ianuarie 1994, Comisia o informa pe reclamantă că intenționa în mod provizoriu să își suspende plângerea din cauza examinării în curs a diverse alte plângeri similare. La 5 mai 1994, recurenta a inițiat o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor în fața Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene (denumit în continuare Tribunalul de Primă Instanță) La 18 martie 1997, Curtea a Comunităților Europene a confirmat decizia de primă instanță. Prin hotărârea Tribunalului de Comerț din 22 mai 1995, reclamanta a fost pusă în stare de lichidare judiciară și, prin intermediul reprezentantului său judiciar desemnat în calitate de lichidator al societății, Maestrul Lemée, a cerut Comisiei să ia o decizie definitivă. La 25 aprilie 1997, Comisia a adresat mandatarului judiciar al recurentei o scrisoare prin care declara respingerea plângerii sale. Prin cererea din 20 octombrie 1997, reprezentantul judiciar a formulat o acțiune în anulare a acestei scrisori. Prin ordonanța din 13 februarie 1998, Tribunalul de Primă Instanță a declarat din oficiu recursul inadmisibil pentru că a fost introdus în afara termenului limită. (...) Conform unei jurisprudențe constante, termenul de recurs de două luni prevăzut la art. 173 din tratat este de ordine publică, fiind instituit pentru a asigura claritatea și securitatea situațiilor juridice și pentru a evita orice discriminare sau tratament arbitrar în administrarea justiției, iar instanța poate verifica din oficiu dacă a fost respectat (a se vedea în special Hotărârea Curții din 23 ianuarie 1997, Coen, C-246/95, Rec., p. I-403, punctul 21 și Tribunalul din 18 septembrie 1997, Mutual Ajutor Administration Services/Comisia, T-121/96, nepublicată încă). Decizia Comisiei de respingere a plângerii lui Gherin Automobiles a luat forma unei scrisori recomandate din 25 aprilie 1997 și, astfel cum reiese din ștampila aplicată pe copia acestei scrisori anexate cererii, lichidatorul a luat cunoștință de conținutul deciziei până la 30 aprilie 1997 cel târziu. În temeiul articolului 173 al cincilea paragraf din tratat și în conformitate cu art. 102 din Regulamentul de procedură al Tribunalului și cu art. 1 din anexa II la Regulamentul de procedură al Curții, acțiunea în anulare ar fi trebuit introdusă, ținând seama de termenul de distanță aplicabil, în termen de două luni și șase zile de la 1 mai 1997. Prin urmare, depus în speță la 20 octombrie 1997, a fost în mod evident introdus în afara termenului limită. În măsura în care recurenta face trimitere la o eroare în desemnarea destinatarului deciziei, este suficient să se constate că o eroare pur formală ca cea invocată de recurentă nu ar putea, în orice caz, să împiedice aplicarea termenelor prevăzute de tratat, în măsura în care destinatarul deciziei atacate a putut înțelege că aceasta îi era adresată (ordonanța Curții din 4 iulie 1984, Metalgoi/Comisia, 8/884, Rec., p. 2585). Cu toate acestea, din conținutul deciziei atacate și din diversele mențiuni care figurează în aceasta reiese că lichidatorul a putut înțelege că această decizie îi era adresată. În ceea ce privește hotărârea recurentei conform căreia notificarea ar fi trebuit să includă menționarea căii de atac și a termenului de recurs aplicabil, este suficient să se sublinieze că dreptul comunitar nu impune respectarea unei astfel de condiții într-un caz precum cel din speță. În sfârșit, trebuie să se constate că recurenta nu a invocat și nici nu a stabilit, în temeiul articolului 42 al doilea paragraf din Statutul (CE) al Curții, aplicabil procedurii în fața instanței în temeiul articolului 46 din respectivul statut, existența unui caz accidental sau de forță majoră care ar fi putut justifica depășirea termenului (...). Prin acțiunea din 17 aprilie 1998, mandatarul judiciar sesizează Curtea a Comunităților Europene și a invocat o încălcare a principiilor generale ale dreptului comunitar (încredere legitimă, securitate juridică, respectarea dreptului la apărare și dreptul la o cale de atac judiciară efectivă), precum și art. 6 din Convenție. Prin Ordonanța din 5 martie 1999, Curtea a respins recursul. (...) Trebuie menționat că articolele 189, 190, 191 și 192 din Tratatul CE, care definesc exact natura și regimul actelor juridice adoptate de instituțiile comunitare, le impun acestora din urmă o obligație generală de a informa pe destinatarii acestor acte cu privire la acțiunile judiciare deschise și la termenele în care acestea pot fi exercitate. Este adevărat că majoritatea statelor membre cunosc o astfel de obligație de informare în sarcina administrației. Cu toate acestea, în general, aceasta este o intervenție a legiuitorului care l-a impus și l-a reglementat. În plus, materialul ar necesita, în prealabil, să fie stabilite, în special, actele administrative în cauză, conținutul, forma și localizarea, în actul adoptat sau într-un document separat, a unor mențiuni obligatorii și a consecințelor care decurg din lipsa informațiilor solicitate sau a informațiilor furnizate. Prin urmare, în lipsa unei dispoziții exprese în dreptul comunitar, nu poate fi recunoscută, în sarcina autorităților administrative sau jurisdicționale ale Comunității, o obligație generală de a informa justițiabilii cu privire la căile de atac disponibile, precum și cu privire la condițiile în care acestea le pot exercita. (...). a doua procedură Recurenta a fost, de asemenea, concesionară a mărcii Nissan, al cărei contract pe durată nedeterminată cu importatorul din Franța al vehiculelor cu această marcă a fost încheiat la 8 ianuarie 1991. La 27 mai 1994, recurenta a prezentat Comisiei o plângere împotriva Nissan France SA pentru încălcarea normelor comunitare în materie de concurență. În fața acțiunii Comisiei, mandatarul judiciar desemnat ca urmare a lichidării societății a depus la 9 octombrie 1995 o acțiune în lipsă și în despăgubire în fața instanței de primă instanță care a declarat acțiunea inadmisibilă prin ordonanța din 11 martie 1996. La 25 iulie 1996, mandatarul a înaintat o nouă acțiune în lipsă. , Comisia a adresat mandatarului judiciar al societății o scrisoare prin care declara respingerea plângerii sale. Prin cererea din 20 octombrie 1997, reprezentantul autorizat a depus o acțiune în anulare. Prin ordonanța din 13 februarie 1998, instanța a declarat din oficiu recursul inadmisibil pentru că a fost introdus în afara termenului limită. Tribunalul a reluat parțial motivația conținută în ordonanța sa pronunțată în cadrul primei proceduri (a se vedea mai sus). [...] Cu toate acestea, recurenta susține că scrisoarea Comisiei din 25 aprilie 1997 nu poate servi drept punct de plecare pentru calcularea acestui termen, pe motiv că a fost adresată Această afirmație nu poate fi reținută deoarece, în speță, actul atacat a fost notificat persoanei și la adresa reprezentantului, Comisia fiind, de altfel, conform, în sensul acestei notificări, cu informațiile furnizate de avocatul recurentei în comunicarea sa din 21 aprilie 1997, astfel cum i-a reamintit în scrisoarea sa din 26 august 1997. Folosirea formulei maierin auto, c/o M. În cazul în care, pe de o parte, o societate aflată în lichidare judiciară, deși demisionează de la administrație și de la dispoziția bunurilor sale, continuă să existe până la închiderea lichidării și, pe de altă parte, o societate aflată în lichidare judiciară, deși demisionează de la administrație și de la dispoziția bunurilor sale, calitatea reflectă în mod acceptabil, în contextul situației de mai sus, calitatea de mandatar al lichidatorului desemnat prin hotărârea de lichidare. (...) În sfârșit, recurenta susține că lichidatorul nu putea considera scrisoarea Comisiei din 25 aprilie 1997 ca fiind o notificare oficială, deoarece această scrisoare nu conținea nicio mențiune cu privire la căile de atac disponibile sau la termenul în care putea fi formulată o astfel de cale de atac, în opinia sa, cu privire la respectarea dreptului la apărare. În acest sens, este suficient să se menționeze că dreptul comunitar nu impune respectarea unei astfel de condiții într-un caz ca cel din speță. (...). Dreptul relevant art. 173 din Tratatul Uniunii Europene stabilește că: acțiunile prevăzute în prezentul articol trebuie formulate în termen de două luni de la publicarea actului, notificarea acestuia reclamantului sau, în absența acestuia, în ziua în care acesta a luat cunoștință de acest lucru (...) GRIFS Cererea - care prezintă aceleași obiecții împotriva celor două proceduri - este îndreptată împotriva celor două ordonanțe ale Tribunalului de Primă Instanță din 13 februarie 1998 și împotriva celor două ordonanțe ale Curții a Comunităților Europene din 5 martie 1999. Recurenta se plânge că cele două scrisori ale Comisiei din 25 aprilie 1997 nu conțineau nici o indicație cu privire la natura juridică a acestor scrisori, căile și termenele de recurs deschise, computarea termenelor și instanța competentă, deducând încălcarea drepturilor sale în temeiul art. 6 alin. (1) și (3), precum și al art. 13 din Convenție. Argumentul său se prezintă după cum urmează: recurenta consideră că, în ordonanța sa din 5 martie 1999, Curtea a Comunităților Europene a acordat prioritate normelor formale ale sistemului său juridic în detrimentul principiilor generale și drepturilor fundamentale. Aceasta susține că justițiabilul trebuie să fie informat cu privire la natura deciziei și la termenele de recurs deschise. Cea mai mare parte a statelor democratice cunosc această cerință de informare fără de care nu se poate afirma că justițiabilul beneficiază de o cale de atac efectivă în sensul articolului 13 din convenție, acțiune indispensabilă pentru ca noțiunea de proces echitabil Într-adevăr, justițiabilii statelor Uniunii Europene se confruntă cu o inflație legislativă, cu reguli tehnice, care, cu forța de trimitere de la un text la altul, devin inaccesibili administratorilor (raportul Consiliului de Stat pentru 1992 și Rezoluția Consiliului Uniunii din 8 iunie 1993). În speță, mandatarul fiduciar al societății, puțin datorită acestui drept complex, nu trebuia să-l cunoască. Astfel, indicarea existenței unei căi de atac, legată de natura deciziei și a termenului de recurs constituie o cerință fundamentală pe care statele democratice o impun administrațiilor lor (cu atât mai mult cu cât jurisprudența națională și comunitară a declarat numeroase decizii fără drept de recurs, întrucât acestea constituiau măsuri pregătitoare unei decizii definitive). De exemplu, Franța a prevăzut, într-un decret din 28 noiembrie 1983, că deciziile individuale care ar putea fi supuse cenzurii instanțelor naționale ar trebui să menționeze, în notificarea lor, termenele și căile de atac cu greu indelebile ale forcluziei. : Sub pedeapsa cu incuviințarea eficienței principiului fundamental al dublului grad de jurisdicție, noul cod de procedură civilă impune să se menționeze în actele de semnificație mai mult decât aparent termenul de opoziție, de apel sau de recurs în casare în cazul în care este deschisă una dintre aceste căi de atac, precum și modul în care se poate exercita acțiunea În acest caz, Curtea a Comunităților Europene din 5 martie 1999, a admis că majoritatea statelor contractante au o astfel de obligație în sarcina administrației. În plus, Curtea a impus adesea instituțiilor comunitare numeroase principii, printr-o interpretare extensivă a textelor în vigoare, în măsura în care acestea participă la protecția drepturilor fundamentale. Cu toate acestea, în prezenta cauză - potrivit reclamantei - Curtea a Comunităților Europene nu a tras consecințele acestei logici. Într-adevăr, justițiabilul este plasat într-o situație incertă, deoarece nu poate identifica, în lipsa unei acuratețe, dacă scrisoarea Comisiei este susceptibilă de a face recurs, dacă este echivalentă cu notificarea și cu ce instanță se poate adresa. Privat de astfel de detalii, justițiabilul nu poate măsura domeniul de aplicare a actului pe care îl primește și poate să se înșele asupra efectelor reale ale actului și asupra căilor de atac deschise. În acest dosar, administratorul - care primise scrisorile Comisiei - a crezut că au doar o valoare neoficială și că vor fi urmate de o notificare oficială, de aceea a clasificat cele două scrisori fără a da curs la timp. Recurenta se plânge că cele două scrisori ale Comisiei din 25 aprilie 1997 pe care le-a contestat în fața instanțelor de ordine comunitară nu conțineau indicațiile referitoare la căi, termene, contorizare a termenelor și instanțe de recurs și consideră că aceasta este o încălcare a art. 6 și 13 din Convenție. La art. 6 se prevede la alineatele (1) și (3), în special următoarele: Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide, fie cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, fie cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei. (...) Orice acuzat are dreptul, în special, să fie informat, în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înțelege și în detaliu, cu privire la natura și cauza acuzației aduse împotriva sa, dispune de timpul și facilitățile necesare pregătirii apărării sale Partea relevantă a art. 13 se citește după cum urmează: Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în prezenta convenție au fost încălcate, are dreptul la o acțiune efectivă în fața unei instanțe naționale (...) Cu titlu introductiv, Curtea nu consideră necesar să se pronunțe asupra chestiunilor de competență rațională personae și (d) aplicabilitatea articolelor invocate din convenție, pe care o ridică cererea, în măsura în care, în orice caz, cererea este inadmisibilă ca fiind incompatibilă cu rația materială Curtea reamintește autorităților naționale, în special instanțelor și instanțelor, că nu are ca sarcină să se substituie instanțelor interne ale statelor părți la Convenție. A se vedea mutatis mutandis Hotărârea Brualla Gómez de la Torre, p. 2955, § 31, și Edificaciones March Gallego S.A., p. 290, punctul 33 de mai sus. Rolul Curții se limitează la verificarea compatibilității cu Convenția privind efectele acestei interpretări. Acest lucru este deosebit de real în ceea ce privește interpretarea de către instanțe a normelor de natură procedurală, cum ar fi termenele care reglementează depunerea documentelor sau introducerea căii de atac (a se vedea mutatis mutandis) , Tribunalul Tejedor García menționat anterior, p. 2796, § 31).În plus, Curtea consideră că reglementarea privind formalitățile și termenele care trebuie respectate pentru a formula o acțiune vizează asigurarea bunei administrări a justiției și respectarea, în special, a principiului securității juridice. Persoanele interesate trebuie să se poată aștepta ca aceste norme să fie aplicate. Curtea amintește că normele referitoare la termenele care trebuie respectate pentru recurs vizează asigurarea unei bune administrări a justiției; cu toate acestea, reglementarea în cauză sau aplicarea acesteia nu ar trebui să împiedice justițiabilul să utilizeze o cale de atac disponibilă. Pe de altă parte, în fiecare caz, ia notă de faptul că, având în vedere particularitățile procedurii menționate anterior și în funcție de scopul și obiectul art. 6 alin. (1), de forma de publicitate a instanței judecătorești, prevăzută de dreptul intern al statului în cauză (hotărârea Axen c. Germania din 8 decembrie 1983, seria A nr. 72, p. 14, § 31). În prezenta cauză, recurenta intenționează, de fapt, să beneficieze de dreptul la informare din articolele 6 și 13 din convenție prin mențiuni care figurează în orice act atacabil, atât din termenele limită, cât și din compilarea termenelor și din căile și instanțele de recurs disponibile. Curtea arată că aceste articole nu acoperă astfel de garanții. Astfel cum a interpretat jurisprudența, după cum se amintește mai sus, statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru reglementarea acestor materiale; această reglementare vizează să asigure o bună administrare a justiției și respectarea, în special, a principiului securității juridice. Garanțiile prevăzute în art. 6 și 13 au ca scop împiedicarea ca această reglementare sau aplicarea acesteia să împiedice justițiabilul să se prevaleze de o cale de atac disponibilă (hotărârea Miragall Escolano și altele c. Spania din 25 ianuarie 2000, § 33 și s.). Or, acest lucru nu este cazul recurentei, care nu stigmatizează reglementarea existentă sau aplicarea acesteia, ci intenționează să obțină garanții suplimentare celor existente în cadrul acestei reglementări. Această observație este suficientă pentru a face ca cererea să fie considerată inadmisibilă, în orice caz. Aceasta scutește Curtea de necesitatea de a examina problema compatibilității sale raționale personae cu Convenția, o întrebare care ar trebui să se pună altfel, deoarece cererea este îndreptată nu împotriva Uniunii Europene (care nu este parte la convenție), ci împotriva celor 15 state contractante, care sunt în același timp membre ale Uniunii Europene. Curtea deduce din aceasta că în sine litigiul intră în domeniul de aplicare al convenției și că este îndreptățit din acest motiv să-l respingă ca fiind incompatibilă rațională cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) și (4) din aceasta. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară REQUETE IRRECEVABIL S. Dolle L. Loucaups Premier Președinte
de la requête n° 51717/99
présentée par Société GUERIN AUTOMOBILES
contre les 15 Etats de l'Union Européenne
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le
4 juillet 2000 en une chambre composée de
M.
président
,
M.
J-P. Costa,
M.
Sir
Nicolas Bratza,
M
me
H.S. Greve,
M.
M.
juges
,
et de
M
me
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 3 septembre 1999 et enregistrée le
7 octobre 1999,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante est une société dont le siège social est situé en France (Alençon). Elle agit par son mandataire-liquidateur, Maître Xavier Lemée. Devant la Cour, elle est représentée par M
e
Jean-Claude FOURGOUX, avocat au barreau de Paris.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
Première procédure
La requérante était concessionnaire, notamment de la marque Volvo, dont le contrat à durée indéterminée avec l’importateur en France des véhicules de cette marque fut résilié le 16 mai 1988.
Le 3 août 1992, elle a adressé une plainte à la Commission européenne de Bruxelles (ci-après «
la Commission
») à l’encontre de la société automobile Volvo France SA pour violation des règles de concurrence communautaires. Le 21 janvier 1994, la Commission informait la requérante qu’elle entendait provisoirement surseoir à l’instruction de sa plainte en raison de l’examen en cours de diverses autres plaintes similaires.
Le 5 mai 1994, la requérante engagea un recours en carence devant le tribunal de première instance des Communautés européennes (ci-après «
le tribunal de première instance
») qui, par jugement du 27 juin 1995, refusa de statuer au motif de l’intervention le 13 juin 1994 d’une lettre par laquelle la Commission informait la plaignante qu’elle n’entendait pas effectuer un traitement individuel de sa plainte. Le 18 mars 1997, la Cour de justice des Communautés européennes confirma la décision de première instance.
Par jugement du tribunal de commerce d’Alençon du 22 mai 1995, la requérante fut placée en état de liquidation judiciaire. Elle mit alors en demeure la Commission, par le biais de son mandataire judiciaire désigné en qualité de liquidateur de la société, Maître Lemée, de prendre une décision définitive.
Le 25 avril 1997, la Commission adressa au mandataire judiciaire de la requérante une lettre par laquelle elle faisait état du rejet de sa plainte.
Par requête du 20 octobre 1997, le mandataire judiciaire déposa un recours en annulation de cette lettre.
Par ordonnance du 13 février 1998, le tribunal de première instance déclara d’office le recours irrecevable pour avoir été introduit hors délai. Le tribunal s’exprima notamment comme suit
:
«
(...) Selon une jurisprudence constante, le délai de recours de deux mois prévu par l’article 173 du traité est d’ordre public, ayant été institué en vue d’assurer la clarté et la sécurité des situations juridiques et d’éviter toute discrimination ou traitement arbitraire dans l’administration de la justice, et le tribunal peut vérifier d’office s’il a été respecté (voir, notamment, arrêts de la Cour du 23 janvier 1997, Coen, C-246/95, Rec. p. I-403, point 21, et du tribunal du 18 septembre 1997, Mutual Aide Administration Services/Commission, T-121/96, non encore publié).
La décision de la Commission rejetant la plainte de Guérin Automobiles a pris la forme d’une lettre recommandée du 25 avril 1997. Ainsi que cela ressort du cachet apposé sur la copie de cette lettre jointe en annexe à la requête, le liquidateur a eu connaissance du contenu de la décision au plus tard en date du 30 avril 1997.
En vertu de l’article 173, 5è alinéa, du traité, et conformément aux articles 102 du règlement de procédure du Tribunal et 1er de l’annexe II au règlement de procédure de la Cour, le recours en annulation aurait dû être introduit, compte tenu du délai de distance applicable, dans un délai de deux mois et six jours à compter du 1er mai 1997.
Il s’ensuit que, déposé en l’espèce le 20 octobre 1997, il a manifestement été introduit hors délai.
Dans la mesure où la requérante se réfère à une erreur dans la désignation du destinataire de la décision, il suffit de constater qu’une erreur purement formelle comme celle invoquée par la requérante ne saurait, en tout état de cause, faire obstacle à l’application des délais prévus par le traité, dans la mesure où la destinataire de la décision attaquée a pu comprendre qu’elle lui était adressée (ordonnance de la Cour du 4 juillet 1984, Metalgoi/Commission, 8/84, Rec. p. 2585).
Or, il ressort du contenu même de la décision attaquée et des diverses mentions qui y figurent que le liquidateur a pu comprendre que cette décision lui était adressée.
En ce qui concerne l’argumentation de la requérante selon laquelle la notification aurait dû comporter la mention de la voie de recours et du délai de recours applicables, il suffit de relever que le droit communautaire n’impose pas le respect d’une telle condition dans un cas comme celui de l’espèce.
Il convient enfin de constater que la requérante n’a ni invoqué ni établi, sur la base de l’article 42, second alinéa, du statut (CE) de la Cour, applicable à la procédure devant le tribunal en vertu de l’article 46 dudit statut, l’existence d’un cas fortuit ou de force majeure qui aurait pu justifier le dépassement du délai. (...).
»
Par recours du 17 avril 1998, le mandataire judiciaire saisit la Cour de justice des Communautés européennes. Il invoqua une violation des principes généraux du droit communautaire (confiance légitime, sécurité juridique, respect des droits de la défense et droit à un recours juridictionnel effectif) ainsi que l’article 6 de la Convention.
Par ordonnance du 5 mars 1999, la Cour rejeta le pourvoi. Elle s’exprima notamment comme suit
:
«
(...) Il convient de relever que les articles 189, 190, 191 et 192 du traité CE, qui définissent précisément la nature et le régime des actes juridiques adoptés par les institutions communautaires, n’imposent nullement à ces dernières une obligation générale d’informer les destinataires de ces actes des recours juridictionnels ouverts ni des délais dans lesquels ils peuvent être exercés.
Il est vrai que la plupart des Etats membres connaissent une telle obligation d’information à la charge de l’administration. Toutefois, en général, c’est une intervention du législateur qui l’a imposé et réglementée. La matière exigerait, en outre, que soient au préalable déterminés, notamment, les actes administratifs concernés, la teneur, la forme et la localisation, dans l’acte adopté ou dans un document distinct, des mentions obligatoires et les conséquences attachées au défaut des informations requises ou à l’inexactitude des renseignements donnés.
En l’absence de disposition expresse en droit communautaire, il ne saurait donc être reconnu, à charge des autorités administratives ou juridictionnelles de la Communauté, une obligation générale d’informer les justiciables des voies de recours disponibles ainsi que des conditions dans lesquelles ils peuvent les exercer. (...).
»
Seconde procédure
La requérante était également concessionnaire de la marque Nissan, dont le contrat à durée indéterminée avec l’importateur en France des véhicules de cette marque fut résilié le
8 janvier 1991.
Le 27 mai 1994, la requérante adressa une plainte à la Commission à l’encontre de Nissan France SA pour violation des règles communautaires de concurrence. Devant l’inaction de la Commission, le mandataire judiciaire désigné à la suite de la liquidation de la société déposa, le 9 octobre 1995, un recours en carence et en indemnisation devant le tribunal de première instance qui déclara le recours irrecevable par ordonnance du 11 mars 1996. Le 25 juillet 1996, le mandataire déposa un nouveau recours en carence.
Le 25 avril 1997
, la Commission adressa au mandataire judiciaire de la société une lettre par laquelle elle faisait état du rejet de sa plainte.
Par requête du 20 octobre 1997, le mandataire déposa un recours en annulation.
Par ordonnance du 13 février 1998, le tribunal déclara d’office le recours irrecevable pour avoir été introduit hors délai. Le tribunal reprit en partie la motivation contenue dans son ordonnance rendue dans le cadre de la première procédure (voir ci-avant). Pour le reste, il s’exprima notamment comme suit
:
«
(...) La requérante soutient toutefois que la lettre de la Commission du 25 avril 1997 ne peut servir de point de départ pour le calcul de ce délai, au motif qu’elle a été adressée à ‘Guérin automobiles, c/o M. Lemée’, et non pas à ‘Me Lemée pris en qualité de liquidateur judiciaire de la société Guérin automobiles’. (...)
Cet argument ne saurait être retenu, dès lors que, en l’espèce, l’acte attaqué a bien été notifié à la personne et à l’adresse du liquidateur, la Commission s’étant d’ailleurs conformée, aux fins de cette notification, aux indications fournies par l’avocat de la requérante dans sa télécopie du 21 avril 1997, ainsi qu’elle le lui a rappelé dans sa lettre du 26 août 1997.
Le recours à la formule ‘Guérin automobiles, c/o M. Lemée’ apparaît suffisant, dans la mesure où, d’une part, une société en liquidation judiciaire, bien que dessaisie de l’administration et de la disposition de ses biens, continue à exister jusqu’à la clôture de la liquidation et où, d’autre part, l’abréviation ‘c/o’ consacrée par l’usage, reflète de façon acceptable, dans le contexte du cas d’espèce, la qualité
de mandataire du liquidateur désigné par le jugement de liquidation. (...)
La requérante soutient enfin que le liquidateur ne pouvait considérer la lettre de la Commission du 25 avril 1997 comme une notification officielle, dès lors que cette lettre ne comportait aucune mention des voies de recours disponibles ni du délai dans lequel pouvait être formé un tel recours, mentions indispensables, selon lui, au respect des droits de la défense.
Il suffit de relever, à cet égard, que le droit communautaire n’impose pas le respect d’une telle condition dans un cas comme celui de l’espèce. (...).
»
B.
Le droit pertinent
Article 173 du Traité de l’Union Européenne dispose que «
les recours prévus au présent article doivent être formés dans un délai de deux mois à compter, suivant le cas, de la publication de l’acte, de sa notification au requérant ou, à défaut, du jour où celui-ci en a eu connaissance (...)
»
La requête - qui présente les mêmes griefs à l’encontre des deux procédures - est dirigée contre les deux ordonnances du tribunal de première instance du 13 février 1998 et les deux ordonnances de la Cour de justice des Communautés européennes du 5 mars 1999.
La requérante se plaint de ce que les deux lettres de la Commission du 25 avril 1997 ne comportaient pas d’indications sur la nature juridique de ces lettres, les voies et délais de recours ouverts, la computation des délais et la juridiction compétente. Elle en déduit la violation de ses droits au titre de l’article 6 §§ 1 et 3, ainsi que de l’article 13 de la Convention.
Son argumentaire se présente comme suit :
La requérante estime que, dans son ordonnance du 5 mars 1999, la Cour de justice des Communautés européennes a donné la primauté aux règles formelles de son système juridique au dépens aux principes généraux et aux droits fondamentaux.
Elle soutient que le justiciable doit être informé de la nature même de la décision et des délais de recours ouverts. La majeure partie des Etats démocratiques connaissent cette exigence d’information sans laquelle il ne peut être affirmé que le justiciable bénéficie d’un recours effectif au sens de l’article 13 de la Convention, recours indispensable pour que la notion de « procès équitable
» soit respectée. En effet, les justiciables des Etats de l’Union européenne sont confrontés à une inflation législative, avec des règles techniques, qui à force de renvoi d’un texte à l’autre, deviennent inaccessibles aux administrés (rapport du Conseil d’Etat pour 1992 et résolution du Conseil de l’Union du 8 juin 1993).
En l’espèce, le mandataire liquidateur de la société, peu au fait de ce droit complexe, n’était pas censé le connaître. Ainsi, l’indication de l’existence d’une voie de recours, liée à la nature de la décision et du délai de recours constitue une exigence fondamentale que les Etats démocratiques imposent à leurs administrations (ce d’autant plus que la jurisprudence nationale et communautaire a déclaré de nombreuses décisions insusceptibles de recours car elles constituaient des mesures préparatoires à une décision définitive).
Par exemple, la France a prévu, dans un décret du 28 novembre 1983, que les décisions individuelles susceptibles d’être déférées à la censure des juridictions nationales devaient mentionner, dans leur notification, les délais et les voies de recours à peine d’inopposabilité de la forclusion. Cette règle existait déjà en matière juridictionnelle
: sous peine de priver d’effectivité le principe fondamental du double degré de juridiction, le nouveau code de procédure civile impose de mentionner dans les actes de signification «
de manière très apparente le délai d’opposition, d’appel ou de pourvoi en cassation dans le cas où l’une de ces voies de recours est ouverte, ainsi que les modalités selon lesquelles le recours peut être exercé
» (article 680 du NCPC).
En l’espèce, dans ses ordonnances du 5 mars 1999, la Cour de justice des Communautés européennes a admis que «
la plupart des Etats contractants connaissent une telle obligation à la charge de l’administration
». De plus, la Cour de justice a souvent imposé aux institutions communautaires de nombreux principes, par une interprétation extensive des textes en vigueur, dans la mesure où ils participent à la protection des droits fondamentaux. Pourtant, dans la présente affaire - selon la requérante - la Cour de justice des Communautés européennes n’a pas tiré les conséquences de cette logique. En effet, le justiciable est placé dans une situation incertaine car il ne peut, à défaut de précision, identifier si la lettre de la Commission est susceptible de recours, si elle vaut notification et à quelle juridiction s’adresser. Privé de telles précisions, le justiciable ne peut mesurer la portée de l’acte qu’il reçoit et peut se méprendre sur les effets réels de l’acte et sur les voies de recours ouvertes. C’est ce qui s’est passé dans le présent dossier où le liquidateur - qui avait reçu les lettres de la Commission - a cru qu’elles n’avaient qu’une valeur officieuse et qu’elles seraient suivies d’une notification officielle, ce pourquoi il classa les deux lettres sans y donner de suite dans les délais.
La requérante se plaint de ce que les deux lettres de la Commission du 25 avril 1997 qu’elle a contesté devant les juridictions de l’ordre communautaire ne comportaient pas les indications relatives aux voies, délais, computation des délais et juridictions de recours. Elle y voit une violation des articles 6 et 13 de la Convention.
L’article 6 prévoit en ses paragraphes 1er et 3 notamment ce qui suit
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
(...)
3.
Tout accusé a droit notamment à
:
a)
être informé, dans le plus court délai, dans une langue qu’il comprend et d’une manière détaillée, de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui
;
b)
disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense
;
».
La partie pertinente de l’article 13 se lit comme suit
:
«
Toute personne dont les droits et liberté reconnus dans la présente Convention ont été violés, a droit a l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale (…)
»
A titre liminaire, la Cour n’estime pas nécessaire de se prononcer sur les questions de compétence
ratione personae
et d’applicabilité des articles invoqués de la Convention, que soulève la requête, dans la mesure où, en tout état de cause, la requête est irrecevable comme étant incompatible
ratione materiae
.
La Cour rappelle d’emblée qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes des Etats parties à la Convention. C’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne (voir,
mutatis mutandis
, les arrêts Brualla Gómez de la Torre, p. 2955, § 31, et Edificaciones March Gallego S.A., p. 290, § 33, précités). Le rôle de la Cour se limite à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation. Cela est particulièrement vrai s’agissant de l’interprétation par les tribunaux des règles de nature procédurale telles que les délais régissant le dépôt des documents ou l’introduction de recours (voir,
mutatis mutandis
, l’arrêt Tejedor García précité, p. 2796, § 31). La Cour estime par ailleurs que la réglementation relative aux formalités et aux délais à respecter pour former un recours vise à assurer la bonne administration de la justice et le respect, en particulier, du principe de la sécurité juridique. Les intéressés doivent pouvoir s’attendre à ce que ces règles soient appliquées.
La Cour rappelle que les règles relatives aux délais à respecter pour recourir visent à assurer une bonne administration de la justice. Cela étant, la réglementation en question, ou l’application qui en est faite, ne devrait pas empêcher le justiciable d’utiliser une voie de recours disponible. Par ailleurs, il échet, dans chaque cas, d’apprécier, à la lumière des particularités de la procédure dont il s’agit et en fonction du but et de l’objet de l’article 6 § 1, la forme de publicité du «
jugement
» prévue par le droit interne de l’Etat en cause (arrêt Axen c. Allemagne du 8 décembre 1983, série A n° 72, p. 14, § 31).
Dans la présente affaire, la requérante entend en réalité voir tirer des articles 6 et 13 de la Convention le droit à être informé par des mentions figurant sur tout acte attaquable, tant des délais que de la computation des délais et que des voies et juridictions de recours disponibles.
La Cour relève d’emblée que ces articles ne couvrent pas de telles garanties. Telle que la jurisprudence les a interprétés, ainsi qu’il est rappelé ci-dessus, les Etats contractants disposent d’«
une certaine marge d’appréciation
» pour réglementer ces matières
; pareille réglementation vise «
à assurer une bonne administration de la justice et le respect, en particulier, du principe de sécurité juridique
». Les garanties des articles 6 et 13 visent à empêcher que cette «
réglementation ou l’application qui en est faite n’empêche le justiciable de se prévaloir d’une voie de recours disponible
» (arrêt Miragall Escolano et autres c. Espagne du 25 janvier 2000, § 33 et s.).
Or tel n’est pas ici le grief de la requérante, laquelle ne stigmatise pas la réglementation existante ou son application mais entend obtenir des garanties supplémentaires à celles existantes dans le cadre de cette réglementation.
Cette observation suffit à faire regarder la requête comme étant, en tout état de cause, irrecevable. Elle dispense la Cour de la nécessité d’examiner la question de sa compatibilité
ratione personae
avec la Convention, question qui ne manquerait pas, autrement, de se poser puisque la requête est dirigée, non contre l’Union européenne (laquelle n’est pas partie à la Convention), mais contre les 15 Etats contractants, qui sont en même temps membres de l’Union européenne.
La Cour en déduit que le grief échappe en soi au domaine d’application de la Convention et qu’il échet pour cette raison de le rejeter comme étant incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de celle-ci.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
.
Greffière
Président