Dursun și alții împotriva Turciei

SECȚIUNEA I DECIZIE PARȚIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 44267/98 prezentate de Mehmet URSUN și de alții împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 4 iulie 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președinta W. Thomassen, Gaukur Jörundsson, R. Türmen, C. Biersan, J. Casadevall, R. Maruste, judecători și judecători ai dlui O Având în vedere cererea prezentată mai sus Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 29 iunie 1998 și înregistrată la 10 noiembrie 1998, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, după ce a intenționat, face următoarea decizie în fapt Reclamanții, Mehmet Dursun, Seyithan Akdeniz, Yakup Güneș, Eșref Tașdemir și Ali Y Mehmet Dursun (M.D.), Seyithan Akdeniz (S.A.) și Yakup Güneș (Y.G.) La 4 noiembrie 1992, Y.G., 4 ianuarie 1993, M.D.

și 9 iunie 1993, S.A. au fost reținuți. La 28 noiembrie 1992, Y.G., 8 ianuarie 1993, M.D. și 22 iunie 1993, S.A. au fost duși în fața judecătorului care a ordonat arestarea lor provizorie. Procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Diyarbakr, reproșând reclamanților să aducă atingere unității indivizibile a statului, a intentat o acțiune penală împotriva acestora pe baza articolului 125 din Codul penal turc. Prin hotărârea din 17 octombrie 1996, Curtea de Securitate a statului Diyarbakr, compusă din doi judecători civili și un judecător militar, a declarat reclamanții vinovați de încălcarea dreptului menționat la art. 125 din Codul penal turc. Curtea i-a condamnat pe reclamanți la pedeapsa cu moartea.

În temeiul articolului 59 din Codul penal turc privind circumstanțele atenuante, aceasta a comunicat pedeapsa la condamnare pe viață. Prin Hotărârea din 19 ianuarie 1998, Curtea de Casație a respins recursul introdus de reclamanți. Această hotărâre a fost pronunțată la 28 ianuarie 1998. Ali Yldsez (A.Y.) și Eșref Tașdemir (E.T.) La 10 noiembrie, A.Y. și 14 noiembrie 1992, E.T. au fost reținuți. La 23 noiembrie 1992, reclamanții au fost duși în fața judecătorului care a ordonat arestarea lor provizorie. Prin actul de punere sub acuzare prezentat la 11 decembrie 1992, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Diyarbakr, reproșând reclamanților să aducă atingere unității indivizibile a statului, a intentat o acțiune penală împotriva acestora pe baza articolului 125 din Codul penal turc.

Prin hotărârea din 6 martie 1996, Curtea de Securitate a statului Diyarbakr, compusă din doi judecători civili și un judecător militar, i-a condamnat pe reclamanți la o pedeapsă cu închisoarea de trei ani și nouă luni în temeiul articolului 169 din Codul penal turc pentru asistența unei bande armate. Prin Hotărârea din 16 martie 1998, Curtea de Casație a respins recursul introdus de reclamanți. Această hotărâre a fost pronunțată la 18 martie 1998. GRIEFS Invocând art. 5 alineatul (3) din Convenție, reclamanții se plâng că nu au fost returnați imediat în fața unui judecător. Reclamanții invocă încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție în măsura în care cauza lor nu ar fi fost ascultată în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială.

În această privință, aceștia expun că un judecător militar, a cărui independență față de superiorii săi militari nu este asigurată în mod corespunzător, se afla în cadrul Curții de Securitate a statului Diyarbakar. Reclamantul Eșref Tașdemir, invocând art. 6 alineatul (3) litera (d) din convenție, se plânge că nu a putut face auzit un martor al cărui nume fusese comunicat Curții de Securitate a Uniunii Europene. ÎN conformitate cu procedura prevăzută la art. 6 din convenție Reclamanții invocă încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție în măsura în care cauza lor nu ar fi fost ascultată în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială. În această privință, aceștia expun că un judecător militar, a cărui independență față de superiorii săi militari nu este asigurată în mod corespunzător, se afla în cadrul Curții de Securitate a statului Diyarbakar.

Reclamantul Eșref Tașdemir, invocând art. 6 alineatul (3) litera (d) din convenție, se plânge că nu a putut face auzit un martor al cărui nume fusese comunicat Curții de Securitate a Uniunii Europene. În statul în care se află dosarul în fața sa, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni, cum ar fi cele ale reclamanților, și consideră că este necesar să le aducă la cunoștința guvernului pârât în temeiul articolului 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Invocând art. 5 alin. (3) din Convenție, reclamanții se plâng că nu au fost imediat returnați în fața unui judecător. Cu toate acestea, Curtea nu este chemată să se pronunțe cu privire la dacă faptele invocate de reclamanți revelează aspectul unei încălcări a dispozițiilor menționate anterior.

Într-adevăr, art. 35 alin. (1) din Convenție prevede că Curtea nu poate fi sesizată decât dacă: În termen de șase luni de la decizia internă definitivă În speță, Curtea arată că, având în vedere faptul că o custodie în litigiu este conformă cu legislația internă, reclamanții nu dispuneau de nicio cale de atac în temeiul dreptului turcesc, pentru a contesta durata detenției lor (a se vedea Hotărârea Sakćk și alții c. Turcia din 26 noiembrie 1997, Recuperare 1997-VII, § 53. Curtea face trimitere la jurisprudența bine stabilită potrivit căreia, în lipsa unor căi de atac interne, termenul de șase luni începe din actul incriminat în cerere (a se vedea, de exemplu, nr. 23654/94, Laçin c. Turcia, dec.15.6.95, D.R.

81, p. 76). Curtea constată că, în speță, custodia reclamanților a încetat la 23 și 28 de ani. noiembrie 1992, 8 ianuarie și 22 iunie 1993, în timp ce cererea a fost introdusă la 29 iunie 1998. În plus, examinarea cauzei nu permite identificarea niciunei circumstanțe speciale care ar fi putut întrerupe sau suspenda cursul termenului menționat. Această parte a cererii este, prin urmare, întârziată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (1) din Convenție Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, AJUNS LA ÎNTÂLNIRE A ÎNTÂMPLĂRILOR CU PRIVIRE LA Independența și imparțialitatea Curții de Securitate a statului Diyarbakr i-a condamnat, DECLARĂ RECURSITATEA IRRECEVABILĂ pentru surplus.

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 44267/98 présentée par Mehmet DURSUN et autres contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 4 juillet 2000 en une chambre composée de M me E. Palm, présidente , M me W. Thomassen, M. Gaukur Jörundsson, M. R. Türmen, M. C. Bîrsan, M. J. Casadevall, M. R. Maruste, juges , et de M. M. O’Boyle, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 29 juin 1998 et enregistrée le 10 novembre 1998, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, Mehmet Dursun, Seyithan Akdeniz, Yakup Güneș, Eșref Tașdemir et Ali Yıldız sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1973, 1974, 1973, 1962 et 1953. Ils sont représentés devant la Cour par M e Selahattin Kaya, avocat au barreau d’Ankara.

La version des faits de la cause donnée par les requérants peut se résumer comme suit. Mehmet Dursun (M.D), Seyithan Akdeniz (S.A.) et Yakup Güneș (Y.G.) Les 4 novembre 1992, Y.G., 4 janvier 1993, M.D., et 9 juin 1993, S.A. furent placés en garde à vue. Les 28 novembre 1992, Y.G., 8 janvier 1993, M.D, et 22 juin 1993, S.A. furent traduits devant le juge qui ordonna leur mise en détention provisoire. Le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır, reprochant aux requérants de porter atteinte à l’unité indivisible de l’Etat, intenta une action pénale à leur encontre sur le fondement de l’article 125 du code pénal turc. Par jugement du 17 octobre 1996, la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır, composée de deux juges civils et d’un juge militaire, déclara les requérants coupables de l’infraction visée à l’article 125 du code pénal turc.

La cour condamna les requérants à la peine de mort. En application de l’article 59 du code pénal turc concernant les circonstances atténuantes, elle commua la peine à la réclusion à perpétuité. Par arrêt du 19 janvier 1998, la Cour de cassation rejeta le pourvoi introduit par les requérants. Ledit arrêt fut prononcé le 28 janvier 1998. Ali Yıldız (A.Y.) et Eșref Tașdemir (E.T.) Les 10 novembre, A.Y. et 14 novembre 1992, E.T. furent placés en garde à vue. Le 23 novembre 1992, les requérants furent traduits devant le juge qui ordonna leur mise en détention provisoire. Par acte d’accusation présenté le 11 décembre 1992, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır, reprochant aux requérants de porter atteinte à l’unité indivisible de l’Etat, intenta une action pénale à leur encontre sur le fondement de l’article 125 du code pénal turc.

Par jugement du 6 mars 1996, la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır, composée de deux juges civils et d’un juge militaire, condamna les requérants à une peine d’emprisonnement de trois ans et neuf mois en application de l’article 169 du code pénal turc, pour assistance à une bande armée. Par arrêt du 16 mars 1998, la Cour de cassation rejeta le pourvoi introduit par les requérants. Ledit arrêt fut prononcé le 18 mars 1998. GRIEFS Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, les requérants se plaignent de n’avoir pas été aussitôt traduits devant un juge. Les requérants allèguent la violation de l’article 6 § 1 de la Convention dans la mesure où leur cause n’aurait pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial.

Ils exposent à cet égard qu’un juge militaire, dont l’indépendance vis-à-vis de ses supérieurs militaires n’est pas dûment assurée, siégeait au sein de la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır. Le requérant Eșref Tașdemir, invoquant l’article 6 § 3 d) de la Convention, se plaint de n’avoir pas pu faire entendre un témoin dont le nom avait été communiqué à la Cour de sûreté de l’Etat. EN DROIT Conformité de la procédure à l’article 6 de la Convention Les requérants allèguent la violation de l’article 6 § 1 de la Convention dans la mesure où leur cause n’aurait pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial. Ils exposent à cet égard qu’un juge militaire, dont l’indépendance vis-à-vis de ses supérieurs militaires n’est pas dûment assurée, siégeait au sein de la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır.

Le requérant Eșref Tașdemir, invoquant l’article 6 § 3 d) de la Convention, se plaint de n’avoir pas pu faire entendre un témoin dont le nom avait été communiqué à la Cour de sûreté de l’Etat. En l’état du dossier devant elle, la Cour n’estime pas être en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs, tels qu’exposés par les requérants, et juge nécessaire de les porter à la connaissance du Gouvernement défendeur en application de l’article 54 § 3 b) de son règlement. Durée de la garde à vue Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, les requérants se plaignent de n’avoir pas été aussitôt traduits devant un juge. Toutefois, la Cour n’est pas appelée à se prononcer sur le point de savoir si les faits allégués par les requérants révèlent l’apparence d’une violation desdites dispositions.

En effet, l’article 35 § 1 de la Convention prévoit que la Cour ne peut être saisie que « dans un délai de six mois à partir de la décision interne définitive ». En l’espèce, la Cour relève que la garde à vue litigieuse étant conforme à la législation interne, les requérants ne disposaient en droit turc d’aucune voie de recours pour contester la durée de leur garde à vue (voir arrêt Sakık et autres c. Turquie du 26 novembre 1997, Recueil 1997-VII, § 53). La Cour se réfère à la jurisprudence bien établie selon laquelle, en l’absence de voies de recours internes, le délai de six mois court à partir de l’acte incriminé dans la requête (cf., par exemple, N° 23654/94, Laçin c. Turquie, déc.15.6.95, D.R.

81, p. 76). La Cour observe qu’en l’espèce la garde à vue des requérants a pris fin les 23 et 28 novembre 1992, 8 janvier et 22 juin 1993, alors que la requête a été introduite le 29 juin 1998. En outre, l’examen de l’affaire ne permet de discerner aucune circonstance particulière qui ait pu interrompre ou suspendre le cours dudit délai. Cette partie de la requête est donc tardive et doit être rejetée conformément à l’article 35 § 1 de la Convention Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, AJOURNE l’examen du grief des requérants concernant l’indépendance et l’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır les ayant condamnés,

DÉCLARE LA REQUÊTE IRRECEVABLE

pour le surplus. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente