SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PARȚIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 52083/99 prezentate de Emrullah și R Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 15 martie 1999 și înregistrată la 22 octombrie 1999, după ce a deliberat, face următoarea decizie: "Faptul că reclamanții sunt resortisanți turci, născuți în 1974 și, respectiv, 1962; aceștia sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Mesut Bestaș și Meral Bestaș, avocați în barou din Diyarbakr. Circumstanțele din speță [Note1] Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. La 29 septembrie 1998, în jurul orei 17:30, R Au fost întocmite procese-verbale privind semnăturile reclamanților care au raportat motivele arestării lor, iar reclamanții au fost reținuți la sediul Secției de combatere a terorismului a Direcției de Securitate de la Diyarbakr.
printr-o scrisoare datată 1 octombrie 1998, șeful Secției de combatere a terorismului din cadrul Direcției de Securitate de la Diyarbakýr a prezentat procurorului o cerere de prelungire a perioadei de luare în custodie a persoanelor până la 2 octombrie 1998, care a fost acordată în aceeași zi. La data de 2 octombrie 1998, judecătorul care se află în afara Curții de Securitate a statului Diyarbakr, hotărând cu privire la dosarul supus examinării sale și având în vedere cererea formulată de procuror, a dispus prelungirea reținerii la vedere a celor care au fost reținute până la 5 octombrie 1998. În timpul custodiei lor, cei doi reclamanți fuseseră interogați cu privire la acuzațiile împotriva acestora.
La sfârșitul custodiei lor, și anume la 5 octombrie 1998, reclamanții au fost audiați de procuror; ei au fost apoi aduși în fața judecătorului-semestru lângă curtea de securitate a statului Diyarbakr. Acesta a ordonat eliberarea lui R mai târziu în timpul procedurii și arestării provizorii a lui Emrullah Maçin, având în vedere natura și starea dovezilor. La 9 octombrie 1998, procurorul i-a acuzat pe reclamanți de o organizație ilegală (pentru Emrullah Machin), și anume PKK, sau de a acorda asistență și sprijin acestei organizații (pentru R maioneza Machin) și de a desfășura activități ilegale în numele acestei organizații, infracțiuni prevăzute la articolele 125 și 169 din Codul penal și la art. 5 din Legea privind combaterea terorismului.
În prezent, procedura penală împotriva reclamanților este pendinte în fața instanței de securitate a statului Diyarbakr. Dreptul intern relevant în temeiul art. 9 din Legea nr. 2845 privind procedura în fața Curților de Securitate de Stat, acestea pot doar să cunoască infracțiunile menționate la art. 125 și 169 din Codul penal. La art. 16 din Legea nr. 2845, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 4229 din 6 martie 1997, se prevedea, în ceea ce privește infracțiunile care intră în sfera de competență a cursurilor de securitate a statului, că orice persoană arestată trebuie să fie adusă în fața unui judecător cel târziu în termen de 48 de ore. În caz de infracțiune colectivă, procurorul poate prelungi perioada de detenție până la patru zile printr-o autorizație scrisă.
În cazul în care procesul preliminar nu se încheie încă în termenul prevăzut, la cererea procurorului, judecătorul poate prelungi acest termen până la șapte zile. Invocând art. 3 din Convenție, reclamanții se plâng că au făcut obiectul, în timpul arestării lor, unor tratamente contrare art. 3 din Convenție, în scopul de a-i extorca de la mărturisiri, în sprijinul cărora pretind totuși că nu sunt capabili să prezinte nici o dovadă medicală. Reclamanții se plâng, de asemenea, că au fost arestați fără motiv plauzibil. În această privință, aceștia invocă art. 5 alineatul (1) litera (c) din convenție. În plus, reclamanții se plâng de durata custodiei care le-a fost impusă în cadrul procedurii în fața Curții de Securitate a statului și atribuie o încălcare a articolului 5 alineatul (3) din convenție.
Reclamanții susțin că instanța de securitate din statul Diyarbakr, care îi judecă, nu poate fi considerată o instanță independentă, deoarece aceaceasta a fost introdusă într-o instanță extraordinară pentru a asigura protecția intereselor statului, în loc să facă dreptate. În acest sens, se referă la art. 6 din convenție. În cele din urmă, reclamanții susțin că controlul duratei detenției lor efectuate de procuror și de judecător nu constituie un control habeas corpus În acest sens, reclamantul, procurorul și judecătorii care se pronunță asupra dosarului supus examinării solicită prelungirea în mod automat, fără a ține seama de circumstanțele cazului. Reclamanții se plâng de durata excesivă a custodiei care le-a fost impusă în cadrul procedurii în fața Curții de Securitate a Uniunii Europene și susțin o încălcare a articolului 5 alineatul (3) din convenție.
În cele din urmă, reclamanții susțin că controlul duratei detenției lor efectuate de procuror și de judecător nu constituie un control habeas corpus În acest sens, reclamantul, procurorul și judecătorii care se pronunță cu privire la dosarul supus examinării solicită prelungirea în mod automat, fără a ține seama de circumstanțele cazului. Curtea arată că, în ceea ce privește aceste puncte, obiecțiunile, cum ar fi cele ale reclamanților, ridică întrebări sub aspectul articolului 5 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție și în latura dosarului, aceasta nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestora și consideră necesar să le aducă la cunoștința guvernului pârât, în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură.
Invocând art. 3 din Convenție, reclamanții se plâng că au făcut obiectul, în timpul arestării lor, unor tratamente contrare art. 3 din Convenție, pentru a-i extorca de la mărturisiri, în sprijinul cărora pretind totuși că nu sunt capabili să prezinte nici o dovadă medicală. Nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Curtea constată că reclamanții nu prezintă nici un element sau început de probă în susținerea acuzațiilor lor de tratament în temeiul articolului 3 din Convenție, nici nu explică în detaliu abuzurile comise de polițiști în timpul custodiei lor. În aceste împrejurări, Curtea nu poate concluziona cu privire la existența unor elemente care ar fi putut genera o suspiciune rezonabilă că polițiștii au aplicat tratamente contrare art. 3 din Convenție reclamanților.
Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă pentru neatenție vădită de temei în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Reclamanții se plâng că au fost arestați fără un motiv plauzibil și invocă în această privință art. 5 alineatul (1) litera (c) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la libertate și la securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și în conformitate cu căile legale (...) dacă a fost arestat și deținut pentru a fi dus în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive plauzibile de crimă pe care a comis-o sau pe care există motive întemeiate de a crede în necesitatea de a împiedica comiterea unei infracțiuni sau de a nu comite o infracțiune după executarea acesteia; acuzații aduse împotriva acesteia.
(...) Curtea reamintește în primul rând că în materie de În primul rând, Convenția se referă la legislația națională și consacră obligația de a respecta normele de fond ca procedură, dar solicită, în plus, respectarea oricărei privări de libertate în sensul articolului 5: protejarea persoanei împotrivarbitrarului (a se vedea, printre altele, Douiyeb c. Țările de Jos [GC], nr. 31464/96, § 44 CEDH 1999). În ceea ce privește suspiciunile, Curtea amintește că obiectul unui interogatoriu în timpul unei detenții în temeiul articolului 5 alineatul (1) litera (c) este de a completa ancheta penală prin confirmarea sau eliminarea suspiciunilor concrete pe care se baza arestarea (a se vedea Hotărârea Murray c. Regatul Unit din 28 octombrie 1994, seria A n 55). Existența unor suspiciuni plauzibile presupune că faptele sau informațiile de care are nevoie pentru a convinge un observator obiectiv că persoana în cauză ar putea fi în stare să fi comis o infracțiune.
Ceea ce poate fi considerat a fi "înălțime" depinde totuși de toate circumstanțele (a se vedea Hotărârea Fox, Campbell și Hartley c. Regatul Unit din 30 august 1990, seria A n În speță, Curtea constată că, la 29 septembrie 1998, cei doi reclamanți au fost arestați de poliție. Potrivit proceselor-verbale care poartă semnăturile întocmite la momentul arestării, R În timpul arestării lor, cei doi reclamanți fuseseră interogați cu privire la acuzațiile împotriva acestora și apoi, prin actul de acuzăre depus la 9 octombrie 1998, aceștia fuseseră acuzați de o organizație ilegală (pentru Emrullah Machin), și anume PKK, sau de a acorda asistență și sprijin acestei organizații (pentru R În consecință, având în vedere faptele prezentei specii, Curtea consideră că reclamanții pot fi considerați ca fiind arestați și deținuți 5 alin. (1) lit. (c) din Convenție.
În consecință, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Reclamanții susțin că instanța de securitate din statul Diyarbakr, care îi judecă, nu poate fi considerată o instanță independentă, deoarece aceaceasta a fost introdusă într-o instanță extraordinară pentru a asigura protecția intereselor statului, în loc să facă dreptate. În acest sens, se referă la art. 6 din convenție. Cu toate acestea, Curtea arată că procedura penală inițiată împotriva reclamanților este în prezent pendinte în fața instanței de primă instanță. Or, Curtea consideră că este necesar să ia în considerare ansamblul procedurii penale inițiate împotriva reclamanților pentru a se pronunța cu privire la conformitatea acesteia cu dispozițiile articolului 6 din convenție.
Prin urmare, în stadiul în care se află în prezent procedura în fața instanțelor interne, prezentarea acestui aspect este prematură. Prin urmare, reclamanții nu se pot plânge în acest sens de nicio încălcare a convenției. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, JOURNE În cazul în care un stat membru consideră că o măsură constituie ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din TFUE, aceasta nu poate fi considerată ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din tratat, în sensul articolului 107 alineatul (1) din tratat. Se adaugă informațiile furnizate de guvern la cererea judecătorului raportor sau a camerei, indicând, după caz.
de la requête n° 52083/99 présentée par Emrullah et Rıza MAÇIN contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 6 juillet 2000 en une chambre composée de M. C.L. Rozakis, président , M. A. Baka, M. B. Conforti, M. G. Bonello, M. R. Türmen, M. M. Fischbach, M. E. Levits, juges , et de M. E. Fribergh, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 15 mars 1999 et enregistrée le 22 octobre 1999, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants sont des ressortissants turcs, respectivement nés en 1974 et 1962. Ils sont représentés devant la Cour par M es Mesut Beștaș et Meral Beștaș, avocats au barreau de Diyarbakır.
A. Les circonstances de l’espèce [Note1] Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit. Le 29 septembre 1998 vers 17 h 30, Rıza Maçin fut arrêté dans le cadre d’une enquête préliminaire menée sur le PKK. Le même jour vers 18 h 40, Emrullah Maçin, soupçonné de disposer d’une fausse carte d’identité, fut arrêté lors d’un contrôle d’identité effectué à Ergani. Des procès-verbaux portant les signatures des requérants faisant état des raisons de leur arrestation furent établis. Les requérants furent placés en garde à vue dans les locaux de la section de lutte contre le terrorisme de la direction de la sûreté de Diyarbakır.
Par une lettre datée du 1 er octobre 1998, le chef de la section de lutte contre le terrorisme de la direction de la sûreté de Diyarbakır présenta au procureur près la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır une demande de prorogation de la durée de la garde à vue des requérants jusqu’au 2 octobre 1998, demande qui fut accordée le même jour. Le 2 octobre 1998, le juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır, statuant sur le dossier soumis à son examen et eu égard à la demande formulée par le procureur, ordonna la prolongation de la garde à vue des requérants jusqu’au 5 octobre 1998. Durant leur garde à vue, les deux requérants avaient été interrogés sur les chefs d’accusation pesant sur eux.
Au terme de leur garde à vue, à savoir le 5 octobre 1998, les requérants furent entendus par le procureur ; ils furent ensuite traduits devant le juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır. Celui-ci ordonna la libération de Rıza Maçin pendant la procédure et la mise en détention provisoire d’Emrullah Maçin, eu égard à la nature de l’infraction et à l’état des preuves. Le 9 octobre 1998, le procureur mit les requérants en accusation des chefs d’appartenance à une organisation illégale (pour Emrullah Maçin), à savoir le PKK, ou de porter aide et soutien à cette organisation (pour Rıza Maçin) et d’avoir mené des activités illégales au nom de cette organisation, infractions prévues par les articles 125 et 169 du code pénal et l’article 5 de la loi relative à la lutte contre le terrorisme.
A l’heure actuelle, la procédure pénale entamée à l’encontre des requérants est pendante devant la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır. B. Le droit interne pertinent Aux termes de l’article 9 de la loi n° 2845 sur la procédure devant les cours de sûreté de l’Etat, celles-ci peuvent seules connaître des infractions visées aux articles 125 et 169 du code pénal. L’article 16 de la loi n° 2845, tel que modifié par la loi n° 4229 du 6 mars 1997, prévoyait, quant aux infractions relevant de la compétence des cours de sûreté de l’Etat, que toute personne arrêtée devait être traduite devant un juge au plus tard dans les quarante-huit heures. En cas de délit collectif, le procureur peut proroger la durée de la garde à vue jusqu’à quatre jours par autorisation écrite.
Lorsque l’instruction préliminaire n’est toujours pas terminée dans le délai prévu, sur demande du procureur, le juge pourra proroger ce délai jusqu’à sept jours. GRIEFS
1.Invoquant l’article 3 de la Convention, les requérants se plaignent d’avoir fait l’objet, pendant leur garde à vue, de traitements contraires à l’article 3 de la Convention afin de leur extorquer des aveux, allégation à l’appui de laquelle ils disent toutefois ne pas être mesure de produire une quelconque preuve médicale.
2.Les requérants se plaignent par ailleurs d’avoir été arrêtés sans raison plausible. Ils invoquent à cet égard l’article 5 § 1 c) de la Convention.
3.Les requérants se plaignent en outre de la durée de la garde à vue qui leur a été imposée dans la procédure devant la cour de sûreté de l’Etat et allèguent une violation de l’article 5 § 3 de la Convention.
4.Les requérants soutiennent que la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır qui les juge ne peut passer pour un tribunal indépendant, du fait qu’étant un tribunal extraordinaire elle a été instaurée en vue d’assurer la protection des intérêts de l’Etat plutôt que de rendre la justice. Ils invoquent à cet égard l’article 6 de la Convention.
5.Les requérants font valoir enfin que le contrôle de la durée de leur garde à vue effectué par le procureur et par le juge ne constituent pas un contrôle habeas corpus , faute d’un contrôle approfondi et de la comparution des personnes placées en garde à vue devant le juge. Selon les requérants, le procureur et les juges statuant sur le dossier soumis à leur examen ordonnent la prolongation d’une manière automatique sans tenir compte des circonstances des affaires. Ils invoquent à cet égard l’article 13 de la Convention. EN DROIT 1. Les requérants se plaignent de la durée excessive de la garde à vue qui leur a été imposée dans la procédure devant la Cour de sûreté de l’Etat et allèguent une violation de l’article 5 § 3 de la Convention. Les requérants font valoir enfin que le contrôle de la durée de leur garde à vue effectué par le procureur et par le juge ne constituent pas un contrôle habeas corpus , faute d’un contrôle approfondi et de la comparution des personnes placées en garde à vue devant le juge. Selon les requérants, le procureur et les juges statuant sur le dossier soumis à leur examen ordonnent la prolongation d’une manière automatique sans tenir compte des circonstances des affaires. Ils invoquent à cet égard l’article 13 de la Convention. La Cour relève que sur ces points les griefs, tels qu’exposés par les requérants, soulèvent des questions sous l’angle de l’article 5 §§ 3 et 4 de la Convention et en l’état du dossier, elle n’estime pas être en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ceux-ci et juge nécessaire de les porter à la connaissance du Gouvernement défendeur, en application de l’article 54 § 3 b) de son règlement. 2. Invoquant l’article 3 de la Convention, les requérants se plaignent d’avoir fait l’objet, pendant leur garde à vue, de traitements contraires à l’article 3 de la Convention afin de leur extorquer des aveux, allégation à l’appui de laquelle ils disent toutefois ne pas être mesure de produire une quelconque preuve médicale. L’article 3 de la Convention est ainsi libellé : « Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. » La Cour constate que les requérants ne produisent ni le moindre élément ou commencement de preuve à l’appui de leurs allégations de traitements contraires à l’article 3 de la Convention, ni explications détaillées sur les sévices que les policiers leur auraient infligés lors de leur garde à vue. Dans ces circonstances, la Cour ne peut conclure à l’existence d’éléments qui eussent pu engendrer un soupçon raisonnable que des policiers avaient infligé des traitements contraires à l’article 3 de la Convention aux requérants. Dès lors, il y a lieu de rejeter cette partie de la requête pour défaut manifeste de fondement conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 3. Les requérants se plaignent d’avoir été arrêtés sans raison plausible. Ils invoquent à cet égard l’article 5 § 1 c) de la Convention, ainsi libellé : « 1. Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales : (…) c) s’il a été arrêté et détenu en vue d’être conduit devant l’autorité judiciaire compétente, lorsqu’il y a des raisons plausibles de soupçonner qu’il a commis une infraction ou qu’il y a des motifs raisonnables de croire à la nécessité de l’empêcher de commettre une infraction ou de s’enfuir après l’accomplissement de celle-ci ; accusation portée contre elle. (…) » La Cour rappelle en premier lieu qu’en matière de « régularité » d’une détention, y compris l’observation des « voies légales », la Convention renvoie pour l’essentiel à la législation nationale et consacre l’obligation d’en observer les normes de fond comme de procédure, mais elle exige de surcroît la conformité de toute privation de liberté au but de l’article 5 : protéger l’individu contre l’arbitraire (voir, entre autres, Douiyeb c. Pays-Bas [GC], n° 31464/96, § 44, CEDH 1999). En ce qui concerne les soupçons, la Cour rappelle que l’objet d’un interrogatoire pendant une détention au titre de l’alinéa c) de l’article 5 § 1 est de compléter l’enquête pénale en confirmant ou en écartant les soupçons concrets sur lesquels se fondait l’arrestation (voir arrêt Murray c. Royaume-Uni du 28 octobre 1994, série A n 300-A, p. 27, § 55). L’existence de soupçons plausibles présuppose celle de faits ou de renseignements propres à persuader un observateur objectif que l’individu en cause peut avoir accompli l’infraction. Ce qui peut passer pour « plausible » dépend toutefois de l’ensemble des circonstances (voir arrêt Fox, Campbell et Hartley c. Royaume-Uni du 30 août 1990, série A n 182, p. 16, § 32). En l’espèce, la Cour constate que le 29 septembre 1998, les deux requérants furent arrêtés par la police. Selon les procès-verbaux portant leurs signatures établis lors de l’arrestation, Rıza Maçin a été arrêté dans le cadre d’une enquête préliminaire menée sur le PKK. Quant à Emrullah Maçin, celui-ci avait été soupçonné de disposer d’une fausse carte d’identité. Durant leur garde à vue, les deux requérants avaient été interrogés sur les chefs d’accusation pesant sur eux et ensuite, par acte d’accusation déposé le 9 octobre 1998, ils avaient été inculpés d’appartenance à une organisation illégale (pour Emrullah Maçin), à savoir le PKK, ou de porter aide et soutien à cette organisation (pour Rıza Maçin) et d’avoir mené des activités illégales au nom de cette organisation. En conséquence, compte tenu des faits de la présente espèce, la Cour estime que les requérants peuvent être considérés comme ayant été arrêtés et détenus « selon les voies légales » sur la base de « raisons plausibles de (les) soupçonner » de commettre une infraction pénale, au sens de l’article 5 § 1 c) de la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 4. Les requérants soutiennent que la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır qui les juge ne peut pas passer pour un tribunal indépendant, du fait qu’étant un tribunal extraordinaire celle-ci a été instauré en vue d’assurer la protection des intérêts de l’Etat plutôt que de rendre la justice. Ils invoquent à cet égard l’article 6 de la Convention. Toutefois, la Cour relève que la procédure pénale entamée à l’encontre des requérants est actuellement pendante devant la juridiction de première instance. Or, la Cour estime nécessaire de prendre en considération l’ensemble de la procédure pénale engagée contre les requérants afin de statuer sur sa conformité aux prescriptions de l’article 6 de la Convention. Il s’ensuit qu’au stade où se trouve actuellement la procédure devant les juridictions internes, la présentation de ce grief apparaît prématurée. Les requérants ne sauraient donc en l’état actuel se plaindre à cet égard d’une quelconque violation de la Convention. Il leur est loisible de saisir de nouveau la Cour s’ils estiment toujours, à l’issue de la procédure pénale engagée contre eux, qu’ils sont victimes des violations alléguées. Cette partie de la requête doit donc être rejetée comme manifestement mal fondée, conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, AJOURNE l’examen des griefs des requérants concernant la durée de leur garde à vue et l’absence d’un moyen de droit pour faire contrôler la légalité de cette mesure ;
pour le surplus. Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président [Note1] Ajouter les informations fournies par le Gouvernement à la demande du juge rapporteur ou de la chambre, en indiquant ce qu’il en est, le cas échéant.