a cererii nr. 45539/99
prezentată de Sergey Mikhaylovich FALKOVICH
împotriva UCRAINEI
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patrulea secție), funcționând la 11 iulie 2000 într-o cameră compusă din:
M.
președinte,
M.
M.
Mme
M.
M.
Mme
judecători,
și din
dl. V. Berger,
grefier de secție,
Ținând seama de cererea sus-menționată introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 10 septembrie 1998 și înregistrată la 19 ianuarie 1999,
Ținând seama de art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea,
Ținând seama de observațiile prezentate de guvernul pârât și de cele prezentate în răspuns de reclamant,
După deliberare, pronunță decizia următoare:
Reclamantul este un ressortisant ucrainean, născut în 1970 și încarcerat la Cerkassy, în Ucraina. El este reprezentat în fața Curții de mama sa, doamna Lidiya Falkovich.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
La 5 septembrie 1996, reclamantul a fost arestat ca suspect pentru violul unei fete de 10 ani. La sfârșitul septembrie 1996, reclamantul a fost încarcerat în casa de detenție din Cerkassy.
Din septembrie 1996 până în martie 1997, reclamantul și mama sa s-au adresat de mai multe ori procuraturii din Cerkassy, procuraturii regiunii Cerkassy și procuraturii generale a Ucrainei cu plângeri referitoare la tratamente inumane infligte reclamantului și la tortură folosită în cursul urmăririi penale.
La 27 iunie 1997, departamentul de expertise psihologică al serviciului de securitate a Ucrainei a analizat rezultatele expertizelor psihologice și medicale efectuate pe reclamant din 25 august 1996 la 15 aprilie 1997. Concluziile acestei analize pot fi rezumate după cum urmează:
- caracteristicile constante ale subiectului care reflectă specificitatea sa psihologică nu au fost stabilite;
- interpretarea psihologică de către expert a rezultatelor testelor a fost insuficientă și contradictorie;
- concluziile expertului în materie de sexologie au fost vagi și foarte generale;
- analiza comparativă a caracteristicilor psihologice ale subiectului nu a fost efectuată;
- rezultatele expertizelor au fost contradictoare și ipotetice.
La 23 septembrie 1997, curtea din regiunea Cerkassy (jurisdicție de primă instanță) a început dezbaterile. În cursul procesului, avocații reclamantului au depus mai multe cereri cu scopul de:
- a face să fie interogați treizeci și trei de martori ai apărării;
- a examina casete video și fotografii;
- a efectua o expertise medicolegal (експертиза ДНК);
- a examina concluzia medicală referitoare la dentația acuzatului care refuta mărturisirile martorilor acuzării referitoare la starea dinților criminalului și analizei rezultatelor expertizelor psihologice și medicale din 27 iunie 1997 confirmând caracterul lor ipotetic;
- a efectua teste.
Conform reclamantului, toate aceste cereri au fost respinse de tribunal.
La 19 martie 1998, curtea din regiunea Cerkassy a condamnat reclamantul la o pedeapsă de nouă ani de închisoare pentru viol. Ea a constatat, în special, că:
- vinovăția acuzatului a fost confirmată de mărturisirile victimei și ale prietenelor acesteia, precum și de rezultatele expertizelor psihologice, biologice și medicale conform cărora participarea acuzatului la infracțiune nu era exclusă;
- deși alibi al acuzatului a fost confirmat de martori ai apărării, acest fapt nu putea justifica achitarea acuzatului;
- deși expertiza biologică în cursul urmăririi penale a fost efectuată în mod contrar legii, ea nu putea compromite concluzia finală a tribunalului;
- analiza rezultatelor expertizelor psihologice și medicale din 27 iunie 1997 și concluzia medicală referitoare la dentația acuzatului nu puteau fi considerate ca dovezi în favoarea sa;
- deși acuzatul a fost prezentat sub o lumină favorabilă de toți colegii și prietenii săi, acest fapt nu putea fi considerat ca o circumstanță atenuantă.
După pronunțarea verdictului, tribunalul a expus o opinie divergentă a dlui Litvintsev, președintele tribunalului, al cărei conținut poate fi rezumat după cum urmează:
- dovezile directe ale vinovăției acuzatului au lipsit;
- elementele acuzării nu au fost în mod real stabilite;
- urmărirea penală și stabilirea elementelor acuzării au fost efectuate în mod contrar prevederilor legislației;
- expertiza medicolegal referitoare la victimă nu a fost efectuată;
- verdictul tribunalului s-a bazat în principal pe mărturisirile victimei, o fată de zece ani, și ale prietenelor acesteia de aceeași vârstă; era fondat de asemenea pe concluziile ipotetice ale expertizelor biologice efectuate în mod contrar prevederilor legislației;
- toți martorii apărării au confirmat alibi al acuzatului;
- singura posibilitate de a stabili lipsa vinovăției acuzatului prin intermediul unei expertise medicolegal a fost respinge de tribunal la vot majoritar;
- mărturisirile fetelor de zece ani nu puteau fi considerate ca obiective deoarece au suferit modificări repeate în cursul urmăririi penale;
- procedura de identificare a acuzatului ca criminal de către victimă și martori s-a desfășurat în mod contrar prevederilor legislației (identificarea a fost efectuată șase luni după arestarea acuzatului, influența părinților victimei și a prietenelor sale pare evidentă);
- reconstittuirea faptelor la fața locului nu a fost efectuată;
- falsificarea dovezilor și documentelor în cursul urmăririi penale părea posibilă;
- dl. Falkovich, a cărui vinovăție nu a fost stabilită în cursul dezbaterilor, ar trebui să fie achitat.
La 24 martie 1998, avocații reclamantului au sesizat Curtea Supremă a Ucrainei cu un recurs care tindea la anularea hotărârii curții din regiunea Cerkassy din 19 martie 1998. Ei au susținut, în special, că:
- dovezile vinovăției acuzatului au avut un caracter ipotetic;
- elementele acuzării nu au fost în mod real stabilite;
- urmărirea penală și stabilirea elementelor acuzării au avut loc într-o manieră contrară prevederilor legislației; procedura urmăririi penale s-a întrerupt de mai multe ori; în cursul urmăririi penale, reclamantul a fost supus torturilor și tratamentelor inumane;
- expertiza medicolegal referitoare la victimă nu a fost efectuată;
- verdictul tribunalului de primă instanță s-a bazat pe mărturisirile fetelor de zece ani care nu puteau fi considerate obiective deoarece au suferit modificări repeate în cursul urmăririi penale; verdictul era fondat pe concluziile ipotetice ale expertizelor biologice efectuate în mod contrar prevederilor legislației;
- toți martorii apărării au confirmat alibi al acuzatului;
- procedura de identificare a acuzatului ca criminal de către victimă și martori s-a desfășurat în mod contrar prevederilor legislației (identificarea fiind efectuată șase luni după arestarea acuzatului, influența părinților victimei și a prietenelor sale părea evidentă);
- reconstittuirea faptelor la fața locului nu a fost efectuată;
- în cursul urmăririi penale s-a desfășurat falsificarea dovezilor și documentelor;
- conform concluziei medicale, starea dinților acuzatului era perfectă, ceea ce contrazice mărturisirile prietenelor victimei;
- analiza rezultatelor expertizelor psihologice și medicale din 27 iunie 1997 a confirmat caracterul lor ipotetic;
- responsabilitatea de a dovedi în mod conform cu legea vinovăția acuzatului o avea partea care intentează urmărirea penală, și acuzația în materie penală nu putea fi bazată decât pe dovezi directe și legal stabilite; orice îndoială referitoare la vinovăția acuzatului trebuia interpretată doar în favoarea sa;
- dl. Falkovich, a cărui vinovăție nu a fost stabilită în cursul dezbaterilor, trebuia să fie achitat.
Avocații reclamantului au cerut Curții Supreme să examineze în mod mai riguros faptele cauzei, documentele prezentate și argumentele președintelui tribunalului de primă instanță. Printr-o hotărâre din 9 iunie 1998, Curtea Supremă a respins cererea avocaților reclamantului. Ea a confirmat, în special, că:
- verdictul tribunalului de primă instanță a fost fondat în principal pe dovezi legal stabilite și pe mărturisirile victimei și ale prietenelor acesteia;
- conform rezultatelor expertizei biologice, participarea acuzatului la infracțiune nu era exclusă;
- procedura de identificare a acuzatului de către martori a avut loc în mod conform cu legea;
- deși existau divergențe în mărturisirile prietenelor victimei, acest fapt nu putea justifica achitarea acuzatului;
- rezultatele expertizelor psihologice, medicale și biologice erau clare și non-contradictorii;
- deși alibi al acuzatului a fost confirmat de martori ai apărării, acest fapt nu putea justifica achitarea acuzatului;
- plângerile reclamantului referitoare la tratamente inumane nu au fost confirmate.
În septembrie 1998, avocatul reclamantului a depus o plângere de caracter extraordinar în fața președintelui Curții Supreme în vederea angajării procedurii «în ordinul de control» care tindea la revizuirea deciziilor judiciare privind reclamantul. Printr-o scrisoare din 16 septembrie 1998, adjunctul președintelui Curții Supreme a respins plângerea.
B.
Dreptul intern relevant
Constituția din 28 iunie 1996.
art. 62
«
Orice persoană este considerată nevinovată (...) până în momentul în care vinovăția sa este dovedită într-o manieră conform cu legea și stabilită printr-o hotărâre a tribunalului.
Nimeni nu este obligat să demonstreze nevinovăția sa.
O acuzație în materie penală nu poate fi bazată pe dovezi stabilite în mod contrar cu legea și nici pe ipoteze. Orice îndoială referitoare la vinovăția acuzatului trebuie interpretată doar în favoarea sa.
(...)
»
Codul de procedură penală din 28 octombrie 1960 (emendat)
art. 22
«
Tribunalul, procurorul și organele de urmărire sunt obligate să ia toate măsurile legale care tind la stabilirea faptelor cauzei (...) și să dovedească vinovăția acuzatului.
Tribunalul, procurorul și organele de urmărire nu sunt autorizate să impună unui acuzat obligația de a demonstra nevinovăția sa.
(...)
»
art. 339
« Semnarea hotărârii și opinia divergentă »
«
Hotărârea este semnată de toți judecătorii colegiului sau de un judecător în cazul în care cauza a fost examinată de acesta singur. Fiecare dintre judecătorii colegiului are dreptul să prezinte în scris opinia sa divergentă care este anexată documentelor cauzei, conținutul acestei opinii nefind public.
În cazul în care o cauză penală care a dat naștere unei opinii divergente nu a fost examinată de o instanță de casație, această opinie, împreună cu hotărârea care a intrat în vigoare, sunt transmise președintelui jurisdicției superioare care decide asupra utilității revizuirii cauzei în cadrul unei proceduri «în ordinul de control».
»
Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge că a fost supus, în cursul urmăririi penale, din septembrie 1996 la martie 1997, la tratamente inumane și degradante și la tortură.
Invocând art. 5 din Convenție, reclamantul susține că arestarea sa din septembrie 1996 nu a fost legală.
Reclamantul consideră că a fost victimă a unei încălcări a dreptului la examinarea echitabilă din punct de vedere judecătoresc a cauzei sale. El se plânge că în cursul urmăririi penale documentele referitoare la cauza sa au fost falsificate și că dintre cei trei magistrați constituind colegiul tribunalului de primă instanță, doar președintele a examinat în mod corespunzător faptele cauzei. În plus, reclamantul susține că în opinia sa divergentă, președintele tribunalului de primă instanță a expus grave probleme de aplicare a dreptului intern și mari îndoieli referitoare la vinovăția reclamantului, și că nici argumentele reclamantului nici ale președintelui tribunalului de primă instanță nu au găsit un răspuns în decizia jurisdicției de casație. El pretinde de asemenea că a fost lipsit de posibilitatea de a face interogați, în cursul dezbaterilor, treizeci și trei de martori ai apărării. Considerând că vinovăția sa nu a fost legal stabilită, reclamantul se pretinde victimă a unei acuzații ilegale, principiul presupunerii nevinovăției nefiind respectat. El invocă la acest scop articolele 6 §§ 1, 2 și 3 d) din Convenție.
Din cauza absenței unei hotărâri pronunțate în favoarea sa, reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său la un cale de recurs efectivă în fața instantelor naționale în vederea apărării intereselor sale. El invocă art. 13 din Convenție.
1.
Reclamantul se plânge că a fost supus, în cursul urmăririi penale, din septembrie 1996 la martie 1997, la tratamente inumane și degradante și la tortură. El alege de asemenea că arestarea sa din septembrie 1996 nu a fost legală. El invocă la acest scop articolele 3 și 5 din Convenție.
Curtea reamintește că ea nu poate fi sesizată decât cu plângeri referitoare la fapte care au avut loc după data intrării în vigoare a Convenției în raport cu o Parte contractantă. Data intrării în vigoare a Convenției în raport cu Ucraina și a producerii efectelor declarației ucrainene de acceptare a dreptului de recurs individual este 11 septembrie 1997.
Având în vedere faptul că reclamantul a fost arestat în septembrie 1996, și că în cauza de față, urmărirea penală a reclamantului a fost condusă între septembrie 1996 și martie 1997, argumentele reclamantului sub articolele 3 și 5 din Convenție sunt în afara competenței ratione temporis a Curții.
Curtea constată deci că această parte a cererii este incompatibilă ratione temporis cu prevederile Convenției, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție, și trebuie respinge în aplicarea articolului 35 § 4.
2.
Reclamantul se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil, din cauza că dintre cei trei magistrați constituind colegiul tribunalului de primă instanță, doar președintele a examinat în mod corespunzător faptele cauzei, și în măsura în care Curtea Supremă nu a dat nici un răspuns argumentelor reclamantului nici celor ale președintelui tribunalului de primă instanță care a expus în opinia sa divergentă grave probleme de aplicare a dreptului intern și mari îndoieli referitoare la vinovăția reclamantului. El pretinde de asemenea că a fost lipsit de posibilitatea de a face interogați, în cursul dezbaterilor, treizeci și trei de martori ai apărării. Considerând că vinovăția sa nu a fost legal stabilită, reclamantul se pretinde victimă a unei acuzații ilegale, principiul «presupunerii nevinovăției» nefiind respectat. El invocă la acest scop articolele 6 §§ 1, 2 și 3 d) din Convenție.
Articolele 6 §§ 1, 2 și 3 d) din Convenție, în prevederile relevante, sunt formulate după cum urmează:
« 1.
Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie auzită echitabil (...) de către un tribunal independent și imparțial (...) care va decide (...) asupra fondului oricărei acuzații în materie penală adresate împotriva ei (...).
2.Orice persoană acuzată de o infracțiune este presupusă nevinovată până ce vinovăția sa a fost legal stabilită.
3.Orice acuzat are dreptul, în special, la:
(...)
d) interogarea sau a face interogați martorii acuzării și obținerea convocării și interogării martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării;
(...)
»
În observațiile sale, Guvernul constată că reclamantul a beneficiat de o procedură contradictorie în cursul căreia a putut face interogați toți martorii susceptibili de a furniza tribunalului informații referitoare la cauza în cauză, interogarea celor treizeci și trei de martori ai apărării cerută de reclamant nu a fost considerată necesară. El observă că conform legislației în vigoare și jurisprudenței constante a Curții, revine jurisdicțiilor naționale să aprecieze elementele rassambrate de ele și să judece utilitatea unei oferte de probă prin martori. În cauza de față, un alibi furnizat de reclamant a fost examinat sub toate aspectele. Deși acest alibi a fost confirmat de martori ai apărării, acest fapt nu putea justifica achitarea acuzatului pentru caracterul contradictoriu al acestor mărturisiri. Guvernul constată că toate elementele cauzei au fost rassambrate și examinate într-o manieră conform cu legea și că acuzația reclamantului a fost bazată pe mărturisiri legal stabilite și pe rezultatele expertizelor efectuate de specialiști bine calificați. El constată că reclamantul contestă doar rezultatele expertizelor confirmând vinovăția sa, rezultate care nu sunt contradictorii.
Guvernul susține că reclamantul a beneficiat în cursul procesului de asistența avocaților, că a putut prezenta toți argumentele considerate utile pentru apărarea intereselor sale și că jurisdicțiile sesizate au apreciat în mod corespunzător aceste argumente și le-au răspuns. Existența unei opinii divergente prezentate de președintele tribunalului de primă instanță confirmă, conform Guvernului, caracterul echitabil al procedurii. El constată că această opinie divergentă a fost trimisă odată cu documentele cauzei președintelui Curții Supreme și că a fost respinge în conformitate cu art. 339 § 2 al codului de procedură penală conform căruia, președintele jurisdicției superioare decide asupra utilității revizuirii cauzei în cadrul unei proceduri «în ordinul de control», în cazul în care o cauză penală care a dat naștere unei opinii divergente nu a fost examinată de o instanță de casație.
Guvernul constată de asemenea că sistemul juridic al Ucrainei cunoaște presupuneri de fapt și de drept și că în cauza de față principiul «presupunerii nevinovăției» a fost respectat, vinovăția reclamantului fiind legal stabilită. Conform acestuia, neangajarea de către procuratură a unei proceduri «în ordinul de control» care tindea la revizuirea deciziilor judiciare privind reclamantul confirmă caracterul echitabil al procesului.
Guvernul cere Curții să respinge argumentele reclamantului bazate pe articolele 6 §§ 1, 2 și 3 d) din Convenție ca fiind evident nefondate în sensul articolului 35 § 3 din Convenție.
În duplă, reclamantul susține că dintre cei trei judecători ai colegiului tribunalului de primă instanță, doar președintele a examinat într-o manieră aprofundată și conform cu legea faptele cauzei și argumentele acuzatului. El constată că în observațiile sale, Guvernul a simplu recopiat formulele deciziilor jurisdicțiilor naționale fără a prezenta explicații noi. El consideră că singura posibilitate de a-și dovedi nevinovăția era să-și prezinte argumentele formulate în recursul său de casație și confirmate de președintele tribunalului de primă instanță în opinia sa divergentă, în fața Curții Supreme. Conform reclamantului, nici o întrebare pusă în opinia divergentă nu a găsit răspuns în hotărârea Curții Supreme. Considerandu-se absolut nevinovat, reclamantul cere Curții să declare cererea sa admisibilă, procesul său neputând fi considerat echitabil.
Curtea reamintește că conform articolului 19 din Convenție, funcția ei constă în asigurarea respectării angajamentelor rezultate din Convenție pentru statele contractante. În special, nu îi revine ei să cunoască de erorile de fapt sau de drept pretinse a fi comise de o jurisdicție, cu excepția situației și în măsura în care acestea ar putea fi afectat drepturile și libertățile apărate de Convenție. Dacă Convenția garantează în art. 6 dreptul la un proces echitabil, ea nu reglementează cu toate acestea admisibilitatea dovezilor ca atare, materie care prin urmare aparține în primul rând dreptului intern (hotărâre Schenk c. Elveția din 12 iulie 1988, seria A, nr. 140, §§ 45-46).
Nu revine deci Curții nici de a examina modul în care dovezile și faptele cauzei în cauză au fost examinate de președintele tribunalului de primă instanță, nici de a judeca concluziile la care a ajuns acest tribunal sau jurisdicția de casație.
Curtea observă că în cauza de față argumentele reclamantului prezentate în recursul său de casație corespundeau în principal celor ale președintelui tribunalului de primă instanță prezentate în opinia sa divergentă, și că Curtea Supremă a dat un răspuns acestor argumente. Această jurisdicție a dat deci un răspuns argumentelor prezentate în opinia divergentă, deși nici o mențiune nu a fost făcută în decizia litigioasă. Notând că în sensul articolului 6 § 1 din Convenție, revine jurisdicțiilor naționale să motiveze deciziile lor (a se vedea hotărârea Ruiz Torija c. Spania din 9 decembrie 1994, seria A-303, § 29), Curtea consideră că în cauza de față Curtea Supremă îndeplinește această cerință.
În ceea ce privește argumentele reclamantului bazate pe art. 6 § 2 din Convenție, Curtea observă că motivele reținute de jurisdicțiile ucrainene («deși alibi al acuzatului a fost confirmat de martori ai apărării și că existau divergențe în mărturisirile prietenelor victimei, acest fapt nu putea justifica achitarea acuzatului») nu duce la inversarea sarcinii dovezii în detrimentul reclamantului, dar se referă mai degrabă la aprecierea de către aceste jurisdicții a diferitelor elemente de probă care le-au fost supuse. De altfel, reclamantul nu prezintă nici un element de natură să demonstreze că o autoritate publică, oricât de mică ar fi, a afectat principiul presupunerii nevinovăției în cursul procedurii penale de care a fost obiect.
În ceea ce privește argumentele reclamantului referitoare la interogarea celor treizeci și trei de martori ai apărării, Curtea reamintește că art. 6 § 3 d) lasă, în principiu, jurisdicțiilor naționale sarcina de a judeca utilitatea unei oferte de probă prin martori în sensul «autonom» pe care acest termen îl are în sistemul Convenției; el nu cere interogarea fiecărui martor al apărării (a se vedea cererea 25062/94, decizie din 18 octombrie 1995, Decizii și rapoarte nr. 83, p. 85). Curtea observă că în cauza de față tribunalul de primă instanță a interogat șapte martori ai apărării ale căror mărturisiri tindeau la confirmarea alibi al reclamantului. Tribunalul nu a considerat util să interoghez alți martori ai apărării din motiv că aceștia nu erau susceptibili să-i furnizeze elemente complementare referitoare la infracțiune.
Curtea constată deci că argumentele reclamantului bazate pe articolele 6 §§ 1, 2 și 3 d) din Convenție sunt evident nefondate în sensul articolului 35 § 3 din Convenție, și trebuie respinge în aplicarea articolului 35 § 4.
3.
Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul se plânge că nu a putut beneficia de un cale de recurs efectivă în fața jurisdicțiilor naționale în vederea apărării intereselor sale.
Curtea reamintește jurisprudența sa conform căreia art. 13 cere un remediu intern pentru singurele plângeri care pot fi considerate «apărabile» în raport cu Convenția (Athanassoglou și alții c. Elveția, nr. 27644/95, 6.4.2000, § 58). În cazul de față, Curtea a respinge fiecare dintre argumentele reclamantului ca fiind evident nefondat sau incompatibil ratione temporis cu prevederile Convenției.
Rezultă că argumentele reclamantului sub art. 13 sunt evident nefondate și trebuie respinge în aplicarea articolului 35 § 4 din Convenție.
Din aceste considerente, Curtea, cu unanimitate,
Vincent Berger
Georg Ress
Grefier
Președinte
de la requête n
o
45539/99
présentée par Sergey Mikhaylovich FALKOVICH
contre l’Ukraine
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le
11 juillet 2000 en une chambre composée de
M.
président,
M.
M.
M
me
M.
M.
M
me
juges,
et de
M.
greffier de section,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 10 septembre 1998 et enregistrée le 19 janvier 1999,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n
o
11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant ukrainien, né en 1970 et incarcéré à Tcherkassy, en Ukraine. Il est représenté devant la Cour par sa mère, Mme Lidiya Falkovich.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 5 septembre 1996, le requérant fut arrêté en tant que suspect pour le viol d’une fillette âgée de 10 ans. Fin septembre 1996, le requérant fut incarcéré dans la maison d’arrêt de Tcherkassy.
De septembre 1996 à mars 1997, le requérant et sa mère s’adressèrent plusieurs fois au parquet de Tcherkassy, au parquet de la région de Tcherkassy et au parquet général de l’Ukraine avec des plaintes relatives aux traitements inhumains infligés au requérant et à la torture utilisée au cours de l’instruction.
Le 27 juin 1997, le département d’expertise psychologique du service de la sécurité de l’Ukraine analysa les résultats des expertises psychologiques et médicales réalisées sur le requérant du 25 août 1996 au 15 avril 1997. Les conclusions de cette analyse peuvent se résumer comme suit
:
- les caractéristiques constantes du sujet reflétant sa spécificité psychologique n’avaient pas été établies
;
- l’interprétation psychologique par l’expert des résultats des tests était insuffisante et contradictoire
;
- les conclusions de l’expert en matière de sexologie étaient vagues et très générales
;
- l’analyse comparative des caractéristiques psychologiques du sujet n’avait pas été effectuée
;
- les résultats des expertises étaient contradictoires et hypothétiques.
Le 23 septembre 1997, la cour de la région de Tcherkassy (juridiction de première instance) commença les débats. Au cours du procès, les avocats du requérant déposèrent plusieurs demandes tendant à
:
- faire interroger trente-trois témoins à décharge
;
- faire examiner des vidéo-cassettes et photographies
;
- faire effectuer une expertise médico-légale (е
кспертиза ДНК
)
;
- faire examiner la conclusion médicale relative à la dentition de l’accusé réfutant les témoignages des témoins à charge relatifs à l’état des dents du criminel ainsi que l’analyse des résultats des expertises psychologiques et médicales du 27 juin 1997 confirmant leur caractère hypothétique
;
- faire procéder à des tests.
Selon le requérant, toutes ces demandes furent rejetées par le tribunal.
Le 19 mars 1998, la cour de la région de Tcherkassy condamna le requérant à une peine de neuf ans d’emprisonnement pour viol. Elle constata, notamment, que
:
- la culpabilité de l’accusé était confirmée par des témoignages de la victime et de ses amies ainsi que par les résultats des expertises psychologiques, biologiques et médicales selon lesquels la participation de l’accusé au crime n’était pas exclue
;
- bien que l’alibi de l’accusé eût été confirmé par des témoins à décharge, ce fait ne pouvait justifier l’acquittement de l’accusé
;
- bien que l’expertise biologique au cours de l’instruction eût été effectuée de manière contraire à la loi, elle ne pouvait compromettre la conclusion finale du tribunal
;
- l’analyse des résultats des expertises psychologiques et médicales du 27 juin 1997 et la conclusion médicale relative à la dentition de l’accusé ne pouvaient être considérées comme des preuves en sa faveur
;
- bien que l’accusé eût été présenté sous un jour favorable par tous ses collègues et amis, ce fait ne pouvait être considéré comme une circonstance atténuante.
Après avoir prononcé le verdict, le tribunal fit état d’une opinion dissidente de M. Litvintsev, président du tribunal, dont le contenu peut se résumer comme suit
:
- les preuves directes de la culpabilité de l’accusé étaient absentes
;
- les éléments à charge n’avaient pas été réellement établis
;
- l’instruction et l’établissement des éléments à charge avaient été effectués de manière contraire aux dispositions de la législation
;
- l’expertise médico-légale relative à la victime n’avait pas été effectuée
;
- le verdict du tribunal se basait principalement sur des témoignages de la victime, une fillette de dix ans, et de ses amies du même âge
; il était fondé également sur les conclusions hypothétiques des expertises biologiques effectuées de manière contraire aux dispositions de la législation
;
- tous les témoins à décharge avaient confirmé l’alibi de l’accusé
;
- l’unique possibilité d’établir l’absence de culpabilité de l’accusé au moyen d’une expertise médico-légale avait été rejetée par le tribunal à la majorité des voix
;
- les témoignages de fillettes âgées de dix ans ne pouvaient être considérés comme objectifs car ils avaient subi plusieurs fois des modifications au cours de l’instruction
;
- la procédure d’identification de l’accusé en tant que criminel par la victime et des témoins s’était effectuée de manière contraire aux dispositions de la législation
(l’identification avait été effectuée six mois après l’arrestation de l’accusé, l’influence des parents de la victime et de ses amies parait évidente) ;
- la reconstitution des faits sur place n’avait pas été effectuée
;
- la falsification des preuves et des documents au cours de l’instruction paraissait possible
;
- M. Falkovich dont la culpabilité n’avait pas été établie aux cours des débats devrait être acquitté.
Le 24 mars 1998, les avocats du requérant saisirent la Cour suprême d’Ukraine d’un recours tendant à l’annulation du jugement de la cour de la région de Tcherkassy du 19 mars 1998. Il soutinrent, notamment, que
:
- les preuves de la culpabilité de l’accusé avaient un caractère hypothétique
;
- les éléments à charge n’avaient pas été réellement établis
;
- l’instruction et l’établissement des éléments à charge avaient eu lieu d’une manière contraire aux dispositions de la législation
; la procédure d’instruction s’était interrompue plusieurs fois
; au cours de l’instruction, le requérant avait été soumis à des tortures et à des traitements inhumains
;
- l’expertise médico-légale relative à la victime n’avait pas été effectuée
;
- le verdict du tribunal de première instance se basait sur des témoignages des fillettes de dix ans
qui ne pouvaient être considérées comme objectifs car ils avaient subi plusieurs fois des modifications au cours de l’instruction
; le verdict était fondé sur la base des conclusions hypothétiques des expertises biologiques effectuées de manière contraire aux dispositions de la législation
;
- tous les témoins à décharge avaient confirmé l’alibi de l’accusé
;
- la procédure d’identification de l’accusé en tant que criminel par la victime et des témoins s’était effectuée de manière contraire à des dispositions de la législation
(l’identification ayant été effectuée six mois après l’arrestation de l’accusé, l’influence des parents de la victime et de ses amies paraissait évidente) ;
- la reconstitution des faits sur place n’avait pas été effectué
;
- au cours de l’instruction avait eu lieu la falsification des preuves et des documents
;
- selon la conclusion médicale, l’état des dents de l’accusé était parfait, ce qui contredisait des témoignages des amies de la victime
;
- l’analyse des résultats des expertises psychologiques et médicales du 27 juin 1997 avait confirmé leur caractère hypothétique
;
- il incombait à la partie poursuivante de prouver de manière conforme à la loi la culpabilité de l’accusé, et l’accusation en matière pénale ne pouvait se fonder que sur les preuves directes et légalement établies
; tout doute relatif à la culpabilité de l’accusé ne devait être interprété qu’en sa faveur
;
- M. Falkovich dont la culpabilité n’avait pas été établie au cours des débats devait être acquitté.
Les avocats du requérant demandèrent à la Cour suprême d’examiner de manière plus rigoureuse les faits de la cause, les documents présentés ainsi que les arguments du président du tribunal de première instance. Par un arrêt du 9 juin 1998, la Cour suprême rejeta la demande des avocats du requérant. Elle confirma, notamment, que
:
- le verdict du tribunal de première instance était fondé principalement sur des preuves légalement établies et les témoignages de la victime et de ses amies
;
- selon les résultats de l’expertise biologique, la participation de l’accusé au crime n’était pas exclue
;
- la procédure d’identification de l’accusé par des témoins avait eu lieu de manière conforme à la loi
;
- bien qu’il existât des divergences dans les témoignages des amies de la victime, ce fait ne pouvait justifier l’acquittement de l’accusé
;
- les résultats des expertises psychologiques, médicales et biologiques étaient clairs et non contradictoires
;
- bien que l’alibi de l’accusé eût été confirmé par des témoins à décharge, ce fait ne pouvait justifier l’acquittement de l’accusé
;
- les plaintes du requérant relative à des traitements inhumains n’avait pas été confirmées.
En septembre 1998, l’avocat du requérant déposa une plainte de caractère extraordinaire devant le président de la Cour suprême en vue d’engager la procédure «
en ordre de contrôle
» tendant à la révision des décisions judiciaires concernant le requérant. Par une lettre du 16 septembre 1998, l’adjoint du président de la Cour suprême rejeta la plainte.
B.
Le droit interne pertinent
Constitution du 28 juin 1996.
Article 62
«
Tout individu est considéré innocent (...) jusqu’au moment où sa culpabilité est prouvée d’une manière conforme à la loi et établie par un jugement du tribunal.
Personne n’est obligé de démontrer son innocence.
Une accusation en matière pénale ne peut se baser sur des preuves établies d’une manière contraire à la loi ni sur des hypothèses. Tout doute relatif à la culpabilité de l’accusé ne doit être interprété qu’en sa faveur.
(...)
»
Code de procédure pénale du 28 octobre 1960 (amendé)
Article 22
«
Le tribunal, le procureur et les organes d’enquête sont tenus d’entreprendre toutes les mesures légales visant à établir les faits de la cause (...) et à prouver la culpabilité de l’accusé.
Le tribunal, le procureur et les organes d’enquête ne sont pas autorisés à imposer à un accusé une obligation de démontrer son innocence.
(...)
»
Article 339
« Signature du jugement et opinion dissidente
»
«
Le jugement est signé par tous les juges du collège ou par un juge dans le cas où l’affaire a été examinée par lui seul. Chacun des juges du collège a droit de présenter par écrit son opinion dissidente qui est jointe aux documents de l’affaire, le contenu de cette opinion n’étant pas public.
Dans le cas où l’affaire pénale ayant donné lieu à une opinion dissidente n’a pas été examinée par une instance de cassation, cette opinion avec le jugement entré en vigueur sont adressés au président de la juridiction supérieure qui décide sur l’utilité de la révision de l’affaire dans le cadre d’une procédure «
en ordre de contrôle
».
Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir été soumis au cours de l’instruction, de septembre 1996 à mars 1997, à des traitements inhumains et dégradants et à des tortures.
Invoquant l’article 5 de la Convention, le requérant soutient que son arrestation en septembre 1996 n’a pas été légale.
Le requérant estime avoir fait l’objet d’une violation du droit à l’examen judiciaire équitable de son affaire. Il se plaint qu’au cours de l’instruction les documents relatifs à son affaire ont été falsifiés et que des trois magistrats constituant le collège du tribunal de première instance, seul le président a examiné d’une manière adéquate les faits de la cause. De surcroît, le requérant soutient que dans son opinion dissidente, le président du tribunal de première instance a fait état de graves problèmes d’application du droit interne et de gros doutes relatifs à la culpabilité du requérant, et que ni les arguments du requérant ni ceux du président du tribunal de première instance n’ont trouvé une réponse dans la décision de la juridiction de cassation. Il prétend également avoir été privé de la possibilité de faire interroger au cours des débats trente-trois témoins à décharge. Considérant que sa culpabilité n’a pas été légalement établie, le requérant se prétend victime d’une accusation illégale, le principe de la présomption d’innocence
n’ayant pas été respecté. Il invoque à cet égard l’article 6 §§ 1, 2 et 3 d) de la Convention.
Du fait de l’absence d’un jugement rendu en sa faveur, le requérant se plaint de la violation de son droit à un recours effectif devant des instances nationales en vue de défendre ses intérêts. Il invoque l’article 13 de la Convention.
1.
Le requérant se plaint d’avoir été soumis au cours de l’instruction, de septembre 1996 à mars 1997, à des traitements inhumains et dégradants et à des tortures. Il allègue également que son arrestation en septembre 1996 n’a pas été légale. Il invoque à cet égard les articles 3 et 5 de la Convention.
La Cour rappelle qu’elle ne peut être saisie que de plaintes relatives aux faits ayant eu lieu après la date de l’entrée en vigueur de la Convention à l’égard d’une Partie contractante. La date d’entrée en vigueur de la Convention à l’égard de l’Ukraine et de la prise d’effet de la déclaration ukrainienne d’acceptation du droit de recours individuel est le 11 septembre 1997.
Vu le fait que le requérant a été arrêté en septembre 1996, et qu’en l’espèce, l’enquête relative au requérant a été menée entre septembre 1996 et mars 1997, les griefs du requérant sous les articles 3 et 5 de la Convention échappent à la compétence
ratione temporis
de la Cour.
La Cour constate donc que cette partie de la requête est incompatible
ratione temporis
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention, et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4.
2.
Le requérant se plaint de n’avoir pas bénéficié d’un procès équitable, du fait que des trois magistrats constituant le collège du tribunal de première instance, seul le président a examiné d’une manière adéquate les faits de la cause, et dans la mesure où la Cour suprême n’a donné aucune réponse aux arguments du requérant ni à ceux du président du tribunal de première instance qui avait fait état dans son opinion dissidente de graves problèmes d’application du droit interne et de gros doutes relatifs à la culpabilité du requérant. Il prétend également avoir été privé de la possibilité de faire interroger au cours des débats trente-trois témoins à décharge. Considérant que sa culpabilité n’a pas été légalement établie, le requérant se prétend victime d’une accusation illégale, le principe de «
présomption d’innocence
» n’ayant pas été respecté. Il invoque à cet égard l’article 6 §§ 1, 2 et 3 d) de la Convention.
L’article 6 §§ 1, 2 et 3 d) de la Convention, en ses dispositions pertinentes, est ainsi libellé
:
« 1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...).
2.Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie.
3.Tout accusé a droit notamment à
:
(...)
d) interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge
;
(...)
»
Dans ses observations, le Gouvernement relève que le requérant
a bénéficié d’une procédure contradictoire au cours de laquelle il a pu faire interroger tous les témoins susceptibles de fournir au tribunal les renseignements relatifs à l’affaire en question, l’interrogation de trente-trois témoins à décharge exigée par le requérant, n’a pas été jugée nécessaire. Il observe que conformément à la législation en vigueur et à la jurisprudence constante de la Cour, il revient aux juridictions nationales d’apprécier les éléments rassemblés par elles et de juger de l’utilité d’une offre de preuve par témoins. En l’espèce, un alibi fourni par le requérant a été examiné sous tous les aspects. B
ien que cet alibi ait été confirmé par des témoins à décharge, ce fait ne pouvait justifier l’acquittement de l’accusé pour le caractère contradictoire de ces témoignages. Le gouvernement relève que tous les éléments de la cause ont été rassemblés et examinés d’une manière conforme à la loi et que l’accusation du requérant a été fondée sur des témoignages légalement établies et des résultats des expertises effectués par des spécialistes bien qualifiés. Il note que le requérant ne conteste que les résultats des expertises confirmant sa culpabilité, résultats qui ne sont pas contradictoires.
Le Gouvernement fait valoir que le requérant a bénéficié au cours du procès de l’assistance d’avocats, qu’il
a pu présenter tous les arguments jugés utiles à la défense de ses intérêts et que les juridictions saisies ont dûment apprécié ces arguments et y ont répondu. L’existence d’une opinion dissidente présentée par le président du tribunal de première instance, confirme, selon le Gouvernement, le caractère équitable de la procédure. Il relève que cette opinion dissidente a été envoyée avec les documents de l’affaire au président de la Cour suprême et qu’elle a été rejetée conformément à l’article 339 § 2 du code de procédure pénale selon lequel, le président de la juridiction supérieure décide sur l’utilité de la révision de l’affaire dans le cadre d’une procédure «
en ordre de contrôle
», dans le cas où l’affaire pénale ayant donné lieu à une opinion dissidente n’a pas été examinée par une instance de cassation.
Le Gouvernement relève également que le système juridique de l’Ukraine connaît des présomptions de fait et de droit et qu’en espèce le principe de «
présomption d’innocence
» a été respecté, la culpabilité du requérant ayant été légalement établie. Selon lui, le non-engagement par le parquet d’une procédure «
en ordre de contrôle
» tendant à la révision des décisions judiciaires concernant le requérant confirme le caractère équitable du procès.
Le Gouvernement demande à la Cour de rejeter les griefs du requérant tirés de l’article 6
§§ 1
, 2 et 3 d) de la Convention comme étant manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 de la Convention.
En réplique, le requérant soutient que des trois juges du collège du tribunal de première instance, seul le président a examiné d’une manière approfondie et conforme à la loi les faits de la cause et les arguments de l’accusé. Il relève que dans ses observations, le Gouvernement a simplement recopié les formules des décisions des juridictions nationales sans présenter de nouvelles explications. Il estime qu’une seule possibilité de prouver son innocence était de présenter ses arguments formulés dans son pourvoi en cassation et confirmés par le président du tribunal de première instance dans son opinion dissidente, devant la Cour suprême. Selon le requérant, aucune question posée dans l’opinion dissidente n’a trouvé de réponse dans l’arrêt de la Cour suprême. Se considérant absolument innocent, le requérant demande à la Cour de déclarer sa requête recevable, son procès ne pouvant passer pour équitable.
La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 19 de la Convention, elle a pour tâche d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Etats contractants. Spécialement, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention. Si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves en tant que telle, matière qui dès lors relève au premier chef du droit interne (arrêt Schenk c. Suisse du 12 juillet 1988, série A, n
o
140, §§ 45-46).
Il ne revient donc pas à la Cour ni d’examiner la manière dont les preuves et les faits de l’affaire en question ont été examinés par le président du tribunal de première instance, ni de juger les conclusions auxquelles est parvenu ce tribunal ou la juridiction de cassation.
La Cour observe qu’en l’espèce
les arguments du requérant exposés dans son pourvoi en cassation correspondaient principalement à ceux du président du tribunal de première instance présentés dans son opinion dissidente, et que la Cour suprême a donné une réponse à ces arguments. Cette juridiction a ainsi donné une réponse aux arguments exposés dans l’opinion dissidente, bien qu’aucune mention n’y ait été faite
dans la décision litigieuse. Notant qu’au sens de
l’article 6 § 1 de la Convention, il incombe aux juridictions nationales de motiver leurs décisions
(voir arrêt Ruiz Torija c. Espagne du 9 décembre 1994, série A-303, § 29), la Cour estime qu’en l’espèce la Cour suprême satisfait à cette exigence.
En ce qui concerne les griefs du requérant tirés de l’article 6 § 2 de la Convention, la Cour observe que la motivation retenue par les juridictions ukrainiennes («
bien que l’alibi de l’accusé ait été confirmé par des témoins à décharge et qu’il existait des divergences dans les témoignages des amies de la victime, ce fait ne pouvait justifier l’acquittement de l’accusé
») n’aboutit pas à renverser la charge de la preuve au détriment du requérant, mais relève davantage de l’appréciation par ces juridictions des différents éléments de preuve qui leur ont été soumis. Par ailleurs, le requérant n’apporte aucun élément de nature à démontrer qu’une autorité publique, quelle qu’elle soit, ait porté atteinte au principe de la présomption d’innocence au cours de la procédure pénale dont il a été l’objet.
En ce qui concerne les griefs du requérant quant à l’interrogation de trente-trois témoins à décharge, la Cour rappelle que l’article 6 § 3 d) laisse, en principe, aux juridictions nationales le soin de juger de l’utilité d’une offre de preuve par témoins au sens «
autonome
» que ce terme possède dans le système de la Convention
; il n’exige pas l’interrogation de tout témoin à décharge (voir requête 25062/94, décision du 18 octobre 1995, Décisions et rapports n
o
83, p. 85). La Cour observe qu’en espèce le tribunal de première instance a interrogé sept témoins à décharge dont les témoignages tendaient à la confirmation de l’alibi du requérant. Le tribunal n’a pas jugé utile d’interroger d’autres témoins à décharge au motif que ces derniers n’étaient pas susceptibles de lui fournir des éléments complémentaires au sujet du crime.
La Cour constate donc que les griefs du requérant
tirés de l’article 6
§§ 1
, 2 et 3 d) de la Convention sont manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 de la Convention, et doivent être rejetés en application de l’article 35 § 4.
3.
Invoquant l’article 13 de la Convention, le requérant se plaint de n’avoir pu bénéficier d’un recours effectif devant les juridictions nationales en vue de défendre ses intérêts.
La Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle l’article 13 exige un recours interne pour les seules plaintes que l’on peut estimer «
défendables
» au regard de la Convention (
Athanassoglou et autres c. Suisse
, n
o
27644/95, 6.4.2000, § 58)
. Dans le cas d’espèce, la Cour a rejeté chacun des griefs du requérant comme étant manifestement mal fondés ou incompatibles
ratione
temporis
avec les dispositions de la Convention.
Il s’ensuit que les griefs du requérant sous l’article 13 sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l’article 35 § 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
.
Vincent Berger
Georg Ress
Greffier
Président