cererii nr. 2929/05 prezentată de Grigoriy Valentinovich SVETLORUSOV împotriva Ucrainei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), întrunită la 31 mai 2005 într-o cameră compusă din: Domnii J.-P. Costa, președinte, I. Cabral Barreto, V. Butkevych, Doamnele A. Mularoni, E. Fura-Sandström, D. Jočienė, Domnii D. Popović, judecători, și Doamna S. Dollé, grefiera secțiunii, Având în vedere cererea sus-menționate introdusă la 20 ianuarie 2005, Având în vedere măsura provizorie indicată statului pârât în virtutea articolului 39 al Regulamentului Curții, După deliberare, pronunță următoarea hotărâre: ÎN FAPT Reclamantul, d-l Grigoriy Valentinovich Svetlorusov, este un cetățean belarus, născut în 1966 și rezident la Kiev.
A. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, se pot rezuma după cum urmează. În noiembrie 2000, o anchetă penală a fost deschisă împotriva reclamantului în Belarus. La 5 decembrie 2003, un act de acuzare a fost formulat împotriva lui, acuzându-l că a comis în 1995 o fraudă deosebit de importantă. În plus, o măsură preventivă sub formă de detenție a fost aleasă, cu motivul că reclamantul ar putea „împiedica executarea sentinței de condamnare". În aprilie 2004, un ordin de căutare a fost lansat la adresa sa în țările Comunității Statelor Independente (CSI). La 29 decembrie 2004, reclamantul a fost arestat de departamentul Ministerului Afacerilor Interne al Ucrainei în districtul Pechersk la Kiev.
Procesul-verbal al arestării, făcând referință la actul de acuzare din 5 decembrie 2003, a fost întocmit imediat și semnat de reclamant. La 31 decembrie 2004, reclamantul a declarat că era conștient de urmărirea penală îndreptată împotriva lui în Belarus. La 31 decembrie 2004, departamentul Ministerului Afacerilor Interne al Belarusului a cerut Președintelui tribunalului distrital Pechersk din Kiev punerea în detenție a reclamantului. La 6 ianuarie 2005, procurorul general adjunct al Belarusului a solicitat, la Procuratura Generală a Ucrainei, punerea în detenție a reclamantului până când extradarea sa către Belarus ar fi fost autorizată de autoritățile competente. Printr-o hotărâre din 11 ianuarie 2005, tribunalul distrital Pechersk din Kiev a ordonat punerea în detenție a reclamantului pentru o lună și aceasta pentru a asigura transferul lui către tribunalul competent în cazul în care cererea de extradare ar fi fost acceptată.
Împotriva acestei hotărâri, la 13 ianuarie 2005, reclamantul a depus apel, invocând presupusul caracter ilegal al hotărârii autorităților belarusse din 5 decembrie 2003 privind punerea sa în detenție. În plus, reclamantul s-a plâns de caracterul ilegal al detenției sale înainte de 11 ianuarie 2005. Printr-o hotărâre din 20 ianuarie 2005, curtea de apel din Kiev a confirmat hotărârea din 11 ianuarie 2005 și aceasta, fără a se ocupa de problemele ridicate de reclamant. La 19 ianuarie 2005, avocata reclamantului a depus o plângere la tribunalul distrital Pechersk din Kiev pentru a face cunoscut caracterul ilegal al detenției reclamantului fără control judiciar în perioada dintre 29 decembrie 2004 și 11 ianuarie 2005. La 19 ianuarie 2005, procurorul general adjunct al Belarusului a introdus o cerere oficială de extradare la procurorul general adjunct al Ucrainei.
La 20 ianuarie 2005, reclamantul a solicitat Curții Europene a Drepturilor Omului să oblige guvernul ucrainean să nu-l extrădeze către Belarus, alegând riscul de a suferi torturi din partea anchetatorilor și de a fi judecat în încălcare a garanțiilor unui proces echitabil. La 21 ianuarie 2005, Președintele camerei a indicat guvernului ucrainean, în virtutea articolului 39 al Regulamentului Curții, să nu extrădeze reclamantul către Belarus până la 21 februarie 2005, invitând părțile să prezinte informații suplimentare. La 27 ianuarie 2005, procurorul general adjunct al Ucrainei a informat procurorul general adjunct al Belarusului cu privire la măsura provizorie indicată guvernului ucrainean de Curte și a cerut furnizarea garanțiilor că reclamantul ar fi judecat doar pentru infracțiunea care a generat cererea de extradare, că pedeapsa cu moartea și tratamentele inumane și degradante nu i-ar fi aplicate și că ar putea pleca liber din Belarus după executarea pedepsei.
Printr-o scrisoare din 4 februarie 2005, guvernul ucrainean a informat Curtea că Procuratura Generală a Ucrainei nu primise încă cererea de extradare regularizată din partea autorităților belarusse competente. În vederea observațiilor părților, la 21 februarie 2005, Președintele camerei a decis prelungirea aplicării măsurii provizorii pentru ca camera să se pronunțe asupra ei la 8 martie 2005. La 21 februarie 2005, reclamantul a depus o cerere pentru a obține statutul de refugiat, invocând persecuțiile împotriva oamenilor de afaceri în Belarus și riscul de torturi și tratament degradant din partea autorităților belarusse responsabile cu ancheta. Printr-o hotărâre din 1 martie 2005, serviciul de migrație din Kiev a admis pentru examinare pe fond cererea reclamantului privind obținerea statutului de refugiat, după ce a notat justificarea acesteia.
Serviciul a menționat că deciziile prezentate de autoritățile belarusse și referitoare la aplicarea măsurilor preventive pentru reclamant și la trimiterea în judecată au ridicat îndoieli din cauza caracterului lor nespecific și nesubstanțiat și a încălcării principiului prezumției de nevinovăție. În plus, autoritățile belarusse nu furnizaseră informații cu privire la prescripția penală, din moment ce faptele incriminate se întorceau la 1995. Referindu-se la observațiile comitetului Helsinki din Belarus, serviciul a remarcat că prietenii reclamantului, Y. Kravtsov și A. Klimov, oameni de afaceri legați de opoziție, au fost supuși unor procese inechitabile și torturilor.
Serviciul a luat, de asemenea, în considerare scrisoarea d-lui Stanislav Shushkevich, în care acesta din urmă declarase că extradarea reclamantului, un om de afaceri legat de opoziție, către Belarus ar constitui o încălcare a drepturilor sale fundamentale, dat fiind că un proces echitabil și imparțial era imposibil în această țară, și că torturile erau infligite celor care se asociau cu opoziția politică. La 8 martie 2005, Curtea a prelungit măsura provizorie indicată în virtutea articolului 39 al Regulamentului Curții și aceasta, până la primirea asigurărilor din partea autorităților belarusse că tratementele interzise de art. 3 al Convenției nu vor fi aplicate reclamantului. La 9 martie 2005, avocata reclamantului a completat cererea sa din 19 ianuarie privind caracterul ilegal al menținerii în detenție a reclamantului.
Ea a remarcat că hotărârea din 11 ianuarie 2005 a sancționat punerea în detenție a reclamantului pentru o lună doar și că, din 12 februarie 2005, detenția sa nu se baza pe nicio bază legală. Ea a cerut eliberarea imediată a reclamantului. Printr-o hotărâre din 9 martie 2005, tribunalul distrital Pechersk a recunoscut caracterul ilegal al detenției reclamantului între 29 decembrie 2004 și 11 ianuarie 2005 și a respins restul cererii și aceasta, fără a se pronunța asupra detenției reclamantului după 12 februarie 2005. Tribunalul a menționat în acest sens că cererea de eliberare nu putea fi examinată în cadrul procedurii de contestare a legalității detenției. Împotriva acestei hotărâri, reclamantul a depus apel la curtea de apel din Kiev.
În memoriul său, reclamantul a criticat refuzul tribunalului de a examina legalitatea detenției sale după 12 februarie 2005. În plus, el a menționat că, la 11 ianuarie 2005, tribunalul a ordonat punerea sa în detenție pentru a asigura extradarea sa către Belarus în cazul în care o asemenea decizie ar fi fost luată de autoritățile competente. Or, în vederea măsurii provizorii indicate de Curte și a procedurii de azil în curs, autoritățile au suspendat examinarea posibilei sale extradări. Ca urmare, el a cerut eliberarea sa imediată. Procurorul de asemenea a depus apel împotriva hotărârii din 9 martie 2005. Printr-o hotărâre din 4 mai 2005, curtea de apel din Kiev a respins apelul reclamantului, a acceptat pe cel al procurorului și a infirmat hotărârea din 9 martie 2005 în întregime și aceasta, cu motivul că revendicările ridicate de reclamant nu puteau fi tratate în cadrul contestării legalității arestării.
B. Riscul tratamentelor abuzive în Belarus Numeroase rapoarte și documente stabilite în foruri internaționale semnalează numeroase cazuri de tratamente abuzive sau torturi infligite deținuților, lipsa unei investigații eficace în această privință, precum și condițiile de detenție caracterizate printr-o suprapopulare mare, lipsă de hrană și medicamente și răspândirea bolilor cum ar fi tuberculoza, sifilis și SIDA. Unele rapoarte constată că condițiile din centrele de detenție provizorie sunt mult mai rele decât cele din penitenciare și aceasta, pentru a încuraja deținutul la propria-și incriminare. Aceste rapoarte critică, de asemenea, numeroasele urmăriri penale împotriva oponenților politici ai regimului Lukașenko.
C. Legea internă și internațională relevantă
1.Convenția CSI din 22 ianuarie 1993 privind asistența mutuală în domeniile civil, familial și penal (Convenția de la Minsk) art. 61 §2 al Convenției prevede că persoana, pentru care se solicită extradarea, poate fi pusă în detenție chiar și înainte de primirea cererii de extradare. Cererea relevantă trebuie să conțină referința la hotărârea de punere în detenție provizorie. art. 62 §1 al Convenției prevede că persoana reținută în conformitate cu §1 al articolului 61 sus-menționat trebuie să fie eliberată, dacă cererea de extradare nu este depusă în termen de patruzeci de zile de la punerea sa în detenție.
2.Hotărârea Plenarei Curții Supreme a Ucrainei din 8 octombrie 2004 nr. 16 „Privind aplicarea legislației referitoare la durata arest preventiv în cadrul procedurii de extradare" Conform §2 al hotărârii, legislația ucraineană nu acordă tribunalelor puterea de a autoriza extradarea unei persoane și de a aplica, din propria inițiativă, o măsură preventivă, cum ar fi punerea în detenție, pentru persoana supusă extradării. Conform paragrafele 3 și 5, tribunalele trebuie să examineze cererile de punere în arest preventiv, prezentate de procurori încărcați cu procedura de extradare, și aceasta, în conformitate cu regulile prevăzute în codul de procedură penală și referitoare la aplicarea măsurilor preventive. În plus, tribunalele trebuie să verifice dacă toate documentele care susțin cererea de extradare sunt reunite și dacă nu există obstacole eventuale pentru aceasta. Tribunalele trebuie să se ghideze după prevederile Convenției europene privind extradarea din 1957 și ale Convenției de la Minsk. Conform §6, tribunalele trebuie să examineze plângerile tendând să conteste legalitatea punerii sub arest preventiv și aceasta, ținând seama de prevederile relevante ale codului de procedură penală, ale convențiilor internaționale, precum și ale documentelor care susțin cererea de extradare.
3.Convenția europeană privind extradarea din 1957 art. 1 este formulat după cum urmează: „Părțile contractante se angajează să se livreze reciproc, conform regulilor și în condițiile stabilite de articolele următoare, indivizii care sunt urmăriți pentru o infracțiune sau sunt căutați în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță de către autoritățile judiciare ale Părții solicitante." art. 16 paragrafele 1, 4 și 5 prevede: „1. În caz de urgență, autoritățile competente ale Părții solicitante pot cere arestarea provizorie a individului căutat; autoritățile competente ale Părții solicitate se vor pronunța asupra acestei cereri în conformitate cu legea acestei Părți. (...)
4.Arestarea provizorie poate înceta dacă, în termen de 18 zile după arestare, Partea solicitate nu a fost sesizată cu cererea de extradare și cu documentele menționate la art. 12; ea nu va depăși în nici un caz 40 de zile după arestare. Cu toate acestea, eliberarea provizorie este posibilă în orice moment, cu excepția că Partea solicitate va lua orice măsură pe care o va considera necesară pentru a evita fuga individului cerut.
5.Eliberarea nu se va opune unei noi arestări și extradării dacă cererea de extradare ajunge mai târziu." 4. Legea din 1 decembrie 1994 „Privind repararea prejudiciului cauzat de actele ilegale ale autorităților responsabile cu ancheta și urmărirea penală, procuraturii și tribunalului" art. 1 §1 și 5 al acestei legi prevede că prejudiciul cauzat de punerea și menținerea în detenție ilegală trebuie să fie reparat în totalitate. Conform articolului 2 §1, următoarele circumstanțe deschid dreptul la reparația prevăzută de această lege: pronunțarea sentinței de achitare; refuzul de a începe sau închiderea urmăririi penale cu motivul absenței faptului incriminat, al elementelor constitutive ale infracțiunii și al probelor; închiderea urmăririi administrative. REVENDICĂRI Invocând art. 3 al Convenției, reclamantul se plânge că legea ucraineană nu-i permite să conteste prin cale judiciară decizia de extradare pe care Procuratura Generală a Ucrainei ar fi luat-o. Sub unghiul acestui articol, reclamantul invocă riscurile tratamentelor abuzive în cazul extradării sale către Belarus. Invocând art. 5 § 1 al Convenției, reclamantul contestă legalitatea detenției sale între 29 decembrie 2004 și 11 ianuarie 2005, și după 12 februarie 2005. Invocând art. 5 § 2 al Convenției, reclamantul susține că nu a fost informat despre motivele punerii sale în detenție în termen scurt. Invocând art. 5 § 3, reclamantul consideră că nu a beneficiat de control judiciar rapid al punerii sale în detenție. Invocând art. 5 § 4 al Convenției, reclamantul se plânge că tribunalul nu s-a pronunțat în termen scurt asupra legalității detenției sale. În particular, reclamantul critică refuzul tribunalelor de a accepta o ofertă de probă tendând să pună în cauză regularitatea hotărârii autorităților belarusse din 5 decembrie 2003 privind punerea sa în detenție provizorie. Invocând art. 5 § 5 al Convenției, reclamantul susține că legislația ucraineană nu prevede reparație pentru persoanele care au fost supuse unei detenții ilegale în cadrul procedurii de extradare. Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamantul menționează că autoritățile Belarusului au încălcat deja garanțiile unui proces echitabil, cum ar fi prezumția de nevinovăție, referindu-se la o condamnare eventualăîn actul de acuzare din 5 decembrie 2003. În plus, el consideră că extradarea sa către Belarus, unde riscă să fie victimă a unui proces inechitabil, poate angaja responsabilitatea Ucrainei sub unghiul acestui articol. ÎN DREPT 1. Reclamantul invocă riscul tratamentelor abuzive în Belarus și critică procesul decizional ucrainean în materie de extradare care nu permite apel la un tribunal sau alt organism independent. El se referă la art. 3 al Convenției care spune: „Nimeni nu poate fi supus torturii sau unor pedepse ori tratamente inumane sau degradante." Guvernul relevă că reclamantul nu riscă într-adevăr o pedeapsă cu moartea, ci o pedeapsă de trei la zece ani de închisoare. Guvernul consideră că reclamantul nu are dovezi „dincolo de orice îndoială rezonabilă" a riscului de a suferi torturi. Referindu-se la Comitetul Helsinki din Belarus, Guvernul afirmă că acest risc este suportat de oponenții politici ai regimului Lukașenko. Cu toate acestea, Guvernul admite că nu există certitudine că nu i se vor aplica reclamantului tratamente interzise de art. 3. Guvernul susține că autoritățile ucrainene competente se vor pronunța asupra cererii de extradare doar după ce vor primi asigurări din partea autorităților belarusse că tratementele interzise de art. 3 al Convenției nu vor fi aplicate reclamantului. Reclamantul contrareplică că, conform raportului pentru anul 2003 pregătit de ONG-ul „Carta-1997", oamenii de afaceri sunt, de asemenea, persecutați în Belarus. El menționează că rapoartele Comitetului Helsinki din Belarus deplorează numeroase cazuri de torturi și condițiile slabe de detenție în această țară. Reclamantul consideră extrem de contestabil deschiderea unei urmăriri penale după trecerea a 5 ani de la faptele incriminate. El menționează în acest sens că autoritățile belarusse nu au furnizat anumite informații relevante pentru cererea de extradare, cum ar fi prescripția în materie de infracțiune incriminată conform codurilor penale belarusse din 1960 și 1999. Reclamantul evidențiază caracterul sumar și imprecis al actului de acuzare din 5 decembrie 2003, precum și referința la o „condamnare". Reclamantul se teme deci că i se vor aplica tratamente degradante pentru a-l forța la propria-și incriminare. În starea actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură de a se pronunța asupra admisibilității acestei revendicări și consideră necesară comunicarea acestei părți a cererii statului pârât în conformitate cu art. 54 § 2 b) al Regulamentului Curții. 2. Reclamantul consideră că a fost supus unei detenții ilegale, în absența controlului judiciar rapid și a posibilității de reparație. El invocă art. 5 §§ 1 f), 3 și 5 al Convenției, formulate după cum urmează: „1. Orice persoană are dreptul la libertate și siguranță. Nimeni nu poate fi privat de libertate, cu excepția următoarelor cazuri și pe căi legale: (...) f) dacă este vorba despre arestarea sau detenția regulară a unei persoane pentru a o împiedica să intre în mod neregulat pe teritoriul, sau pentru care o procedură de expulzare sau extradare este în curs. (...) 3. Orice persoană arestată sau reținută în condițiile prevăzute la §1 c) al prezentului articol trebuie să fie prezentată imediat înainte de un judecător sau alt magistrat autorizat de lege să exercite funcții judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil, sau eliberată pe parcursul procedurii. Eliberarea poate fi condiționată de o garanție care să asigure prezența persoanei în cauză la ședință. (...) 5. Orice persoană victimă a unei arestări sau detenții în condiții contrare prevederilor acestui articol are dreptul la reparație." În starea actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură de a se pronunța asupra admisibilității acestei revendicări și consideră necesară comunicarea acestei părți a cererii statului pârât în conformitate cu art. 54 § 2 b) al Regulamentului Curții. 3. Reclamantul se plânge că nu a fost informat în termen scurt cu privire la motivele punerii sale în detenție, contrar prevederilor articolului 5 § 2: „2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt timp și într-o limbă pe care o înțelege, despre motivele arestării sale și despre orice acuzație adusă împotriva ei." Curtea constată că procesul-verbal al arestării din 29 decembrie 2004, semnat de reclamant, conținea referința la actul de acuzare din 5 decembrie 2003 întocmit de autoritățile belarusse. Curtea remarcă, de asemenea, că reclamantul, conform declarației sale din 31 decembrie 2004, era conștient de urmărirea penală îndreptată împotriva lui în Belarus. Curtea consideră deci că reclamantul a primit informații suficiente cu privire la motivele arestării sale și aceasta, fără întârzieri de niciun fel. Rezultă că această revendicare este evident neîntemeiată și trebuie respinsă în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 al Convenției. 4. Reclamantul se plânge că tribunalul nu a examinat în termen scurt legalitatea detenției sale. El critică refuzul tribunalului de a se ocupa de legalitatea hotărârilor autorităților belarusse privind punerea sa în detenție. El invocă art. 5 § 4 al Convenției care prevede: „Orice persoană privată de libertate prin arestare sau detenție are dreptul de a se adresa unui tribunal, pentru ca acesta să se pronunțe în termen scurt asupra legalității detenției și să ordoneze eliberarea sa dacă detenția este ilegală." Curtea amintește că reclamantul a fost pus în detenție în vederea extradării sale către Belarus. Curtea constată că tribunalele ucrainene, în ordenul punerii sale în detenție, au verificat conformitatea cererii de extradare cu prevederile Convenției de la Minsk, precum și obstacolele eventuale pentru extradarea reclamantului. Curtea consideră că obligația controlului judiciar efectiv decurgând din art. 5 § 4 al Convenției nu poate fi înțeleasă ca impunând tribunalelor controlul legalității hotărârilor autorităților străine și aceasta, în ciuda incompetenței lor în materia. Rezultă că această parte a revendicării este evident neîntemeiată și trebuie respinsă în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 al Convenției. Pentru ceea ce privește restul acestei revendicări, în starea actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură de a se pronunța asupra acesteia și consideră necesară comunicarea acestei părți a cererii statului pârât în conformitate cu art. 54 § 2 b) al Regulamentului Curții. 5. Reclamantul se plânge că autoritățile belarusse încalcă principiul prezumției de nevinovăție și că extradarea sa eventualăspre această țară, unde riscă să fie supus unui proces inechitabil, angajează responsabilitatea Ucrainei. El invocă art. 6 § 1 al Convenției care spune: „Orice persoană are dreptul de a fi auzită pe deplin (...) de către un tribunal (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală direcționată împotriva ei." Atât cât revendicarea reclamantului privește actele autorităților Belarusului, Curtea constată că guvernul ucrainean nu poate fi tras la răspundere pentru acestea. În plus, Curtea amintește că Belarus nu este Parte Contractantă la Convenție. Rezultă că această revendicare este incompatibilă ratione personae cu prevederile Convenției în sensul articolului 35 § 3 și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 § 4. Atât cât această revendicare privește Ucraina, în starea actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură de a se pronunța asupra admisibilității acesteia și consideră necesară comunicarea acestei părți a cererii statului pârât în conformitate cu art. 54 § 2 b) al Regulamentului Curții. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Amână examinarea revendicărilor reclamantului decurgând din articolele 3 (riscul torturilor în cazul extradării sale către Belarus), 5 §§ 1 f) (legalitatea detenției sale), 3 (lipsa examinării judiciare rapide a legalității punerii în detenție), 4 (lipsa examinării judiciare rapide și eficace a căilor de atac tendând la eliberarea sa) și 5 (absența dreptului la reparație pentru detenția sa), și 6 § 1 (riscul unui proces penal inechitabil în cazul extradării sale către Belarus) ale Convenției; Declară cererea inadmisibilă pentru rest. S. Dollé J.-P. Costa Grefiera Președintele 1. Deputat național, vorbitor al Parlamentului belarus (Verkhovny Sovet) în 1991-1994, semnatarul alături de Boris Elțin și Leonid Kravciuk al documentului creând CSI. 1. Raportul 2003 privind Belarus al Amnesty International, raportul pentru anul 2003 pregătit de ONG-ul „Carta-1997", Raportul țării Departamentului de Stat SUA privind Practicile în Domeniul Drepturilor Omului 2003 – Belarus, raportul Comisiei pentru Drepturile Omului a ONU privind detenția arbitrară în Belarus din noiembrie 2004, rezoluția Comisiei pentru Drepturile Omului a ONU privind Belarus din 15 aprilie 2004, raportul comitetului împotriva torturii (UNHCHR) privind Belarus din 20 noiembrie 2000, raportul din octombrie 2004 al UNHCR „Baza revendicărilor și informații de caz pentru solicitanți de azil și refugiați din Republica Belarus", rezoluția Parlamentului European privind situația din Belarus din 11 martie 2005. 2. Conform ministrului de Interne al Belarusului d. Naumov, numărul prizonierilor în Belarus depășește cu 21 % capacitatea penitenciarelor. 1. Belarus nu este Parte Contractantă la această Convenție.
de la requête n o 2929/05 présentée par Grigoriy Valentinovich SVETLORUSOV contre l'Ukraine La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 31 mai 2005 en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa , président , I. Cabral Barreto , V. Butkevych , M mes A. Mularoni , E. Fura-Sandström , D. Jočienė, MM. D. Popović, juges , et de M me S. Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 20 janvier 2005, Vu la mesure provisoire indiquée au gouvernement défendeur en vertu de l'article 39 du règlement de la Cour, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Grigoriy Valentinovich Svetlorusov, est un ressortissant biélorusse, né en 1966 et résidant à Kiev.
A. Les circonstances de l'espèce Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. En novembre 2000, une enquête pénale fut ouverte contre le requérant en Belarus. Le 5 décembre 2003, un acte d'accusation fut dressé à son encontre, l'inculpant d'avoir commis, en 1995, une fraude spécialement importante. En outre, une mesure préventive sous forme de détention fut choisie et ce, au motif que le requérant pourrait « empêcher l'exécution du jugement de condamnation ». En avril 2004, un avis de recherche à son égard fut lancé dans les pays de la Communauté des Etats Indépendants (CEI). Le 29 décembre 2004, le requérant fut arrêté par le département du ministère de l'Intérieur de l'Ukraine dans l'arrondissement Petchersky à Kiev.
Le procès verbal de l'arrestation, faisant référence à l'acte d'accusation du 5 décembre 2003, fut établi sur le champ et signé par le requérant. Le 31 décembre 2004, le requérant déposa qu'il était au courant de la poursuite pénale engagée contre lui en Belarus. Le 31 décembre 2004, le département du ministère de l'Intérieur du Belarus sollicita au Président du tribunal d'arrondissement Petchersky à Kiev la mise en détention du requérant. Le 6 janvier 2005, le procureur général adjoint du Belarus sollicita, auprès du Parquet général de l'Ukraine, la mise en détention du requérant jusqu'à ce que son extradition vers le Belarus fût autorisée par les autorités compétentes. Par une décision du 11 janvier 2005, le tribunal d'arrondissement Petchersky à Kiev ordonna la mise en détention du requérant pour un mois et ce, en vue de garantir son transfert au tribunal compétent au cas où la demande d'extradition serait accueillie.
Contre cette décision, le 13 janvier 2005, le requérant interjeta appel, invoquant le caractère prétendument illégal de la décision des autorités biélorusses du 5 décembre 2003 portant sur sa mise en détention. En outre, le requérant se plaignit de l'illégalité de sa détention avant le 11 janvier 2005. Par un arrêt du 20 janvier 2005, la cour d'appel de Kiev confirma la décision du 11 janvier 2005 et ce, sans se pencher sur les problèmes soulevés par le requérant. Le 19 janvier 2005, l'avocate du requérant déposa une plainte auprès du tribunal d'arrondissement Petchersky à Kiev en vue de faire reconnaître l'illégalité de la détention du requérant sans contrôle judiciaire pendant la période entre les 29 décembre 2004 et 11 janvier 2005. Le 19 janvier 2005, le procureur général adjoint du Belarus introduisit une demande officielle d'extradition auprès du procureur général adjoint de l'Ukraine.
Le 20 janvier 2005, le requérant demanda à la Cour Européenne des Droits de l'Homme d'enjoindre au gouvernement ukrainien de ne pas l'extrader vers le Belarus, en alléguant le risque de subir des tortures de la part des agents d'instruction et d'être jugé en méconnaissance des garanties d'un procès équitable. Le 21 janvier 2005, le Président de la chambre indiqua au gouvernement ukrainien, en vertu de l'article 39 du règlement de la Cour, de ne pas extrader le requérant vers le Belarus jusqu'au 21 février 2005, en invitant les parties à soumettre les informations supplémentaires.
Le 27 janvier 2005, le procureur général adjoint de l'Ukraine informa le procureur général adjoint du Belarus de la mesure provisoire indiquée au gouvernement ukrainien par la Cour et demanda de fournir les garanties de ce que le requérant ne serait jugé que pour l'infraction étant à l'origine de la demande d'extradition, que la peine capitale et les traitements inhumains et dégradants ne lui seraient pas appliqués et qu'il pourrait quitter librement le Belarus, après avoir purgé sa peine. Par une lettre du 4 février 2005, le gouvernement ukrainien informa la Cour que le Parquet général de l'Ukraine n'avait pas encore reçu la demande d'extradition régularisée de la part des autorités biélorusses compétentes.
Au vu des observations des parties, le 21 février 2005, le Président de la chambre décida de proroger l'application de la mesure provisoire afin que la chambre statuât là-dessus, le 8 mars 2005. Le 21 février 2005, le requérant déposa une demande afin d'obtenir le statut de réfugié, invoquant les persécutions contre les hommes d'affaires en Belarus et le risque de tortures et de traitement dégradants de la part des autorités biélorusses chargées de l'instruction. Par une décision du 1 er mars 2005, le service de la migration à Kiev admit pour un examen sur le fond la demande du requérant tendant à l'obtention du statut de réfugié, après avoir relevé le caractère motivé de celle-ci.
Le service nota que les décisions présentées par les autorités biélorusses et relatives à l'application au requérant des mesures préventives et à son inculpation, provoquaient des doutes à cause de leur caractère non concret et non étayé et de la méconnaissance du principe de la présomption d'innocence. En outre, les autorités biélorusses n'avaient pas fourni les informations quant à la prescription pénale, vu que les faits incriminés remontaient à 1995. Se référant aux observations du comité Helsinki du Belarus, le service releva que les amis du requérant, Y. Kravtsov et A. Klimov, les hommes d'affaires liés à l'opposition, firent l'objet de procès inéquitable et de tortures.
Le service prit également en compte la lettre de M. Stanislav Shushkevich [1] , dans laquelle ce dernier avait déclaré que l'extradition du requérant, un homme d'affaires lié à l'opposition, vers le Belarus constituerait une violation de ses droits fondamentaux, étant donné qu'un procès équitable et impartial était impossible dans ce pays, et que les tortures étaient infligées à ceux qui s'associaient à l'opposition politique. Le 8 mars 2005, la Cour prorogea la mesure provisoire indiquée en vertu de l'article 39 du règlement de la Cour et ce, jusqu'à la réception des assurances des autorités biélorusses de ce que les traitements prohibés par l'article 3 de la Convention ne seraient pas appliqués au requérant.
Le 9 mars 2005, l'avocate du requérant compléta sa demande du 19 janvier relative à l'illégalité du maintien en détention du requérant (voir supra ). Elle releva que la décision du 11 janvier 2005 sanctionna la mise en détention du requérant pour un mois seulement et que, depuis le 12 février 2005, sa détention ne reposait sur aucune base légale. Elle demanda la mise en liberté immédiate du requérant. Par une décision du 9 mars 2005, le tribunal d'arrondissement Petchersky reconnut l'illégalité de la détention du requérant entre le 29 décembre 2004 et le 11 janvier 2005 et rejeta le reste de la demande et ce, sans avoir tranché sur la détention du requérant après le 12 février 2005. Le tribunal nota à cet égard que la demande de mise en liberté ne pouvait pas être examinée dans le cadre de la procédure de contestation de la légalité de détention.
Contre cette décision, le requérant interjeta appel devant la cour d'appel de Kiev. Dans son mémoire, le requérant critiqua le refus du tribunal d'examiner la légalité de sa détention après le 12 février 2005. En outre, il nota que, le 11 janvier 2005, le tribunal ordonna sa mise en détention afin de garantir son extradition vers le Belarus au cas où une telle décision serait prise par les autorités compétentes. Or, au vu de la mesure provisoire indiquée par la Cour et de la procédure d'asile en cours, les autorités suspendirent l'examen de son éventuelle extradition. Partant, il demanda sa mise en liberté immédiate.
Le procureur également interjeta appel contre la décision du 9 mars 2005. Par un arrêt du 4 mai 2005, la cour d'appel de Kiev rejeta l'appel du requérant, accueillit celui du procureur et infirma la décision du 9 mars 2005 dans sa totalité et ce, au motif que les griefs soulevés par le requérant ne pouvaient pas être traités dans le cadre de la contestation de la légalité de l'arrestation. B. Le risque des mauvais traitements en Belarus Beaucoup de rapports et de documents [2] établis dans des enceintes internationales signalent de nombreux cas de mauvais traitements ou de tortures infligés aux détenus, le manque d'investigation efficace là-dessus, ainsi que les conditions de détention caractérisées par un fort surpeuplement [3] , le manque de nourriture et de médicaments et la dissémination des maladies tels que tuberculose, syphilis et SIDA.
Certains rapports constatent que les conditions dans les centres de détention provisoire sont beaucoup pires que celles dans les prisons et ce, afin d'inciter le détenu à sa propre incrimination. Ces rapports critiquent également des nombreuses poursuites pénales à l'encontre des opposants politiques du régime Loukachenko. C. Le droit interne et international pertinent
1.La convention de la CEI du 22 janvier 1993 sur l'assistance mutuelle dans les domaines civil, familial et pénal (la Convention de Minsk) L'article 61 paragraphe 2 de la Convention dispose que la personne, dont l'extradition est sollicitée, peut être mis en détention même avant la réception de la demande d'extradition. La demande pertinente doit contenir la référence à la décision de placement en détention provisoire. L'article 62 paragraphe 1 de la Convention prévoit que la personne détenue conformément au paragraphe 1 de l'article 61 précité doit être libérée, si la demande d'extradition n'est pas déposée dans le délai de quarante jours à partir de sa mise en détention.
2.L'arrêté du Plénum de la Cour Suprême de l'Ukraine du 8 octobre 2004 n o 16 « Sur l'application de la législation portant sur la durée de la garde à vue dans le cadre de la procédure d'extradition » Selon paragraphe 2 de l'arrêté, la législation ukrainienne ne confère pas aux tribunaux le pouvoir d'autoriser l'extradition d'une personne et d'appliquer, de leur propre initiative, une mesure préventive, telle la mise en détention, à la personne sujette à une extradition. Selon paragraphes 3 et 5, les tribunaux doivent traiter les demandes de placement en garde à vue, soumises par les procureurs chargés de procédure d'extradition, et ce, suivant les règles prévues dans le code de procédure pénale et relatives à l'application des mesures préventives. En outre, les tribunaux doivent vérifier si toutes les pièces à l'appui de la requête d'extradition sont réunies et s'il n'y a pas d'empêchements éventuels à celle-ci. Les tribunaux doivent se guider par les dispositions de la Convention européenne d'extradition de 1957 et de la Convention de Minsk. Selon paragraphe 6, les tribunaux doivent examiner les plaintes tendant à contester la légalité de la mise en garde à vue et ce, compte tenu des dispositions pertinentes du code de procédure pénale, des conventions internationales, ainsi que des documents à l'appui de la requête d'extradition.
3.La Convention européenne d'extradition du 1957 [4] L'article 1 est ainsi libellé : « Les Parties contractantes s'engagent à se livrer réciproquement, selon les règles et sous les conditions déterminées par les articles suivants, les individus qui sont poursuivis pour une infraction ou recherchés aux fins d'exécution d'une peine ou d'une mesure de sûreté par les autorités judiciaires de la Partie requérante. » L'article 16 paragraphes 1, 4 et 5 dispose : « 1. En cas d'urgence, les autorités compétentes de la Partie requérante pourront demander l'arrestation provisoire de l'individu recherché; les autorités compétentes de la Partie requise statueront sur cette demande conformément à la loi de cette Partie. (...)
4.L'arrestation provisoire pourra prendre fin si, dans le délai de 18 jours après l'arrestation, la Partie requise n'a pas été saisie de la demande d'extradition et des pièces mentionnées à l'article 12; elle ne devra, en aucun cas, excéder 40 jours après l'arrestation. Toutefois, la mise en liberté provisoire est possible à tout moment, sauf pour la Partie requise à prendre toute mesure qu'elle estimera nécessaire en vue d'éviter la fuite de l'individu réclamé.
5.La mise en liberté ne s'opposera pas à une nouvelle arrestation et à l'extradition si la demande d'extradition parvient ultérieurement. » 4. La loi du 1 er décembre 1994 « Sur la réparation du dommage causé par les actes illégaux des autorités chargées d'enquête et d'instruction, du parquet et du tribunal » L'article 1 paragraphe 1 et 5 de cette loi dispose que le dommage causé par le placement et le maintien en détention illégal doit être réparé en totalité. Selon l'article 2 paragraphe 1, les circonstances suivantes ouvrent le droit à la réparation prévue par cette loi : le prononcé du jugement d'acquittement ; le refus d'engager ou la clôture des poursuites pénales au motif d'absence de fait incriminé, d'éléments constitutifs d'une infraction et de preuve ; la clôture des poursuites administratives. GRIEFS Invoquant l'article 3 de la Convention, le requérant se plaint que le droit ukrainien ne lui permet pas de contester par voie judiciaire la décision d'extradition que le Parquet général de l'Ukraine aurait prise. Sous l'angle de cet article, le requérant invoque les risques des mauvais traitements en cas de son extradition vers le Belarus. Invoquant l'article 5 § 1 de la Convention, le requérant conteste la légalité de sa détention entre le 29 décembre 2004 et le 11 janvier 2005, et après le 12 février 2005. Invoquant l'article 5 § 2 de la Convention, le requérant allègue qu'il n'a pas eu connaissance des raisons de sa mise en détention dans un bref délai. Invoquant l'article 5 § 3, le requérant estime qu'il n'a pas bénéficié du contrôle judiciaire rapide de sa mise en détention. Invoquant l'article 5 § 4 de la Convention, le requérant se plaint que le tribunal n'a pas statué à bref délai sur la légalité de sa détention. En particulier, le requérant critique le refus des tribunaux d'accepter une offre de preuve tendant à mettre en cause le caractère régulier de la décision des autorités biélorusses du 5 décembre 2003 sur sa mise en détention provisoire. Invoquant l'article 5 § 5 de la Convention, le requérant allègue que la législation ukrainienne ne prévoit pas de réparation pour les personnes qui ont fait l'objet d'une détention illégale dans le cadre de la procédure d'extradition. Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant note que les autorités du Belarus ont déjà méconnu les garanties du procès équitable, telle la présomption de l'innocence, en se référant à un éventuel jugement de condamnation dans l'acte d'accusation du 5 décembre 2003. En outre, il estime que son extradition vers le Belarus, où il risque d'être victime d'un procès inéquitable, peut engager la responsabilité de l'Ukraine sous l'anglé de cet article. EN DROIT 1. Le requérant invoque le risque de mauvais traitements en Belarus et critique le processus de décision ukrainien en matière d'extradition ne permettant pas un appel devant un tribunal ou un autre organisme indépendant. Il se réfère à l'article 3 de la Convention qui se lit comme suit : « Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. » Le Gouvernement relève que le requérant ne risque nullement une peine capitale, mais une peine de trois à dix ans d'emprisonnement. Le Gouvernement estime que le requérant n'a pas de preuve « au delà de tout doute raisonnable » du risque de subir de tortures. Se référant au Comité de Helsinki au Belarus, le Gouvernement affirme que ce risque est encouru par les opposants politiques du régime Loukachenko. Cependant, le Gouvernement admet qu'il n'y a pas de certitude qu'on n'appliquera pas au requérant des traitements prohibés par l'article 3. Le Gouvernement soutient que les autorités ukrainiennes compétentes statueront sur la demande d'extradition seulement après avoir reçu les assurances des autorités biélorusses de ce que les traitements prohibés par l'article 3 de la Convention ne seront pas appliqués au requérant. Le requérant réplique que, selon le rapport pour l'année 2003 préparé par l'ONG « Charte-1997 », les hommes d'affaires sont également persécutés en Belarus. Il note que les rapports du Comité de Helsinki au Belarus déplorent des nombreux cas de tortures et les mauvaises conditions de détention dans ce pays. Le requérant estime fortement contestable l'initiation d'une poursuite pénale après l'écoulement de 5 ans depuis les faits incriminés. Il note à cet égard que les autorités biélorusses n'ont pas fourni certaines informations pertinentes pour la demande d'extradition, telle la prescription en matière de l'infraction incriminée selon les codes pénaux biélorusses de 1960 et de 1999. Le requérant met en évidence le caractère sommaire et imprécis de l'acte d'accusation du 5 décembre 2003, ainsi que la référence à un « jugement de condamnation ». Le requérant craint donc qu'on lui appliquera des traitements dégradants afin de le forcer à sa propre incrimination. En l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l'article 54 § 2 b) de son règlement. 2. Le requérant estime avoir fait l'objet d'une détention illégale, en l'absence du contrôle judiciaire rapide et de la possibilité de réparation. Il invoque l'article 5 §§ 1 f), 3 et 5 de la Convention, ainsi libellés : « 1. Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales : (...) f) s'il s'agit de l'arrestation ou de la détention régulières d'une personne pour l'empêcher de pénétrer irrégulièrement dans le territoire, ou contre laquelle une procédure d'expulsion ou d'extradition est en cours. (...) 3. Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe 1 c) du présent article, doit être aussitôt traduite devant un juge ou un autre magistrat habilité par la loi à exercer des fonctions judiciaires et a le droit d'être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l'intéressé à l'audience. (...) 5. Toute personne victime d'une arrestation ou d'une détention dans des conditions contraires aux dispositions de cet article a droit à réparation. » En l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l'article 54 § 2 b) de son règlement. 3. Le requérant se plaint de ne pas avoir été informé dans les brefs délais sur les raisons de sa mise en détention, contrairement aux termes de l'article 5 § 2 : « 2. Toute personne arrêtée doit être informée, dans le plus court délai et dans une langue qu'elle comprend, des raisons de son arrestation et de toute accusation portée contre elle. » La Cour note que le procès-verbal de l'arrestation du 29 décembre 2004, signé par le requérant, contenait la référence à l'acte d'accusation du 5 décembre 2003 établi par les autorités biélorusses. La Cour relève également que le requérant, selon sa déposition faite le 31 décembre 2004, était au courant de la poursuite pénale engagée contre lui en Belarus. La Cour estime donc que le requérant a reçu les informations suffisantes sur les raisons de son arrestation et ce, sans lenteurs quelconques. Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 4. Le requérant se plaint que le tribunal n'a pas examiné à bref délai la légalité de sa détention. Il critique le refus du tribunal de se pencher sur la légalité des décisions des autorités biélorusses sur sa mise en détention. Il invoque l'article 5 § 4 de la Convention qui dispose : « Toute personne privée de sa liberté par arrestation ou détention a le droit d'introduire un recours devant un tribunal, afin qu'il statue à bref délai sur la légalité de sa détention et ordonne sa libération si la détention est illégale. » La Cour rappelle que le requérant fut placé en détention aux fins d'une extradition vers le Belarus. La Cour note que les tribunaux ukrainiens, en ordonnant sa mise en détention, ont vérifié la conformité de la demande d'extradition aux dispositions de la Convention de Minsk, ainsi que les empêchements éventuels à l'extradition du requérant. La Cour estime que l'obligation du contrôle judiciaire effectif découlant de l'article 5 § 4 de la Convention ne peut pas se comprendre comme exigeant des tribunaux le contrôle de la légalité des décisions des autorités étrangères et ce, malgré leur incompétence en la matière. Il s'ensuit que cette branche du grief est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Pour ce qui est du reste de ce grief, en l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de celui-ci et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l'article 54 § 2 b) de son règlement. 5. Le requérant se plaint que les autorités biélorusses méconnaissent le principe de la présomption d'innocence et que son extradition éventuelle vers ce pays, où il risque de faire l'objet d'un procès inéquitable, engage la responsabilité de l'Ukraine. Il invoque l'article 6 § 1 de la Convention qui dit : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. » Pour autant que le grief du requérant porte sur les actes des autorités du Belarus, la Cour relève que le gouvernement ukrainien n'en saurait pas être tenu responsable. En outre, la Cour rappelle que le Belarus n'est pas une Partie Contractante à la Convention. Il s'ensuit que ce grief est incompatible ratione personae avec les dispositions de la Convention au sens de l'article 35 § 3 et doit être rejeté en application de l'article 35 § 4. Pour autant que ce grief concerne l'Ukraine, en l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de celui-ci et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l'article 54 § 2 b) de son règlement. Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité, Ajourne l'examen des griefs du requérant tirés des articles 3 (le risque des tortures en cas de son extradition vers le Belarus), 5 §§ 1 f) (la légalité de sa détention), 3 (le défaut d'examen judiciaire rapide de la légalité de sa mise en détention), 4 (le défaut d'examen judiciaire rapide et effectif des recours tendant à sa libération) et 5 (l'absence du droit à la réparation pour sa détention), et 6 § 1 (le risque d'un procès pénal inéquitable en cas de son extradition vers le Belarus) de la Convention; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président 1. Le député national, le speaker du Parlement biélorusse (Verkhovny Sovet) en 1991-1994, le signataire avec Boris Eltsine et Leonid Kravchuk du document créant la CEI. 1. Le rapport 2003 sur la Belarus d’Amnesty International, le rapport pour l’année 2003 préparé par l’ONG « Charte-1997 », US Department of State Country Report on Human Rights Practices 2003 – Belarus, le rapport de la Commission des Droits de l’Homme de l’ONU sur la détention arbitraire en Belarus du novembre 2004, la résolution de la Commission des Droits de l’Homme de l’ONU sur Belarus du 15 avril 2004, le rapport du comité contre la torture (UNHCHR) sur Belarus du 20 novembre 2000, le rapport d’octobre 2004 de UNHCR “Basis of Claims and Background Information on Asylum-Seekers and Refugees from the Republic of Belarus”, la résolution du Parlement européen sur la situation en Belarus du 11 mars 2005. 2. Selon le ministre de l’Intérieur de Bélarus M.Naumov, le nombre des prisonniers en Belarus excède de 21 % la capacité des prisons. 1. Belarus n’est pas une Partie Contractante à cette Convention.