AFFAIRE MORETTI c. ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA MORETTI c. ITALIA (Cercetarea nr. 45067/98) [1]HREȘTE STRASBURG 27 iulie 2000 DEF 27/10/2000 În cauza Moretti c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din Ress președinte Conforti Pastor Ridruejo Caflisch Makarczyk Vajić Pellonpäjäjjj judecători și dl V. Berger grefier de secțiune După ce s-a pronunțat în camera Consiliului la 11 iulie 2000, hotărârea a fost luată la această dată, adoptată la data inițială a procedurii, se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Luigi Moretti ( reclamantul a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 2 februarie 1995 în temeiul articolului 25 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului). Cererea a fost înregistrată la data de 18 decembrie 1998 sub numărul dosarului 45067/98. Reclamantul este reprezentat de dl R. Vico și F. Uggetti, avocați din Bergamo. Guvernul italian (adică, l' a) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 28 septembrie 1999. La 14 aprilie 1992, reclamantul a numit provincia Bergamo în fața Tribunalului din același oraș pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite în timpul unui accident pe un drum cu un semnal insuficient. Încheierea cauzei a început la 28 mai 1992. La 8 octombrie 1992 1992, judecătorul de declarație a acceptat audierea reclamantului și a martorilor și a numit un expert care a depus jurământul la 30 iunie 1993. La aceeași audiere s-a ținut audierea reclamantului și a anumitor martori. La audierea martorilor a continuat la audierile din 3 noiembrie 1993 și 12 ianuarie 1994. Părțile și-au prezentat concluziile la 10 ianuarie 1994. Martie 1994 și cinstirea pledoariilor a fost stabilită la 16 octombrie 1997. La acea dată, părțile au fost absente și au fost amânate la 27 noiembrie 1997. Acestea nu s-au mai prezentat la tribunal, deoarece între timp, la 13 noiembrie 1997, ele au ajuns la o soluționare pe laturi a diferendului. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Ö Õ cu privire la această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 14 aprilie 1992 și s-a încheiat la 13 noiembrie 1997 și, prin urmare, a durat cinci ani și șapte luni. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi c. Italia, care urmează să apară în Codul Oficial al Curții, § 22) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința de termen rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (2). Cu privire la aplicarea articolului 41 din convenție 11.În conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al ÎnalteiParte contractante nu permite să se desprindă mai mult decât mai puțin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vizate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 500 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 13. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 10 000 000 de lire italiene. Comisioane și cheltuieli de judecată 14. Reclamantul solicită, de asemenea, 17 341 500 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 15. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se află stabiliți realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 5 000 000 de ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă reclamantului. Interese moratorii 16. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 2,5 % l an. Prin aceste motive, CouR, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 10 000 000 (zece milioane) de lire italiene pentru daune morale și 5 000 000 (cinci milioane) de lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 2,5 % l an începând cu Expiră acest termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 27 iulie 2000, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte [1] Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (1). 2 din Convenție, poate fi supus unor modificări de formă.

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE MORETTI c. ITALIE

(Requête n°

45067/98)

[1]

ARRÊT

STRASBOURG

27 juillet 2000

DÉFINITIF

27/10/2000

En l’affaire Moretti c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

M.

G.

Ress

,

président

,

M.

B.

Conforti

,

M.

A.

Pastor Ridruejo

,

M.

L.

Caflisch

,

M.

J.

Makarczyk

,

M

me

N.

Vajić

,

M.

M.

Pellonpää

,

juges

,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

;

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 11 juillet 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Luigi Moretti («

le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 2 février 1995 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 18 décembre 1998 sous le numéro de dossier 45067/98. Le requérant est représenté par M

es

R. Vico et F.

Uggetti, avocats à Bergame. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M.

V.

Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 28 septembre 1999.

EN FAIT

3.

Le 14 avril 1992, le requérant assigna la province de Bergame devant le tribunal de la même ville afin d’obtenir réparation des dommages subis lors d’un accident sur une route ayant une signalisation insuffisante.

4.

La mise en état de l’affaire commença le 28 mai 1992. Le 8

octobre

1992, le juge de la mise en état admit l’audition du requérant et de témoins et nomma un expert qui prêta serment le 30 juin 1993. Lors de la même audience il fut procédé à l’audition du requérant et de certains témoins. L’audition des témoins continua aux audiences des 3 novembre 1993 et 12

janvier 1994. Les parties présentèrent leurs conclusions le 10

mars 1994 et l’audience de plaidoiries fut fixée au 16 octobre 1997. A cette date, les parties étaient absentes et l’audience fut ajournée au 27

novembre 1997. Celles-ci ne se présentèrent plus à l‘audience car entre-temps, le 13 novembre 1997, elles étaient parvenues à un règlement à l’amiable du différend.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

5.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

6.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

7.

La période à considérer a débuté le 14 avril 1992 et s'est terminée le 13 novembre 1997.

8.

Elle a donc duré cinq ans et sept mois.

9.

La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie, à paraître dans le recueil officiel de la Cour, §

22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

10.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 §

1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

11.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

12.

Le requérant réclame 500 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu'il aurait subi.

13.

La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant 10

000

000

ITL.

B.

Frais et dépens

14.

Le requérant demande également 17 341 500 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

15.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 5

000

000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

16.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la CouR, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 10

000

000 (dix millions) lires italiennes pour dommage moral

et 5

000

000 (cinq millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 2,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 juillet 2000, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président

[1]

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.