- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 27 iulie 2000
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement frais et dépens - procédure de la Convention
Morena împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A PATRA CAUZA MORENA c. ITALIA (Cercetarea nr. 456/98) [1]HREȘTE STRASBURG 27 iulie 2000 DEFINITIVF 27/10/2000 În cazul în care cauza Öna c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din Ress președinte Conforti Pastor Ridruejo Caflisch Makarczyk Vajić Pellonpäs judecători și de domnul V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat într-o cameră a Consiliului la 11 iulie 2000, se retrage hotărârea, adoptată la această dată de procedură A la origine a cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și a cărei resortisant italian, domnul Filomena Morena ( La 8 iunie 1993, în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind libertățile fundamentale).
Cererea a fost înregistrată la 18 decembrie 1998 sub numărul dosarului 45066/96. Recurenta este reprezentată de dl Meluso. este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 5 octombrie 1999. DE FAPT, la 27 februarie 1993, reclamanta a depus o acțiune împotriva domnului C. în fața judecătorului judecător din instana de judecată din Sala Consilina (Salerna) prin denunarea unei noi opere și pentru a obține demolarea anumitor construcții. Acuzarea a început la 26 martie 1993, data la care pârâtul a înaintat o cerere reconvențională. La 7 mai 1993, instanța a fost revocată la cererea reclamantei. La 4 iunie 1993, judecătorul din instanță a numit un expert.
1993 a fost amânat din oficiu, cea din 17 ianuarie 1994 a fost amânată din cauza absenței expertului. La 28 ianuarie 1994, judecătorul judecător din instanță a numit un alt expert, primul care a refuzat misiunea sa. 1994, expertul a depus jurământul. Cele două audieri care au avut loc la 10 iunie și 21 octombrie 1994 au fost retrimise la cererea părților, astfel încât acestea să poată examina raportul de competență. La 2 decembrie 1994, judecătorul a fixat la amînare prezentarea concluziilor la 3 martie 1995; cu toate acestea, această audiere a fost inițial rescrisă la 16 iunie 1995. 1995 la cererea recurentei, apoi din oficiu la 15 decembrie 1995, apoi până la 8 noiembrie 1996, la cererea recurentei sau a părților.
La data de 8 noiembrie 1996 a fost amânată la cererea dlui C., iar la data de 18 aprilie 1997 a fost amânată la cererea recurentei. Iulie 1997. La 10 aprilie 1998, reclamantul a raportat că procesul-verbal al instanței de judecată anterioare nu a fost semnat de instanță. Prin urmare, încuviințarea a fost amânată la 5 Iunie 1998. Această audiere a fost amânată de două ori din cauza unei greve a avocaților. La 5 februarie 1999 a fost dată în judecată din oficiu. La 26 martie și 7 mai 1999, audierile au vizat un supliment de competență. La 24 iunie 1999, instanța de judecată a prezentat concluziile din oficiu din cauza reformei privind judecătorii din instanță. La o dată nespecificată, cauza a fost atribuită judecătorului de pace.
La cele trei audieri stabilite între 2 mai 2000 și 26 mai 2000, două au fost retrimise la cererea părților și una referitoare la competența judecătorului de pace. Prin hotărârea din 26 mai 2000, al cărei text a fost depus la grefă în aceeași zi, judecătorul de pace și-a declarat incompetența rațională a statului și a stabilit un termen de 90 de zile pentru a prelua cauza în fața Tribunalului din Sala Consilina (Salerna).
Recurenta susține că durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 27 februarie 1993 și procedura era încă în curs de desfășurare la 26 mai 2000. La această dată, aceasta durase deja aproape șapte ani și trei luni. 10. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi c. Italia, care trebuia să apară în Codul Oficial al Curții, § 22) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de a deține un termen rezonabil.
În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința de termen rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (2). Cu privire la aplicarea articolului 41 din convenție 12.În conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se dea ștearsă decât mai mult decât mai puțin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă.
Curtea consideră că trebuie să acorde reclamantei 10 000 000 ITL. Cheltuieli și cheltuieli de judecată15 680 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții, întrucât a recurs la consilierea unui avocat. 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 615 680 ITL pentru procedura în fața Curții și de acordul cu recurenta.
Interese moratorii 17. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5% l an.
Prin aceste motive, Curtea a afirmat, cu șase voturi împotriva uneia, că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție Spune, cu șase voturi împotriva uneia, că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 10 000 000 (zece milioane) lire italiene pentru daune morale și 1 615 680 (un milion șase sute cincisprezece mii șase sute optzeci) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 2,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata făcută în franceză, apoi comunicate în scris la 27 iulie 2000, în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul Vincent Berger Ress Moduler Președinte La prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu art. 45 alineatul (2) din Convenție și cu art. 74 alineatul (2) din regulament, expunerea la o opinie dizidentă a dlui Conforti.
G.R. V.B. Opinia dizidentă a dlui Judecător Conforti La regretul meu, nu pot urma decizia majorității în acest caz. Aceasta din cauza numeroaselor trimiteri solicitate de reclamantă, individual sau cu acordul pârâtului. În acest caz, recurenta trebuia să știe că, din cauza faptului că rolul instanțelor judecătorești în Italia nu putea fi acordat pe termen scurt (a se vedea Hotărârea Ciricosta și Viola c. Italia din 4 decembrie 1995, seria A nr. 337-A). [1] Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite în art. 44 alin.
QUATRIÈME SECTION
AFFAIRE MORENA c. ITALIE (Requête n° 45066/98) [1] ARRÊT STRASBOURG 27 juillet 2000 DÉFINITIF 27/10/2000 En l’affaire Morena c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de : M. G. Ress , président , M. B. Conforti , M. A. Pastor Ridruejo , M. L. Caflisch , M. J. Makarczyk , M me N. Vajić , M. M. Pellonpää , juges , et de M. V. Berger , greffier de section ; Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 11 juillet 2000, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M me Filomena Morena (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 8 juin 1993 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 18 décembre 1998 sous le numéro de dossier 45066/98. La requérante est représentée par M. A. Meluso. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 5 octobre 1999. EN FAIT
Le 27 février 1993, la requérante déposa un recours à l’encontre de M. C. devant le juge d’instance de Sala Consilina (Salerne) en dénonciation de nouvel œuvre et afin d’obtenir la démolition de certaines constructions.
La mise en état de l’affaire commença le 26 mars 1993, date à laquelle le défendeur déposa une demande reconventionnelle. Le 7 mai 1993, l’audience fut renvoyée à la demande de la requérante. Le 4 juin 1993, le juge d’instance nomma un expert. L’audience du 9 juillet 1993 fut reportée d’office, celle du 17 janvier 1994 le fut en raison de l’absence de l’expert. Le 28 janvier 1994, le juge d’instance nomma un autre expert, le premier ayant refusé sa mission. L’audience du 8 mars 1994 fut reportée à la demande de la requérante, M. C. étant absent. Le 15 avril 1994, l’expert prêta serment. Les deux audiences qui eurent lieu les 10 juin et 21 octobre 1994 furent renvoyées à la demande des parties, afin que celles-ci puissent examiner le rapport d’expertise. Le 2 décembre 1994, le juge fixa l’audience de présentation des conclusions au 3 mars 1995 ; toutefois, cette audience fut d’abord renvoyée au 16 juin 1995 à la demande de la requérante, ensuite d’office au 15 décembre 1995, puis jusqu’au 8 novembre 1996, à la demande de la requérante ou des parties. L’audience du 8 novembre 1996 fut reportée à la demande de M. C. et celle du 18 avril 1997 le fut à la demande de la requérante. L’audience fixée au 4 juillet 1997 fut renvoyée d’office au 11 juillet 1997. Le 10 avril 1998, le requérant signala que le procès-verbal de l’audience précédente n’était pas signé par le juge d’instance. Par conséquent, l’audience fut ajournée au 5 juin 1998. Cette audience fut reportée à deux reprises en raison d’une grève des avocats. L’audience fixée le 5 février 1999 fut renvoyée d’office. Les 26 mars et 7 mai 1999, les audiences concernèrent un complément d’expertise.
Le 24 juin 1999, l’audience de présentation des conclusions fut renvoyée d’office en raison de la réforme concernant les juges d’instance. A une date non précisée, l’affaire fut attribuée au juge de paix. Sur les trois audiences fixées entre le 2 mai 2000 et le 26 mai 2000, deux furent renvoyées à la demande des parties et une concerna la discussion sur la compétence du juge de paix.
Par un jugement du 26 mai 2000, dont le texte fut déposé au greffe le même jour, le juge de paix déclara son incompétence ratione materiae et fixa un délai de quatre-vingt-dix jours pour reprendre l’affaire devant le tribunal de Sala Consilina (Salerne). EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
7. La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »
La période à considérer a débuté le 27 février 1993 et la procédure était encore pendante au 26 mai 2000.
Elle avait, à cette date, déjà duré presque sept ans et trois mois.
La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie, à paraître dans le recueil officiel de la Cour, § 22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
La requérante s’en remet à la Cour quant au préjudice moral qu'elle aurait subi.
La Cour considère qu’elle y a lieu d'octroyer 10 000 000 ITL à la requérante. B. Frais et dépens
La requérante demande également 1 615 680 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour, car elle a eu recours aux conseils d’un avocat.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 615 680 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 2,5 % l ’ an. Par ces motifs, la Cour 1. Dit, par six voix contre une, qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit, par six voix contre une, a) que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 10 000 000 (dix millions) lires italiennes pour dommage moral et 1 615 680 (un million six cents quinze mille six cents quatre-vingt) lires italiennes pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 2,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 juillet 2000, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Vincent Berger Georg Ress Greffier Président Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l'exposé de l’opinion dissidente de M. Conforti. G.R. V.B. Opinion dissidente de M. le Juge Conforti A mon regret, je ne peux pas suivre la décision de la majorité dans cette affaire. Cela à cause de nombreux renvois demandés par la requérante, individuellement, ou avec l’accord de la partie défenderesse. La requérante devait savoir dans ce cas que, à cause de l’encombrement du rôle des instances judiciaires en Italie, le renvoi ne pouvait pas être accordé à court terme (voir l’arrêt Ciricosta et Viola c. Italie du 4 décembre 1995, série A n° 337-A). [1] Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.