SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 29285/95 prezentată de Cihan Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 26 septembrie 1995 și înregistrată la 16 noiembrie 1995, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAPT Reclamantul este un resortisant turc, născut în 1966 și rezident în Darmstadt (Germania). Acesta este reprezentat în fața Curții de Mustafa Sezgin Tanr 1992, reclamantul, însoțit de prietenii săi avocați, a participat la o ceremonie de nuntă la Diyarbakr. În jurul orei 21:20, forțele de securitate au intervenit în ceremonie pe motiv că invitații cântau în kurdă. Reclamantul și alți nouă avocați au fost duși la sediul de securitate al lui Diyarbakar și au fost reținuți acolo până la 3:30 dimineața. În aceeași zi, în jurul orei 22:00, 13 avocați care erau prezenți în timpul incidentului au întocmit o declarație conform căreia poliția a abuzat și a insultat zece dintre colegii lor. La 3 octombrie 1992, aceștia din urmă, inclusiv reclamantul, au declarat în scris că au fost reținuți timp de cinci ore la sediul Direcției de Securitate și că au fost examinați de către medicul de la centrul medical Da În această privință, aceștia au indicat că medicul, în pofida afirmațiilor reclamantului cu privire la relele tratamente, precum și existența unor urme de lovire și de utilizare a forței, a refuzat să întocmească un raport medical. La 5 octombrie 1992, reclamantul a depus o plângere în fața procurorului districtual al Republicii Diyarbakýr împotriva polițiștilor responsabili de arestarea sa. În aceeași zi, la cererea Parchetului de la Diyarbakr, reclamantul a fost examinat de un medic legist, membru al Institutului de Medicină Legală din Diyarbakr. Raportul referitor la această examinare a arătat o vânătaie gălbuie și verde de 3 x 3 cm și trei leziuni în formă de linii roșii-mauve pe brațul drept și o vânătaie de 1 cm la genunchiul stâng. La 5 martie 1993, procurorul general al Republicii l-a auzit pe reclamant, acuzându-i în același timp pe polițiștii responsabili de arestarea sa de cinci ore pentru că i-au aplicat abuzuri, a declarat că nu-i putea identifica și că depune plângere împotriva lor. La 19 martie 1993 și la 2 și 15 aprilie 1993, trei avocați prezenți în timpul incidentului au depus mărturie în fața procurorului republicii, susținând că polițiștii de la Siguranță i-au injurat când i-au auzit cântând în kurdă și au dus o duzină de polițiști la sediul securității. La 10 mai 1993, procurorul Republicii Diyarbakýr, declarându-se incompetent, a trimis dosarul consiliului de administrație al Departamentului Diyarbakr, astfel încât acesta din urmă să ducă la îndeplinire acuzațiile reclamantului. Prin scrisoarea din 26 mai 1993, prefectul lui Diyarbakr a solicitat conducerii securității să însărcineze un investigator să investigheze acuzațiile reclamantului. Prin scrisorile din 7 iunie și 12 octombrie 1993, trimise la bățul de lemn de la curtea avocaților, anchetatorul l-a chemat ca martori pe reclamant și doi avocați. La 12 ianuarie 1994, anchetatorul a inclus doi avocați, dintre care unul își ținea căsătoria în timpul pretinselor fapte. La o întrebare adresată la adresa actuală a reclamantului, martorii au indicat că acesta, în urma căsătoriei sale cu o germană cu trei-patru luni înainte, plecase în Germania și nu lăsase nici o adresă. Prin scrisoarea din data de 23 februarie 1994, trimisă la adresa: Ordin de avocați, investigatorul își va reiniția cererea de convocare a reclamantului și va solicita notificarea scrisorii respective la data de 1. În martie 1994, anchetatorul a informat anchetatorul că notificarea nu a putut fi făcută pe motiv că reclamantul, înscris în baroul Diyarbakr, nu a putut fi găsit la adresa sa din registrul lor. El a indicat faptul că acesta părăsise Turcia fără a lăsa o adresă și locuia în prezent în Germania. La 15 iunie 1994, consiliul de administrație al Diyarbakýr a emis o ordonanță de nejudiciare. El a considerat că faptele pretinse nu au fost stabilite și a ajuns la concluzia că nu era necesar să se sesizeze instanțele penale împotriva funcționarilor de poliție ai Direcției de Securitate a Diyarbakuluir. GRIEFS Recurentul se plânge de acțiunile funcționarilor de poliție care i-au lipsit libertatea timp de cinci ore. El susține că a fost bătut și insultat în fața mai multor persoane numai pe motiv că a participat la cântecele în kurdă. În acest sens, el invocă art. 3 din Convenție. Reclamantul susține că a fost bătut și injurat în fața mai multor persoane în timpul unei ceremonii de căsătorie doar pe motiv că a participat la cântecele de kurdă și a declarat încălcarea articolului 3 astfel de cuvinte nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Cu privire la excepțiile preliminare Guvernanța excită neobosirea căilor de atac interne. Acesta susține că reclamantul a omis să atace în fața Consiliului de la Tribunalul de Primă Instanță pronunțat de consiliul de administrație. Guvernul observă, de asemenea, că a trecut un termen de mai mult de șase luni între data la care a fost pronunțată în speță decizia internă definitivă, și anume 15 iunie 1994, și data la care a fost introdusă cererea în fața Comisiei. Reclamantul respinge teza guvernului. Comitetul observă că plângerea sa penală a rămas fără efect și adaugă că legislația privind urmărirea penală a funcționarilor împiedică identificarea și condamnarea persoanelor responsabile de infracțiuni. De asemenea, susține că a părăsit Turcia ca urmare a faptelor susținute, că nu a fost informat cu privire la decizia consiliului de administrație și că, din teamă de represalii, nu ar fi avut curajul să depună mărturie în fața anchetatorului care făcea parte din poliție. Reclamantul concluzionează că nu există o cale de atac internă eficientă care să îi permită să facă dovada încălcării convenției de care se plânge. Curtea reamintește că regula de șase luni are ca obiect să asigure certitudinea juridică și să se asigure că cauzele în litigiu în temeiul convenției sunt examinate într-un termen rezonabil. În plus, regula are ca scop protejarea autorităților și a altor persoane vizate de incertitudinea în care acestea ar lăsa curgerea prelungită a timpului (solicitarea nr. 25654/94, dec. 15.5.95, D.R. 81, p. 80). Curtea arată că recurentul, avocat în barou din Diyarbakr, a depus o plângere la 5 octombrie 1992 împotriva polițiștilor care au fost ținuți în spațiile de securitate și au fost audiați de procurori la 5 martie 1993. Din elementele din dosar reiese că a părăsit Turcia câteva luni mai târziu, fără a lăsa vreo adresă ; autoritățile care au condus ancheta nu l-au putut găsi în ciuda eforturilor depuse în fața tribunalului și că, la 15 iunie 1994, consiliul de administrație al Diyarbakr a emis un ordin de nejudiciare în ceea ce privește plângerea reclamantului. În observațiile sale, reclamantul, subliniind procedura privind urmărirea penală a funcționarilor publici, susține că lipsa unor căi de atac eficace care ar putea duce la identificarea și pedepsirea membrilor forțelor de ordine responsabile cu acțiunile împotriva acesteia. Cu toate acestea, Curtea a declarat în repetate rânduri că în lipsa unei acțiuni interne, termenul de șase luni începe din actul incriminat în recurs. În speță, actul incriminat a avut loc la 2 octombrie 1992. Acest principiu poate fi, în mod excepțional, reconsiderat atunci când un reclamant recurge la o acțiune internă și nu are cunoștință decât mai târziu sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de circumstanțele care fac ca această acțiune să fie ineficientă. În acest caz, termenul de șase luni se poate calcula din momentul în care reclamantul are cunoștință sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de aceste circumstanțe (solicitarea nr. 23654/94, menționată anterior). În speță, reclamantul, avocat de profesie și fiind încă pe lista baroului de la Diyarbakr, părăsise Turcia, la o dată nespecificată, fără a-și lăsa adresa actuală. Curtea arată că reclamantul nu a făcut diligență pentru a cunoaște desfășurarea anchetei în urma plângerii sale penale care a dus la o nejudiciare la 15 iunie 1994 și că reprezentantul său a depus cererea la 26 septembrie 1995, la mai mult de 15 luni de la decizia consiliului de administrație al Departamentului Diyarbakar. Având în vedere considerațiile de mai sus și circumstanțele specifice ale cauzei, Curtea acceptă excepția formulată de guvern în ceea ce privește termenul de șase luni în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție și concluzionează că cererea este tardivă și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alineatul (4). Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară că cererea este retroactivă și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alineatul (4). Michael O.O.I. Boyle Wilhelmina Thomassen Grefier Președinte
de la requête n° 29283/95
présentée par Cihan İPEK
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 29 août 2000 en une chambre composée de
M
me
présidente
,
M.
M.
Gaukur Jörundsson,
M.
M.
M.
juges
,
M.
juge
ad hoc,
et de
M.
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 26 septembre 1995 et enregistrée le 16 novembre 1995,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant turc, né en 1966 et résidant à Darmstadt (Allemagne). Il est représenté devant la Cour par M
e
Mustafa Sezgin Tanrıkulu, avocat au barreau de Diyarbakır.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 2
octobre
1992, le requérant accompagné de ses amis avocats participa à une cérémonie de mariage à Diyarbakır. Vers 21 h 20, les forces de sécurité intervinrent dans la cérémonie au motif que les invités chantaient en kurde. Le requérant et neuf autres avocats furent emmenés dans les locaux de la direction de la sûreté de Diyarbakır et y furent retenus jusqu’à 3 h 30 du lendemain.
Le même jour vers 22 heures, treize avocats qui étaient présents lors de l’incident établirent une attestation faisant état de ce que la police avait maltraité et injurié dix de leurs collègues.
Le 3 octobre 1992, ces derniers, dont le requérant, déclarèrent par écrit qu’ils avaient été détenus pendant cinq heures dans les locaux de la direction de la sûreté et qu’ils avaient été examinés par le médecin du centre médical de Dağkapı. Ils indiquèrent à cet égard que le médecin, malgré les allégations du requérant concernant les mauvais traitements ainsi que l’existence de traces de coups et d’usage de la force, avait refusé d’établir un rapport médical.
La
procédure
d’instruction
Le 5 octobre 1992, le requérant déposa une plainte devant le procureur de la République de Diyarbakır contre les policiers responsables de son arrestation.
Le même jour, à la demande du parquet de Diyarbakır, le requérant fut examiné par un médecin légiste, membre de l’institut de médecine légale de Diyarbakır. Le rapport concernant cet examen fit état d’une ecchymose jaunâtre et verte de 3 x 3 cm et de trois lésions en forme de traits rouges-mauves sur le bras droit et d’une ecchymose de 1 cm au genou gauche.
Le 5 mars 1993, le procureur de la République entendit le requérant. Celui-ci, tout en accusant les policiers responsables de sa garde à vue de cinq heures de lui avoir infligé des mauvais traitements, déclara qu’il ne pouvait pas les identifier et qu’il portait plainte à leur encontre.
Le 19 mars 1993 et les 2 et 15 avril 1993, trois avocats présents lors de l’incident déposèrent devant le procureur de la République. Ils soutinrent que les policiers de la direction de la sûreté les avaient injuriés lorsqu’ils les avaient entendus chanter en kurde et avaient emmené, en bousculant, une dizaine d’entre eux dans les locaux de la sûreté.
Le 10 mai 1993, le procureur de la République de Diyarbakır, se déclarant incompétent, renvoya le dossier au conseil d’administration du département de Diyarbakır afin que celui-ci menât l’instruction.
Par lettre du 26 mai 1993, le préfet de Diyarbakır demanda à la direction de la sûreté de charger un enquêteur de mener une enquête sur les allégations du requérant.
Par lettres des 7 juin et 12 octobre 1993, envoyées au bâtonnier de l’Ordre des avocats, l’enquêteur convoqua comme témoins le requérant et deux avocats.
Le 12 janvier 1994, l’enquêteur entendit deux avocats dont l’un célébrait son mariage lors des faits allégués. A une question posée sur l’adresse actuelle du requérant, les témoins indiquèrent que celui-ci, suite à son mariage avec une allemande trois-quatre mois auparavant, était parti en Allemagne et n’avait pas laissé d’adresse.
Par lettre du 23 février 1994, envoyée à l’Ordre des avocats, l’enquêteur réitéra sa demande de convocation du requérant et demanda la notification de ladite lettre à l’intéressé.
Le 1
er
mars 1994, le bâtonnier informa l’enquêteur que la notification n’avait pu être faite au motif que le requérant, inscrit au barreau de Diyarbakır, n’avait pas pu être trouvé à son adresse figurant sur leur registre. Il indiqua que celui-ci avait quitté la Turquie sans laisser d’adresse et résidait actuellement en Allemagne.
Le 15 juin 1994, le conseil d’administration de Diyarbakır rendit une ordonnance de non-lieu. Il considéra que les faits allégués n’étaient pas établis et conclut qu’il n’y avait pas lieu de saisir les juridictions pénales contre les fonctionnaires de police de la direction de la sûreté de Diyarbakır.
Le requérant se plaint des agissements des fonctionnaires de police qui l’ont privé de sa liberté pendant cinq heures. Il soutient qu’il a été battu et injurié devant plusieurs personnes au seul motif qu’il avait participé à des chants en kurde. Il invoque à cet égard l’article 3 de la Convention.
Le requérant soutient qu’il a été battu et injurié devant plusieurs personnes lors d’une cérémonie de mariage au seul motif qu’il avait participé à des chants en kurde et allègue la violation de l’article 3 ainsi libellé
:
«
Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
»
Sur les exceptions préliminaires
Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes. Il soutient que le requérant a omis d’attaquer devant le Conseil d’Etat l’ordonnance de non-lieu rendue par le conseil d’administration.
Le Gouvernement fait observer par ailleurs qu’un délai de plus de six mois s’est écoulé entre la date à laquelle a été rendue en l’espèce la décision interne définitive, à savoir le 15 juin 1994, et la date d’introduction de la requête devant la Commission.
Le requérant réfute les thèses du Gouvernement. Il fait observer que sa plainte pénale est restée sans effet et ajoute que la législation sur la poursuite des fonctionnaires fait obstacle à l’identification et à la condamnation des responsables des agissements incriminés. Il soutient en outre qu’il a quitté la Turquie suite aux faits allégués, qu’il n’a pas été informé de la décision du conseil d’administration et que, par crainte de représailles, il n’aurait pas eu le courage de déposer devant l’enquêteur qui faisait partie de la police. Le requérant conclut qu’il n’existe pas de recours interne efficace lui permettant de faire valoir la violation de la Convention dont il se plaint.
La Cour rappelle que la règle de six mois a pour objet d’assurer la sécurité juridique et de veiller à ce que les affaires litigieuses au regard de la Convention soient examinées dans un délai raisonnable. En outre la règle vise à protéger les autorités et autres personnes concernées de l’incertitude où les laisserait l’écoulement prolongé du temps (requête n°
25654/94, déc. 15.5.95, D.R. 81, p. 80).
La Cour relève que le requérant, avocat au barreau de Diyarbakır, a porté plainte le 5
octobre 1992 contre les policiers qui l’avaient emmené dans les locaux de la sûreté et a été entendu par le procureur le 5 mars 1993. Il ressort des éléments du dossier que l’intéressé a quitté la Turquie quelques mois plus tard, sans laisser d’adresse
; les autorités ayant mené l’enquête n’ont pas pu le trouver malgré des efforts déployés auprès de l’Ordre des avocats, et que l
e 15 juin 1994, le conseil d’administration de Diyarbakır a rendu une ordonnance de non-lieu
quant à la plainte du requérant. Dans ses observations, le requérant, mettant en exergue la procédure concernant la poursuite des fonctionnaires, fait valoir l’absence des voies de recours efficaces susceptibles de conduire à l’identification et à la punition des membres des forces de l’ordre responsables des agissements à son encontre.
Cependant, la Cour a déclaré à maintes reprises qu’en l’absence de recours interne, le délai de six mois court à partir de l’acte incriminé dans la requête. En l’espèce, l’acte incriminé a eu lieu le 2 octobre 1992. Ce principe peut exceptionnellement être reconsidéré lorsqu’un requérant fait usage d’un recours interne et n’a connaissance que plus tard, ou aurait dû avoir connaissance, des circonstances qui rendent ce recours inefficace. En pareil cas, le délai de six mois peut se calculer à partir du moment où le requérant a connaissance, ou aurait dû avoir connaissance, de ces circonstances (requête n° 23654/94, précitée).
En l’espèce, le requérant, avocat de profession et étant toujours sur la liste du barreau de Diyarbakır, avait quitté la Turquie, à une date non précisée, sans laisser son adresse actuelle. La Cour relève que le requérant n’a pas fait diligence pour connaître le déroulement de l’enquête menée suite à sa plainte pénale qui avait abouti à un non-lieu le 15 juin 1994 et que son représentant a introduit la requête le 26 septembre 1995, plus de quinze mois après la décision du conseil d’administration du département de Diyarbakır.
Eu égard aux considérations qui précèdent et aux circonstances particulières de la cause, la Cour accueille l’exception formulée par le Gouvernement au regard du délai de six mois au sens de l’article 35 § 1 de la Convention et conclut que la requête est tardive et doit être rejetée, conformément à l’article 35 § 4.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
.
Michael O’Boyle
Wilhelmina Thomassen
Greffier
Présidente