Troiani împotriva Italiei

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 4122/98 prezentate de Marcello TROIANI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la data de august 2000 într-o cameră compusă din W. Thomassen, președinta B. Conforti, L. Ferrari Bravo, C. Bîrsan, J. Casadevall, B. Zupančič, T. Panțiru, judecători și grefier de secțiune al dlui O Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 4 martie 1998 și înregistrată la 14 mai 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAPT Reclamantul este un resortisant italian, născut în 1939 și rezident la Roma.

El este reprezentat în fața Curții de către domnul Vezio Pagliarini și Alessandro Marchetti, avocați la Roma. După ce a renunțat la mandatul său, la 16 decembrie 1982, reclamantul a cerut unuia dintre clienții săi, dl C., să-i plătească onorariile. În decembrie 1982, reclamantul a solicitat baroului de la Roma un aviz cu privire la caracterul congru al sumelor solicitate. Baroul a răspuns favorabil la 30 decembrie 1982. Printr-o scrisoare din 6 ianuarie 1983 adresată baroului de la Roma și reclamantului, clientul său a contestat suma datorată. În lipsa unei plăți, reclamantul a inițiat o procedură de somație de plată în fața instanțelor judiciare. În iunie 1983, domnul s-a plâns în fața Baroului de la Roma de comportamentul profesional al reclamantului.

La 22 decembrie 1983, baroul a decis să inițieze o procedură disciplinară împotriva reclamantului din cauza expresiilor nepotrivite utilizate în privința dlui și a faptului că nu a furnizat documentele solicitate în timpul luării în custodie care se desfășurase la 21 iulie 1983. La 11 ianuarie 1984, președintele baroului i-a comunicat reclamantului decizia menționată anterior. Prin actul notificat la 21 decembrie 1984, reclamantul a fost citat în fața Consiliului de Disciplină a Baroului de la Roma în lacul din 21 martie 1985. Această audiere nu a avut loc din cauza unui impediment din partea reclamantului.

La data de 3 aprilie 1985, baroul notifia menționat la reclamant data la care a fost pronunțat recursul pentru data de 9 mai 1985. În ziua următoare, reclamantul a înaintat la dosar o cerere prin care solicitase ca opt dintre cei cincisprezece membri prezenți să participe la o procedură anterioară din barou în care se consideraseră ofensați de expresiile indecente ale reclamantului. Printr-o decizie din 13 iunie 1985, membrii baroului din Peru s-au declarat ofensați de expresii nepotrivite pe care reclamantul le-a adresat anterior și au înaintat cazul în baroul din Florența. Ca urmare a unei erori, dosarul nu a fost înscris imediat în rol, deoarece a fost considerat ca făcând parte dintr-un dosar privind o procedură disciplinară anterioară deschisă împotriva reclamantului.

Printr-un act notificat la 5 decembrie 1990, acesta a fost citat la ședința din 19 decembrie 1990 în fața baroului din Florența. Prin decizia din 19 decembrie 1990, al cărei text a fost depus la grefă la 23 ianuarie 1991, baroul l-a declarat răspunzător pentru faptele care i-au fost reproșate și i-a impus sancțiunea disciplinară pentru suspendarea exercitării profesiei timp de două luni. La 15 februarie 1991, reclamantul a făcut apel la Consiliul Național al Avocaților, excitând, printre altele, de prescrierea acțiunii disciplinare. La 21 octombrie 1991, reclamantul a fost informat că data la care a fost stabilit la 28 noiembrie 1991 data la care s-a făcut rechiziționarea, printr-o decizie din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la data de 12 noiembrie 1991. Mai 1993 și a fost notificat reclamantului la 27 mai 1993, Consiliul Național al Avocaților a respins apelul său.

La 19 iunie 1993, reclamantul s-a ocupat de casare prin prezentarea a nouăsprezece mijloace de casare, excitând, printre altele, de prescrierea acțiunii disciplinare. 1994, Curtea a Uniunii Europene a declarat că Tribunalul de Primă Instanță va avea loc la 23 iunie 1994. Printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 6 mai 1995, secțiunile reunite ale Curții de Casație au primit parțial recursul reclamantului și au retrimis cauza Consiliului Național al Avocaților. La 26 februarie 1996, reclamantul a fost informat că data la care a fost stabilită data la care a avut loc încuviințarea a fost 28 martie 1996. Reclamantul a prezentat o cerere de trimitere a datei la care a fost încununat în instanță, care a fost respinsă.

Printr-o decizie din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 15 mai 1996, Consiliul Național al Avocaților a respins recursul reclamantului. La data de 21 iunie 1996, reclamantul s-a ocupat de casare. La 13 ianuarie 1997, Curtea de Casație la … martie 1996, dar la 19 septembrie 1996, Curtea Supremă a respins cererea menționată. Prin hotărârea din 6 martie 1997, al cărei text a fost depus la grefa din 25 septembrie 1997, secțiunile reunite ale Curții de Casație au primit parțial recursul reclamantului și au constatat prescrierea acțiunii disciplinare, deoarece mai mult de cinci ani se încheiaseră de la 3 aprilie 1985, data la care baroul de la Roma l-a informat pe reclamant cu privire la convocarea în instanță din 9 mai 1985. Potrivit informațiilor furnizate de solicitant, sancțiunea disciplinară nu a fost aplicată niciodată, deoarece baroul de la Florența nu a solicitat executarea deciziei.

Acuzarea recurentului se referă la durata procedurii disciplinare; aceasta a început la 22 decembrie 1983 în fața Baroului de la Roma și se încheie la 25 septembrie 1997 pentru șapte instanțe (cinci în fața instanțelor ondinale și două în fața instanțelor judiciare). Guvernul observă că procedura disciplinară de care se plânge reclamantul nu s-a desfășurat în întregime în fața instanțelor judiciare, iar cele două proceduri în fața Curții de Casație constată că acestea au durat trei ani și două luni, o perioadă globală care nu este suficient de importantă pentru a constitui o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În ceea ce privește procedurile în fața instanțelor ondinale, acesta subliniază că autoritățile judiciare nu pot influența durata acestor proceduri și că, în orice caz, în cazul de față, durata procedurii în fața instanțelor ondinale nu a fost prea lungă.

având caracteristicile unei proceduri judiciare și, prin urmare, în cazul de față, art. 6 1 se aplică. Potrivit reclamantului, durata procedurii, care este un pic mai mare de 13 ani și nouă luni, nu îndeplinește cerința termenului rezonabil. Curtea constată că prezenta cauză se referă la o procedură în litigiu al cărei obiect era suspendarea reclamantului de la exercitarea profesiei de avocat timp de două luni. Or, Curtea amintește că din jurisprudența sa constantă reiese că un litigiu disciplinar a cărui miză este dreptul de a continua să exercite o profesie dă naștere unor contestații privind drepturile (...) cu caracter civil mai ales în sensul articolului 6 alineatul (1) (a se vedea Curtea.

eur. D.H., Hotărârea W.R. c Austria din 21 decembrie 1999, care urmează să apară în Recuperarea hotărârilor și deciziilor , Hotărârile Philis c. Greece (nr. 2) din 27 iunie 1997, Rec., 1997-IV, p. 1085, § 45, Dienet c. Franța din 26 septembrie 1995, seria A nr. 325-A, p. 13, § 27, Albert și Cont c. Belgia din 10 februarie 1983, seria A nr. 58, pp. 14, § 25-29, Le Conte, Van Leuven și De Meyere c. Belgia din 23 iunie 1981, seria A nr. 43, pp. 19 Decembrie 1983 în fața Baroului de la Roma pentru a se încheia la 25 septembrie 1997, data depunerii la grefa a hotărârii secțiunilor reunite ale Curții de Casație. Prin urmare, a durat puțin peste 13 ani și nouă luni.

Curtea consideră că, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa în materie de termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente și provocarea litigiului pentru solicitant) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, acest Õ trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate de voturi, declară request requestable, toate mijloacele de fond rezervate. Michael O mail Wilhelmina Thomassen Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 41221/98 présentée par Marcello TROIANI contre l'Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 29 août 2000 en une chambre composée de M me W. Thomassen, présidente , M. B. Conforti, M. L. Ferrari Bravo, M. C. Bîrsan, M. J. Casadevall, M. B. Zupančič, M. T. Panțîru, juges , et de M. M. O’Boyle, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 4 mars 1998 et enregistrée le 14 mai 1998, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant est un ressortissant italien, né en 1939 et résidant à Rome.

Il est représenté devant la Cour par M e Vezio Pagliarini et Alessandro Marchetti, avocats à Rome. Après avoir renoncé à son mandat, le 16 décembre 1982 le requérant demanda à l'un de ses clients, M. C., de lui régler ses honoraires. En l’absence de paiement, le 27 décembre 1982 le requérant demanda au barreau de Rome un avis sur le caractère congru des sommes demandées. Le barreau répondit de façon favorable le 30 décembre 1982. Par une lettre du 6 janvier 1983 adressée au barreau de Rome et au requérant, son client contesta le montant dû. Faute de paiement, le requérant entama une procédure d’injonction de payer devant les juridictions judiciaires. Le 1 er juin 1983, M. C. se plaignit devant le barreau de Rome du comportement professionnel du requérant.

Le 22 décembre 1983, le barreau décida d’ouvrir une procédure disciplinaire à l’encontre du requérant en raison des expressions inconvenantes utilisées au sujet de M. C. et du fait qu’il n’avait pas fourni les documents demandés lors de l’audience qui s'était tenue le 21 juillet 1983. Le 11 janvier 1984, le président du barreau communiqua ladite décision au requérant. Par acte notifié le 21 décembre 1984, le requérant fut cité à comparaître devant le Conseil de discipline du barreau de Rome à l’audience du 21 mars 1985. Cette audience ne se tint pas à cause d’un empêchement du requérant.

Le 3 avril 1985, ledit barreau notifia au requérant la date de la convocation pour l’audience du 9 mai 1985. Le jour venu, le requérant versa au dossier une demande tendant à ce que huit des quinze membres présents s’abstiennent en raison du fait que ceux-ci avaient participé à une procédure antérieure dudit barreau dans laquelle ils s'étaient considérés offensés par les expressions inconvenantes du requérant. Tous les quinze membres s’abstinrent et transmirent le dossier au barreau de Pérouse. Par une décision du 13 juin 1985, les membres du barreau de Pérouse s’abstinrent car ils se considéraient offensés par des expressions inconvenantes que le requérant leur avait adressé auparavant et transmirent le dossier au barreau de Florence.

Suite à une erreur, le dossier ne fut pas inscrit immédiatement au rôle car il avait été considéré comme faisant partie du dossier concernant une procédure disciplinaire antérieure ouverte à l’encontre du requérant. Par un acte notifié le 5 décembre 1990, ce dernier fut cité à comparaître à l’audience du 19 décembre 1990 devant le barreau de Florence. Le requérant demanda une remise d’audience qui fut rejetée. Par une décision du 19 décembre 1990, dont le texte fut déposé au greffe le 23 janvier 1991, le barreau le déclara responsable des faits qui lui étaient reprochés et lui infligea la sanction disciplinaire de la suspension de l’exercice de la profession pendant deux mois. Cette décision fut notifiée au requérant le 31 janvier 1991. Le 15 février 1991, le requérant interjeta appel devant le Conseil National des Avocats, excipant, entre autres, de la prescription de l’action disciplinaire.

Le 21 octobre 1991, le requérant fut informé que la date de l’audience avait été fixée au 28 novembre 1991. Par une décision du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 12 mai 1993 et notifié au requérant le 27 mai 1993, le Conseil National des Avocats rejeta son appel. Le 19 juin 1993, le requérant se pourvut en cassation en présentant dix-neuf moyens de cassation. Il excipa, entre autres, de la prescription de l’action disciplinaire. Le 29 avril 1994, la Cour l’informa que l’audience aurait lieu le 23 juin 1994. Par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 6 mai 1995, les sections réunies de la Cour de cassation accueillirent en partie le pourvoi du requérant et renvoyèrent l’affaire au Conseil national des avocats.

Le 26 février 1996, le requérant fut informé que la date de l’audience avait été fixée au 28 mars 1996. Le requérant présenta une demande de renvoi de la date de l’audience, qui fut rejetée. Par une décision du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 15 mai 1996, le Conseil National des Avocats rejeta le recours du requérant. Le 21 juin 1996, le requérant se pourvut en cassation. Le 13 janvier 1997, la Cour de cassation l’informa que l’audience aurait lieu le 6 mars 1997. Entre-temps, en juillet 1996, le requérant avait demandé à la Cour de cassation de suspendre l’exécution de la décision du 28 mars 1996, mais le 19 septembre 1996 la haute juridiction avait rejeté ladite demande.

Par un arrêt du 6 mars 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 25 septembre 1997, les sections réunies de la Cour de cassation accueillirent en partie le pourvoi du requérant et constatèrent la prescription de l’action disciplinaire, car plus de cinq ans s’étaient écoulés à partir du 3 avril 1985, date à laquelle le barreau de Rome avait notifié au requérant la convocation pour l’audience du 9 mai 1985. Selon les informations fournies par le requérant, la sanction disciplinaire n'a été jamais appliquée, car le barreau de Florence n’a pas demandé l’exécution de la décision. EN DROIT Le grief du requérant porte sur la durée de la procédure disciplinaire. Celle-ci a débuté le 22 décembre 1983 devant le barreau de Rome et s’est terminée le 25 septembre 1997 pour sept instances (cinq devant les juridictions ordinales et deux devant les juridictions judiciaires).

Le Gouvernement fait remarquer que la procédure disciplinaire dont le requérant se plaint, ne s'est pas déroulée entièrement devant les juridictions judiciaires. Quant aux deux procédures devant la Cour de cassation, il observe que celles-ci ont duré trois ans et deux mois, soit une durée globale qui n'est pas suffisamment importante pour constituer une violation de l’article 6 § 1. Au sujet des procédures devant les juridiction ordinales, il fait remarquer que les autorités judiciaires ne peuvent pas influencer la durée de ces procédures, et que, en tout cas, dans le cas d'espèce, la durée de la procédure devant les juridictions ordinales n'était pas excessivement longue. Le requérant affirme que l'action disciplinaire serait une "procédure à caractère administratif" ayant les caractéristiques d'une procédure judiciaire et que, partant, dans le cas d'espèce, l'article 6 § 1 trouve application.

Selon le requérant, la durée de la procédure, qui est d’un peu plus de treize ans et neuf mois, ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable ». La Cour observe que la présente affaire concerne une procédure litigieuse dont l'objet était la suspension du requérant de l’exercice de la profession d’avocat pendant deux mois. Or, la Cour rappelle qu'il ressort de sa jurisprudence constante qu'un contentieux disciplinaire dont l'enjeu est le droit de continuer à exercer une profession donne lieu à des « contestations sur des droits (...) de caractère civil » au sens de l'article 6 § 1 (voir Cour. eur. D.H., arrêt W.R.

c Autriche du 21 décembre 1999, à apparaître dans Recueil des arrêts et décisions , arrêts Philis c. Greece (n° 2) du 27 juin 1997, Recueil, 1997-IV, p. 1085, § 45, Diennet c. France du 26 septembre 1995, série A n° 325-A, p. 13, § 27, Albert et Le Compte c. Belgique du 10 février 1983, série A n° 58, pp. 14–16, §§ 25-29, Le Compte, Van Leuven et De Meyere c. Belgique du 23 juin 1981, série A n° 43, pp. 19–23, §§ 41–51 et König c. Allemagne du 28 juin 1978, série A n° 27, pp. 29–32, §§ 87–95). La Cour considère que la période à prendre en considération a commencé le 22 décembre 1983 devant le barreau de Rome pour s'achever le 25 septembre 1997, date du dépôt au greffe de l'arrêt des sections réunies de la Cour de cassation.

Elle a donc duré un peu plus de treize ans et neuf mois. La Cour estime qu’à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence en matière de « délai raisonnable » (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes et enjeu du litige pour le requérant), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond. Par ces motifs, la Cour, à la majorité,

DÉCLARE LA REQUÊTE RECEVABLE

, tous moyens de fond réservés. Michael O’Boyle Wilhelmina Thomassen Greffier Présidente