SECȚIUNEA A TREIA CAUZA Marcello TROIANI c. ITALIA (Cercetarea nr. 4281/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 6 decembrie 2001 DEFINIF 10/07/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Marcello Troiani c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Cabral Barreto Caflisch Türmen Zupančič H.S. Greve judecători Ferrari Bravo, judecător ad-hoc, și de domnul V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 15 noiembrie 2001, Rend la hotărâre, adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Marcello Troiani ( Cererea a fost înregistrată la 14 mai 1998 sub numărul de dosar 41221/98.
Reclamantul este reprezentat de domnul Pagliarini și de A. Marchetti, avocat la Roma. Guvernul italian ( noiembrie 2001, Curtea și-a reformulat secțiunile [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită noii secțiuni. DE FAPT, după ce a renunțat la mandatul său, la 16 decembrie 1982 reclamantul a solicitat unuia dintre clienții săi, dl C., să-i plătească onorariile. 1982 reclamantul a solicitat baroului de la Roma un aviz cu privire la caracterul congru al sumelor solicitate. Baroul a răspuns favorabil la 30 decembrie 1982. Printr-o scrisoare din 6 ianuarie 1983 adresată baroului de la Roma și reclamantului, clientul său a contestat suma datorată. În lipsa unei plăți, reclamantul a inițiat o procedură de somație de plată în fața instanțelor judiciare.
În iunie 1983, domnul s-a plâns în fața Baroului de la Roma de comportamentul profesional al reclamantului. La 22 decembrie 1983, baroul a decis să inițieze o procedură disciplinară împotriva reclamantului din cauza expresiilor nepotrivite utilizate în privința dlui și a faptului că nu a furnizat documentele solicitate în timpul luării în custodie care se desfășurase la 21 iulie 1983. La 11 ianuarie 1984, președintele Baroului a comunicat reclamantului decizia menționată anterior, printr-un act notificat la 21 decembrie 1984, reclamantul a fost chemat să se prezinte în fața Consiliului de disciplină al Baroului de la Roma la cinstire din 21 martie 1985. Această audiere nu a avut loc din cauza unui impediment din partea reclamantului.
La data de 3 aprilie 1985, baroul notatifia către reclamant data convocarii pentru rejudecare din 9 mai 1985. În ziua următoare, reclamantul a înaintat la dosar o cerere prin care solicitase ca opt dintre cei cincisprezece membri prezenți să participe la o procedură anterioară din barou în care se consideraseră ofensați de expresiile indecente ale reclamantului. Printr-o decizie din 13 iunie 1985, membrii baroului din Peru s-au declarat ofensați de expresii nepotrivite pe care reclamantul le-a adresat anterior și au înaintat cazul în baroul din Florența. Ca urmare a unei erori, dosarul nu a fost înscris imediat în rol, deoarece a fost considerat ca făcând parte dintr-un dosar privind o procedură disciplinară anterioară deschisă împotriva reclamantului.
Printr-un act notificat la 5 decembrie 1990, acesta a fost citat la ședința din 19 decembrie 1990 în fața baroului din Florența. Prin decizia din 19 decembrie 1990, al cărei text a fost depus la grefă la 23 ianuarie 1991, baroul l-a declarat răspunzător pentru faptele care i-au fost reproșate și i-a impus sancțiunea disciplinară pentru suspendarea exercitării profesiei timp de două luni. La 15 februarie 1991, reclamantul a făcut apel la Consiliul Național al Avocaților, excitând, printre altele, de prescrierea acțiunii disciplinare. La 21 octombrie 1991, reclamantul a fost informat că data la care a fost stabilită data la care a avut loc încuviințarea a fost 28 noiembrie 1991. printr-o decizie din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la data de 12 noiembrie 1991. În mai 1993, Consiliul Național al Avocaților a respins apelul.
10. La 19 iunie 1993, reclamantul s-a ocupat de casare prin prezentarea a nouăsprezece mijloace de casare, excitând, printre altele, de prescrierea acțiunii disciplinare. 1994, Curtea de Casație la … La 26 februarie 1996, reclamantul a fost informat că data la care a fost stabilită data la care a avut loc încuviințarea a fost 28 martie 1996. Reclamantul a prezentat o cerere de trimitere a datei la care a fost pronunțată în instanță, care a fost respinsă. Printr-o decizie din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 15 mai 1996, Consiliul Național al Avocaților a respins acțiunea reclamantului. 12. La data de 21 iunie 1996, reclamantul s-a ocupat de casare. La 13 ianuarie 1997, Curtea de Casație la … martie 1996, dar la 19 septembrie 1996, Curtea Supremă a respins cererea menționată.
Prin hotărârea din 6 martie 1997, al cărei text a fost depus la grefa din 25 septembrie 1997, secțiunile reunite ale Curții de Casație au primit parțial recursul reclamantului și au constatat prescrierea acțiunii disciplinare, deoarece mai mult de cinci ani se încheiaseră de la 3 aprilie 1985, data la care baroul de la Roma l-a informat pe reclamant cu privire la contenciosul din 9 mai 1985. 13. Conform informațiilor furnizate de solicitant, sancțiunea disciplinară nu a fost aplicată niciodată, deoarece baroul de la Florența nu a solicitat executarea deciziei.
Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 15. 16 Perioada care trebuie luată în considerare a început la 22 decembrie 1983 și a fost încheiată la 25 septembrie 1997. 17. Prin urmare, a durat mai mult de 13 ani și nouă luni pentru șapte instanțe. 18. Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de a deține un termen rezonabil.
În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
21. La 14 noiembrie 2001, reclamantul a solicitat 32 762 840 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 133 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 22. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 50 000 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții 23. Curtea respinge aceste cereri pentru că prezentate cu mult peste termenul prevăzut la art. 60 din Regulamentul Curții. PE CES, CURȚIA, ÎN L mai puțin de un an, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție Respinge cererile de satisfacție echitabilă. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 6 decembrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și (3) din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Module Președinte
AFFAIRE Marcello TROIANI c. ITALIE (Requête n° 41221/98) ARRÊT STRASBOURG 6 décembre 2001 DÉFINITIF 10/07/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Marcello Troiani c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : MM. G. Ress , président , I. Cabral Barreto , L. Caflisch , R. Türmen , B. Zupančič , M me H.S. Greve , juges , M. L. Ferrari Bravo, juge ad hoc, et de M. V. Berger , greffier de section Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 15 novembre 2001, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Marcello Troiani (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 4 mars 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 14 mai 1998 sous le numéro de dossier 41221/98. Le requérant est représenté par M es V. Pagliarini et A. Marchetti, avocat à Rome. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.La Cour (première section) a déclaré la requête recevable le 29 août 2000.
3.Le 1 er novembre 2001, la Cour a recomposé ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la nouvelle troisième section. EN FAIT
4.Après avoir renoncé à son mandat, le 16 décembre 1982 le requérant demanda à l'un de ses clients, M. C., de lui régler ses honoraires. En l’absence de paiement, le 27 décembre 1982 le requérant demanda au barreau de Rome un avis sur le caractère congru des sommes demandées. Le barreau répondit de façon favorable le 30 décembre 1982.
5.Par une lettre du 6 janvier 1983 adressée au barreau de Rome et au requérant, son client contesta le montant dû. Faute de paiement, le requérant entama une procédure d’injonction de payer devant les juridictions judiciaires.
6.Le 1 er juin 1983, M. C. se plaignit devant le barreau de Rome du comportement professionnel du requérant. Le 22 décembre 1983, le barreau décida d’ouvrir une procédure disciplinaire à l’encontre du requérant en raison des expressions inconvenantes utilisées au sujet de M. C. et du fait qu’il n’avait pas fourni les documents demandés lors de l’audience qui s'était tenue le 21 juillet 1983. Le 11 janvier 1984, le président du barreau communiqua ladite décision au requérant.
7.Par un acte notifié le 21 décembre 1984, le requérant fut cité à comparaître devant le conseil de discipline du barreau de Rome à l’audience du 21 mars 1985. Cette audience ne se tint pas à cause d’un empêchement du requérant. Le 3 avril 1985, le barreau notifia au requérant la date de la convocation pour l’audience du 9 mai 1985. Le jour venu, le requérant versa au dossier une demande tendant à ce que huit des quinze membres présents s’abstiennent en raison du fait que ceux-ci avaient participé à une procédure antérieure dudit barreau dans laquelle ils s'étaient considérés offensés par les expressions inconvenantes du requérant. Les quinze membres s’abstinrent tous et transmirent le dossier au barreau de Pérouse. Par une décision du 13 juin 1985, les membres du barreau de Pérouse s’abstinrent car ils se considéraient offensés par des expressions inconvenantes que le requérant leur avait adressées auparavant et transmirent le dossier au barreau de Florence.
8.Suite à une erreur, le dossier ne fut pas inscrit immédiatement au rôle car il avait été considéré comme faisant partie du dossier concernant une procédure disciplinaire antérieure ouverte à l’encontre du requérant. Par un acte notifié le 5 décembre 1990, ce dernier fut cité à comparaître à l’audience du 19 décembre 1990 devant le barreau de Florence. Le requérant demanda une remise d’audience qui fut rejetée. Par une décision du 19 décembre 1990, dont le texte fut déposé au greffe le 23 janvier 1991, le barreau le déclara responsable des faits qui lui étaient reprochés et lui infligea la sanction disciplinaire de la suspension de l’exercice de la profession pendant deux mois. Cette décision fut notifiée au requérant le 31 janvier 1991.
9.Le 15 février 1991, le requérant interjeta appel devant le Conseil national des avocats, excipant, entre autres, de la prescription de l’action disciplinaire. Le 21 octobre 1991, le requérant fut informé que la date de l’audience avait été fixée au 28 novembre 1991. Par une décision du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 12 mai 1993 et notifié au requérant le 27 mai 1993, le Conseil national des avocats rejeta son appel.
10.Le 19 juin 1993, le requérant se pourvut en cassation en présentant dix-neuf moyens de cassation. Il excipa, entre autres, de la prescription de l’action disciplinaire. Le 29 avril 1994, la Cour de cassation l’informa que l’audience aurait lieu le 23 juin 1994. Par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 6 mai 1995, les sections réunies de la Cour de cassation accueillirent en partie le pourvoi du requérant et renvoyèrent l’affaire au Conseil national des avocats.
11.Le 26 février 1996, le requérant fut informé que la date de l’audience avait été fixée au 28 mars 1996. Le requérant présenta une demande de renvoi de la date de l’audience, qui fut rejetée. Par une décision du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 15 mai 1996, le Conseil National des avocats rejeta le recours du requérant.
12.Le 21 juin 1996, le requérant se pourvut en cassation. Le 13 janvier 1997, la Cour de cassation l’informa que l’audience aurait lieu le 6 mars 1997. Entre-temps, en juillet 1996, le requérant avait demandé à la Cour de cassation de suspendre l’exécution de la décision du 28 mars 1996, mais le 19 septembre 1996 la haute juridiction avait rejeté ladite demande. Par un arrêt du 6 mars 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 25 septembre 1997, les sections réunies de la Cour de cassation accueillirent en partie le pourvoi du requérant et constatèrent la prescription de l’action disciplinaire, car plus de cinq ans s’étaient écoulés à partir du 3 avril 1985, date à laquelle le barreau de Rome avait notifié au requérant la convocation pour l’audience du 9 mai 1985.
13.Selon les informations fournies par le requérant, la sanction disciplinaire n'a jamais été appliquée, car le barreau de Florence n’a pas demandé l’exécution de la décision. EN DROIT I.
14. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
15.Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
16.La période à considérer a débuté le 22 décembre 1983 et s’est terminée le 25 septembre 1997.
17.Elle a donc duré un peu plus de treize ans et neuf mois pour sept instances.
18.La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
19.Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.
20. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. »
21.Le 14 novembre 2001, le requérant a réclamé 32 762 840 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 133 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu’il aurait subis.
22.Le requérant a également demandé 50 000 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et devant la Cour.
23.La Cour rejette ces demandes parce que présentées bien au-delà du terme prévu par l’article 60 du règlement de la Cour. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Rejette les demandes de satisfaction équitable. Fait en français, puis communiqué par écrit le 6 décembre 2001, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Vincent Berger Georg Ress Greffier Président