Hutt-Clauss împotriva Franței

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PARȚIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 44482/98 prezentate de Anne și Philippe HUTT-CLAUSS împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la septembrie 2000 într-o cameră compusă din W. Fuhrmann, președintele P. Costa, L. Loucaides, Sir Nicolas Bratza, H.S. Greve, K. Traja, domnul Ugrekhelidze, judecători și S. Dolle; graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 15 iulie 1998 și înregistrată la 13 noiembrie 1998, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, după ce a intenționat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamanții sunt resortisanți francezi născuți în 1961 și, respectiv, 1967 și care își au reședința la Strasbourg.

[Note1] Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează: Ca urmare a decesului tatălui reclamantei în 1983, aceasta din urmă și soțul ei au inițiat mai multe proceduri în cadrul succesiunii decedatului, precum și a celei a mătușii acestuia din urmă decedată și în 1990. Procedura de împărțire judiciară Urmând exploatarea din 20 octombrie 1993, recurenta a atribuit o sumă de 300 000 de franci în avans mamei sale, în avans - cu titlu provizoriu și în valoare de acțiuni în succesiunea tatălui ei - pentru vânzarea farmaciei defunctului, precum și a sumelor pentru succesiunea mătușii sale. Prin ordonanța de rejudecare din 23 noiembrie 1993, președintele Tribunalului de Mare Instanță de la Metz i-a acordat reclamantei un depozit de 50.000 de franci pentru drepturile sale de proprietate în succesiunea tatălui său și a trimis părțile pentru surplus în fața judecătorului din fond.

Mama reclamantei a făcut apel la această ordonanță. Printr-o cerere din 26 noiembrie 1993, reclamanta a solicitat instanței din Sarreburg să se prezinte la tribunalul din Sarreburg, la data de deschidere a procedurii de împărțire judiciară a bunurilor care au aparținut tatălui său și care au rămas în subdiviziuni. Prin decizia din 31 ianuarie 1994, tribunalul din Sarreburg a dispus împărțirea judiciară a bunurilor în cauză. În acest scop, el a comis doi notari pentru a efectua operațiunile. Mama reclamantei, precum și cei doi frați ai acesteia au făcut apel la această decizie. Statuând la cererea mamei reclamantei împotriva ordonanței din 23 În noiembrie 1993, tribunalul din Metz, prin Hotărârea din 1 iunie 1995, a confirmat această ordonanță și a adăugat o altă condamnare a acesteia, și anume o restanță de 40.000 de franci pentru alocațiile de deces pe care le primise și care îi reveneau fiicei sale.

Statuind asupra recursului formulat împotriva ordonanței din 31 ianuarie 1994, instanța de apel a lui Metz a pronunțat o hotărâre la 5 februarie 1997 prin respingerea contestațiilor ca atare referitoare la determinarea maselor care urmează să fie împărțite pe motiv că (.) în dreptul local, instanța sesizată cu o cerere de împărțire judiciară nu are vocația de a determina masele care urmează să fie împărțite ; că această sarcină revine notarului care acționează ca delegat al instanței și care are conducerea procedurii în temeiul articolelor 224 și următoarele din legea menționată anterior [Legea din 1 iunie 1924] ; că, în conformitate cu art. 232, în cazul în care dificultăți în timpul operațiunilor și nu au primit o soluție, notarul trebuie să întocmească un proces verbal cu privire la contestații și să trimită părțile la proces pentru a se asigura că acestea se află în posesia lor [...]; La 23 octombrie și 27 noiembrie 1997, notarii desemnați au întocmit procese verbale de dezbatere care scot în evidență divergențele părților atât cu privire la valoarea masei care trebuie împărțită, cât și cu privire la determinarea valorii acestei mase.

Părțile au decis să se întrunească ulterior. La 15 septembrie 1998 a avut loc o altă reuniune între părți. Prin scrisoarea din 25 ianuarie 1999, instanța judecătorului judecător al tribunalului judecătoresc din Sarreburg le-a scris notarilor însărcinați cu partajarea judiciară următoarele [reclamanta] expune în esență - că există în această procedură de profundă divergență între părți, în special în ceea ce privește drepturile respective ale acestora și rapoartele care urmează să fie efectuate - că, în ciuda diverselor amânări, nu s-a putut ajunge la niciun aranjament … - cu care s-ar confrunta atât de la tine, cât și de la colegul tău la inerție în redactarea procesului verbal de dificultate, neutralitatea ta fiind în mod clar pusă la îndoială.

Pentru a pune capăt acestei situații de suspiciune, care nu face decât să deterioreze un context familial deja conflictual, veți dori să procedați cât mai curând posibil la redactarea procesului verbal de dificultate de care apare instituția, în funcție de elementele pe care le dețin, necesară evoluției dosarului sau a oricărui motiv care s-ar opune.

Prin scrisoarea din 9 mai 2000, recurenta a scris judecătorului instanței judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului

judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului judecătorului, prin eliberarea, prin eliberarea, prin pronun, prin care, prin care, prin eliberarea, prin eliberarea, prin eliberarea, prin eliberarea, prin eliberarea, prin eliberarea, prin eliberarea, prin eliberarea, prin eliberarea, prin eliberarea,

prin re re re re re re re re re re re re re re re re re re re re re re re re re re re re re re re re re re re re re re re re re re re re rerearearearearearearearearearearearearearearearearearearearearearearearearearearearearearearearearearearearearearearearearearearea re re re re re re re re re re re re rerearearearearearearearearearearearearearearearea (...) În caz contrar, veți dori să luați cel puțin notă de absența unui proces verbal al ultimei ședințe de împărțire din 14 septembrie 1998. (...) Dvs. implementați de urgență, pentru a pune capăt diverselor și gravelor strămutări ale acestei proceduri (...) Prin ordonanta din 14 mai 1999, judecatorul a inlocuit unul dintre cei doi notari care se ocupau de operatiuni comune.

18 mai 2000, În prezența dezacordurilor, notarii au constatat existența unor dificultăți și, în conformitate cu art. 232 din Legea din 1 iunie 1924, au retrimis părțile să se prezinte în fața Tribunalului de Mare Instanță prin intermediul Tribunalului de Justiție, pentru a pune capăt punctelor nesoluționate. Proceduri penale Prima procedură La 5 octombrie 1998, recurenta a depus o plângere cu constituție de parte civilă împotriva fraților săi capete de mărturii mincinoase făcute sub jurământ și false prin modificarea adevărului pentru că a semnat o recunoaștere-quitus plătită în diferite proceduri și a depus declarații sub jurământ unui ofițer de poliție judiciară. Prin decizia din 17 noiembrie 1998, biroul de asistență judiciară din apropierea tribunalului de mari instanțe din Strasbourg i-a acordat reclamantei asistența judiciară parțială.

Prin ordonanța din 19 noiembrie 1998, instanța judecătorului judecător a stabilit la 20 000 franci suma consemnării care trebuia plătită de partea civilă înainte de 22 decembrie 1998. Prin ordonanța din 5 martie 1999, instanța judecătorească a pronunțat o ordonanță de inadmisibilitate pe motiv că partea civilă nu declarase acest lucru. Prin hotărârea din 12 mai 1999, camera de acuzare a Tribunalului de apel al Colmar a conchis ordonanța instanței judecătorești de declarare inadmisibilă a plângerii, cu constituirea unei părți civile pe motiv că a obținut un ajutor jurisdicțional de 25%, reclamanta ar fi trebuit să își asume, în termenul stabilit, 75% din suma consemnării rămase în sarcina sa.

Prin Hotărârea din 30 noiembrie 1999, Curtea de Casație a clasat arestarea camerei de judecată pe motiv că: în cazul în care se pronunțase astfel, camera de judecată încălcase art. 88 din Codul de procedură penală care exonerase partea civilă. orice consemnare în cazul în care a obținut asistența judiciară, fără a distinge dacă aceaceasta este totală sau parțială; ea a trimis cazul în fața instanței judecătorești a lui Metz. Prin hotărârea din 16 martie 2000, camera de acuzare a instanței judecătorești a lui Metz a declarat constituirea părții civile a reclamantei admisibile și a precizat că, după decizia definitivă, se va returna dosarul camerei de acuzare a instanței de recurs a lui Colmar.

Prin hotărârea din 18 mai 2000, camera de acuzare a instanței de apel a lui Colmar ar fi pronunțat o hotărâre al cărei conținut nu este cunoscut. a doua procedură Printr-o cerere din 19 noiembrie, 9 și 13 decembrie 1993, reclamanta a depus o plângere la procurorul Republicii Metz pentru înșelăciune, abuz de încredere, falsuri și utilizarea unor falsuri în scris privat care ar fi fost comise de mama și partenerul său în legătură cu succesiunea tatălui său decedat. La 27 ianuarie 1994, plângerea a fost clasată fără întârziere. La 1 martie 1994, reclamanta a depus apoi o plângere cu constituirea unei părți civile. Prin ordonanța din 23 septembrie 1996, instanța pronunțată cu privire la un refuz.

Prin ordonanța din 3 mai 1996, a respins o cerere din partea părții civile. Prin ordonanța din 23 octombrie 1996, președintele camerei de judecată a Tribunalului de apel al lui Metz, care hotărăște cu privire la recursul interjucat împotriva ordonanței din 3 mai, a declarat că nu are loc să sesizeze camera de acuzare pe motiv că recursul a fost inadmisibil deoarece a fost refuzat fără întârziere. Prin Hotărârea din 19 decembrie 1996, camera de acuzare a Tribunalului de apel Metz a confirmat hotărârea. Prin Hotărârea din 22 ianuarie 1998, Curtea de Casație a respins recursul. GRIFS Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții se plâng de durata procedurii de împărțire judiciară.

Reclamanții se plâng, în mai multe privințe, de încălcarea dreptului lor la un proces echitabil în cadrul procedurilor penale inițiate ca urmare a plângerilor lor cu constituirea unei părți civile (neinspecție, omisiune de a se pronunța, lipsa notificării unei hotărâri, părtinire), de durata acestor proceduri, de încălcarea dreptului lor la viața privată, de încălcarea dreptului lor la căsătorie, de lipsa unei căi de atac efective, de discriminare. Acestea sunt prevăzute în art. 6 alin. (1), 8, 12, 13 și 14 din Convenție.

Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În stadiul actual al dosarului, Curtea consideră că nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră că este necesar ca această parte a cererii să fie adusă la cunoștința guvernului pus în discuție, prin aplicarea articolului 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Reclamanții se declară victime ale unei încălcări a articolelor 6 alineatul (1), 8, 12, 13, 14 din convenție. Curtea a examinat obiecțiile reclamanților. Presupunând că art. 6 alineatul (1) din Convenție se aplică procedurilor în cauză, Curtea constată că una dintre acestea este în prezent în curs de desfășurare și că durata lor nu are nimic de rejucat în sensul articolului menționat anterior.

În ceea ce privește celelalte obiecții ridicate, Curtea constată că nu au fost invocate în fața instanțelor naționale. În orice caz, ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, aceasta nu indică nici o aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau a protocoalelor sale. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, adjuvantul adjuvant al reclamanților cu privire la durata procedurii de împărțire judiciară [note2] DECLARĂ REQUETA IRRECEVABILĂ pentru surplus. S. Dolle W. Fuhrmann modulière Președinte [Note1] Adaugă informațiile furnizate de guvern la cererea judecătorului raportor sau a camerei, indicând, după caz.

[Notă2] A se indica obiecțiunile fără a se menționa neapărat articolele din convenție invocate.

TROISIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 44482/98 présentée par Anne et Philippe HUTT-CLAUSS contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 5 septembre 2000 en une chambre composée de M. W. Fuhrmann, président , M. P. Costa, M. L. Loucaides, Sir Nicolas Bratza, M me H.S. Greve, M. K. Traja, M. M. Ugrekhelidze, juges , et de M me S. Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 15 juillet 1998 et enregistrée le 13 novembre 1998, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants sont des ressortissants français nés respectivement en 1961 et 1967 et résidant à Strasbourg.

[Note1] Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit. Suite au décès du père de la requérante en 1983, cette dernière et son mari engagèrent plusieurs procédures dans le cadre de la succession du défunt ainsi que de celle d’une tante de ce dernier également décédé en 1990. 1) Procédure de partage judiciaire Suivant exploit en date du 20 octobre 1993, la requérante assigna en référé sa mère, en paiement - à titre provisionnel et à valoir sur ses parts dans la succession de son père - plusieurs sommes dont 300 000 francs au titre de la vente de la pharmacie du défunt ainsi que des sommes au titre de la succession de sa tante. Par ordonnance de référé du 23 novembre 1993, le président du tribunal de grande instance de Metz alloua à la requérante une provision de 50 000 francs à valoir sur ses droits en nue propriété dans la succession de son père.

Il renvoya les parties pour le surplus devant le juge du fond. La mère de la requérante fit appel de cette ordonnance. Par requête en date du 26 novembre 1993, la requérante demanda au tribunal d’instance de Sarrebourg d’ordonner l’ouverture de la procédure de partage judiciaire concernant les biens ayant appartenus à son père et restés en indivision. Par décision du 31 janvier 1994, le tribunal d’instance de Sarrebourg ordonna le partage judiciaire des biens en question. A cette fin, il commit deux notaires pour procéder aux opérations. La mère de la requérante ainsi que ses deux frères firent appel de cette décision.

Statuant sur l’appel de la mère de la requérante contre l’ordonnance de référé du 23 novembre 1993, la cour d’appel de Metz, par arrêt du 1er juin 1995, confirma ladite ordonnance et y ajouta une autre condamnation de celle-ci, à savoir le versement d’une provision de 40 000 francs correspondant à des allocations décès qu’elle avait perçu et qui revenaient à sa fille.

Statuant sur le pourvoi formé contre l’ordonnance du 31 janvier 1994, la cour d’appel de Metz rendit un arrêt le 5 février 1997 en rejetant les contestations en tant qu’elles portaient sur la détermination des masses à partager au motif que : « (..) en droit local, la juridiction saisie d’une demande de partage judiciaire n’a pas vocation à déterminer les masses à partager ; que cette tache incombe au notaire commis qui agit comme délégué du tribunal et qui a la direction de la procédure en vertu des articles 224 et suivants de la loi susvisée [loi du 1er juin 1924] ; qu’aux termes de l’article 232, si des difficultés s’élèvent pendant les opérations et si elles n’ont pas reçu de solution, le notaire doit dresser un procès verbal sur les contestations et renvoyer les parties à se pourvoir par voie d’assignation (...) » Les 23 octobre et 27 novembre 1997, les notaires désignés établirent des procès verbaux de débats faisant ressortir les divergences des parties tant sur la valeur de la masse à partager que sur la détermination de la valeur de cette masse.

Les parties décidèrent de se réunir ultérieurement. Une autre réunion entre les parties se tint le 15 septembre 1998. Par courrier du 25 janvier 1999, le juge d’instance du tribunal d’instance de Sarrebourg écrivit aux notaires en charge du partage judiciaire ce qui suit : « [la requérante] expose en substance : - qu’il existe dans cette procédure de profondes divergences entre les parties, concernant notamment les droits respectifs de celles-ci et les rapports à effectuer ; - que malgré divers reports, aucun arrangement amiable n’a pu être trouvé ; - qu’elle souhaite dès lors qu’il soit dressé un procès verbal de difficulté, afin que la juridiction contentieuse compétente puisse être saisie ; - qu’elle se heurterait de votre part ainsi que de celle de votre confrère à une inertie dans la rédaction du procès verbal de difficulté, votre neutralité étant clairement mis en doute.

Afin de mettre un terme à cette situation de suspicion, qui ne fait qu’envenimer un contexte familial déjà conflictuel, vous voudrez bien procéder dans les meilleurs délais à la rédaction du procès verbal de difficulté dont l’établissement apparaît, en l’état des éléments dont je dispose, nécessaire à l’évolution du dossier, ou bien m’informer de tout motif qui s’y opposerait. » Par courrier du 9 mai 2000, la requérante écrivit au juge du tribunal d’instance la lettre suivante : « Je vous réitère mes demandes d’interventions selon mes courriers du 11 avril dernier et 1er février précédent, pour obtenir délivrance du procès verbal de difficultés sans nouvelle réunion.

(...) A défaut, vous voudrez bien pour le moins prendre acte de l’absence d’établissement de procès verbal de la dernière réunion de partage du 14 septembre 1998. (...) Vous implorant d’intervenir d’urgence pour mettre un terme aux divers et graves errements de cette procédure (...) ». Par ordonnance du 14 mai 1999, le juge d’instance remplaça l’un des deux notaires en charge des opérations partage judiciaire. Le 18 mai 2000, un procès verbal fut établi. En présence des désaccords, les notaires constatèrent l’existence de difficultés, et conformément à l’article 232 de la loi du 1er juin 1924, ils renvoyèrent les parties à se pourvoir devant le tribunal de grande instance par voie d’assignation, afin de faire trancher les points non résolus.

2) Procédures pénales a) Première procédure Le 5 octobre 1998, la requérante déposa une plainte avec constitution de partie civile contre ses frères des chefs de témoignages mensongers faits sous serment en justice et faux par altération de la vérité pour avoir signé une reconnaissance-quitus versée dans différentes procédures et avoir fait des dépositions sous serment à un officier de police judiciaire. Par décision du 17 novembre 1998, le bureau d’aide juridictionnelle près le tribunal de grande instance de Strasbourg accorda à la requérante l’aide juridictionnelle partielle. Par ordonnance du 19 novembre 1998, le juge d’instruction fixa à 20 000 francs le montant de la consignation à verser par la partie civile avant le 22 décembre 1998. Par ordonnance du 5 mars 1999, le juge d’instruction rendit une ordonnance de non recevabilité au motif que la partie civile n’avait pas consigné.

Par arrêt du 12 mai 1999, la chambre d’accusation de la cour d’appel de Colmar confirma l’ordonnance du juge d’instruction déclarant irrecevable la plainte avec constitution de partie civile au motif qu’ayant obtenu une aide juridictionnelle de 25 %, la requérante aurait dû s’acquitter, dans le délai imparti, de 75 % du montant de la consignation restant à sa charge. Par arrêt du 30 novembre 1999, la Cour de cassation cassa l’arrêt de la chambre d’accusation au motif qu’en se prononçant comme elle l’avait fait, la chambre d’accusation avait violé l’article 88 du code de procédure pénale qui dispense la partie civile de toute consignation lorsqu’elle a obtenu l’aide juridictionnelle sans distinguer si celle-ci est totale ou partielle.

Elle renvoya l’affaire devant la cour d’appel de Metz. Par arrêt du 16 mars 2000, la chambre d’accusation de la cour d’appel de Metz déclara la constitution de partie civile de la requérante recevable et précisa qu’après décision définitive, il serait fait retour du dossier à la chambre d’accusation de la cour d’appel de Colmar. Par arrêt du 18 mai 2000, la chambre d’accusation de la cour d’appel de Colmar aurait rendu un arrêt dont la teneur n’est pas connue. b) Seconde procédure Par requêtes en date des 19 novembre, 9 et 13 décembre 1993, la requérante déposa plainte auprès du procureur de la République de Metz pour escroquerie, abus de confiance, faux et usage de faux en écriture privée qui auraient été commis par sa mère et son compagnon dans le cadre de la succession de son père défunt.

Le 27 janvier 1994, la plainte fut classée sans suite. Le 1er mars 1994, la requérante déposa alors une plainte avec constitution de partie civile. Par ordonnance du 23 septembre 1996, le juge d’instruction prononça un non lieu. Par ordonnance du 3 mai 1996, il rejeta une demande d’actes de la part de la partie civile. Par ordonnance du 23 octobre 1996, le président de la chambre d’accusation de la cour d’appel de Metz, statuant sur l’appel interjeté contre l’ordonnance du 3 mai, dit n’y avoir lieu à saisir la chambre d’accusation au motif que l’appel était irrecevable car hors délai. Par arrêt du 19 décembre 1996, la chambre d’accusation de la cour d’appel de Metz confirma l’ordonnance. Par arrêt du 22 janvier 1998, la Cour de cassation rejeta le pourvoi.

GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de la procédure de partage judiciaire. 2. Les requérants se plaignent, à maintes égards, de la violation de leur droit à un procès équitable dans le cadre des procédures pénales engagées à la suite de leurs plaintes avec constitution de partie civile (déni de justice, omission de statuer, absence de notification d’une décision, partialité ), de la durée de ces procédures, de la violation de leur droit à leur vie privée, de la violation de leur droit au mariage, de l’absence de recours effectif, de discrimination. Ils invoquent l’article 6 § 1 , 8, 12, 13 et 14 de la Convention. EN DROIT 1. Les requérants se plaignent de la durée de la procédure de partage judiciaire.

Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention qui dispose : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » En l’état actuel du dossier, la Cour estime ne pas être en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de porter cette partie de la requête à la connaissance du Gouvernement mis en cause, par application de l’article 54 § 3 b) de son règlement. 2. Les requérants se disent victimes d’une violation des articles 6 § 1, 8, 12, 13, 14 de la Convention. La Cour a examiné les griefs des requérants. A supposer que l’article 6 § 1 de la Convention soit applicable aux procédures en cause, la Cour constate que l’une d’entre elle est actuellement pendante et que leur durée n’a rien de “déraisonnable” au sens dudit article.

S’agissant des autres griefs soulevés, la Cour constate qu’ils n’ont pas été soulevés devant les juridictions nationales. En tout état de cause, compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, elle ne relève aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, AJOURNE l’examen du grief des requérants concernant la durée de la procédure de partage judiciaire ; [Note2]

DECLARE LA REQUÊTE IRRECEVABLE

pour le surplus. S. Dollé W. Fuhrmann Greffière Président [Note1] Ajouter les informations fournies par le Gouvernement à la demande du juge rapporteur ou de la chambre, en indiquant ce qu’il en est, le cas échéant. [Note2] Indiquer les griefs sans citer nécessairement les articles de la Convention invoquées.