SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 44482/98 prezentate de Anne și Philippe HUTT-CLAUSS împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se întrunește la 31 ianuarie 2002 într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Cabral Barreto J.-P. Costa Kūris Zupančič Hedigan Traja judecători domnul V. Berger grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 15 iulie 1998 și înregistrată la 13 noiembrie 1998, după ce a intenționat acest lucru, face următoarea decizie DE FAȚĂ A. Circumstanțele din speță Reclamanții, Anne și Philippe Hutt-Clauss, sunt cetățeni francezi, născuți în 1961 și 1967 și rezidenți la Strasbourg. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. După moartea tatălui recurentei în 1983, aceasta din urmă a inițiat mai multe proceduri în cadrul succesiunii defunctului, precum și a unei mătuși a acestuia din urmă decedată în 1990. Procedură în În urma exploatării din 20 octombrie 1993, recurenta a atribuit o sumă de 300 000 de franci (FRF) în avans mamei sale, în avans - cu titlu provizoriu și în valoare de acțiuni în succesiunea tatălui său - pentru vânzarea de lacului de farmacie al defunctului, precum și a unor sume din succesiunea mătușii sale. Printr-o ordonanță de rejudecare din 23 noiembrie 1993, președintele Tribunalului de Mare Instanță din Metz i-a alocat reclamantei un provizion de 50 000 FRF pentru a-și exercita drepturile fără drept de proprietate în succesiunea tatălui său, precum și sumele de 33 627 și 5 Prin hotărârea din 1 iunie 1995, tribunalul de apel al lui Metz a încheiat o ordonanță și i-a acordat reclamantei o sumă suplimentară de 40 de euro. 000 FRF corespunde unor alocații de deces pe care mama sa le primise și care îi reveneau. Procedură în împărțire judiciară printr-o cerere din 26 noiembrie 1993, reclamanta a solicitat instanței judecătorești din Sarreburg d La 23 decembrie 1993, mama reclamantei, precum și cei doi frați ai acesteia au contestat propunerea de notar a recurentei, precum și admisibilitatea și consistența bunurilor care urmează să fie puse în comun. Printr-o ordonanță din 31 ianuarie 1994, instanța judecătorească din statul membru în cauză a dispus împărțirea judiciară a bunurilor în cauză. În acest scop, a comis doi notari, M Krebs și L a d i s p o zi ț i e, pentru efectuarea opera ț i uni lor, precizându-se că procedura de împărțire judiciară a dreptului local rezultă din domeniul jurisdic ț i ei gra ț ioase reglementate de articolele 220 și următoarele din legea de introducere din 1 iunie 1924 Prin urmare, în cazul în care, în cadrul acestei proceduri, numai instanța judecătorească este competentă să se pronunțe cu privire la incidentele de împărțire judiciară, în special desemnarea notarului, acesta nu este același în cazul în care contestațiile afectează împărtășirea în fond, natura, admisibilitatea sa Faptul că astfel de contestații sunt rezervate instanței contenoase și supuse, în funcție de importanța litigiului, fie în fața instanței judecătorești din statul membru în cauză, fie în fața instanței judiciare de mare instanță a cărei hotărâre a fost adoptată în acest caz, cerințele contestă nu numai propunerea notarului de către reclamanți, ci și admisibilitatea împărțirii și consistența bunurilor care urmează să fie supuse împărțirii Cu condiția ca, în ceea ce privește o procedură grațioasă, instanța să se pronunțe numai cu privire la forma cererii și să verifice, în special, dacă este necesar la alineatul (3) din art. 221 din legea de introducere, în cazul în care instanța conține o indicație clară a părților interesate și masa care urmează să fie împărtășită, precum și eventualele propuneri privind alegerea notarului (...) La 9 februarie 1994, mama reclamantei, precum și cei doi frați ai acesteia au formulat o hotărâre imediată. Prin hotărârea din 5 februarie 1997, tribunalul din Metz a conchis ordonanța, cu excepția cheltuielilor de procedură, și a respins contestațiile ca atare referitoare la determinarea maselor care urmează să fie partajate pe motiv că (.) în dreptul local, instanța sesizată cu o cerere de împărțire judiciară nu are vocația de a determina masele care urmează să fie împărțite; această sarcină revine notarului care acționează ca delegat al instanței și care are conducerea procedurii în temeiul art. 224 și următoarele din legea menționată anterior [Legea din 1 iunie 1924] ; că, în conformitate cu art. 232, în cazul în care dificultățile în timpul operațiunilor și nu au primit nici o soluție, notarul trebuie să întocmească un proces verbal asupra contestațiilor și să trimită părțile să se ocupe de ele prin e-mail În acest fel, notarul trebuie să cunoască în primul rând dificultățile întâmpinate și să încerce să le aplaneze, astfel încât, în lipsa unei soluții amiabile, notarul, printr-un proces verbal de dificultăți, să retrimite părților să sesizeze instanța competentă care acționează pe fond (...) La 23 octombrie și 27 noiembrie 1997, notarii desemnați au întocmit procese-verbale de dezbatere care scot în evidență divergențele părților atât cu privire la consistența masei de împărțit, cât și cu privire la evaluarea acesteia. Părțile au decis să se întrunească ulterior. Printr-o scrisoare din 25 ianuarie 1999, judecătorul judecător al tribunalului din Sarreburg le-a scris notarilor responsabili cu împărțirea judiciară următoarele (recurentă) expune în esență - că există în această procedură de profunde divergențe între părți, în special în ceea ce privește drepturile respective ale acestora și rapoartele care trebuie efectuate - că, în ciuda diverselor amânări, nu s-a putut ajunge la niciun aranjament . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . - cu care s-ar confrunta atât de la tine, cât și de la colegul tău la inerție în redactarea procesului verbal de dificultate, neutralitatea ta fiind în mod clar pusă la îndoială. Pentru a pune capăt acestei situații de suspiciune, care nu face decât să deterioreze un context familial deja conflictual, veți dori să procedați cât mai curând posibil la redactarea procesului verbal de dificultate de care apare instituția, în funcție de elementele pe care le dețin, necesară evoluției dosarului sau a oricărui motiv care s-ar opune. Printr-o ordonanță din 14 mai 1999, judecătorul judecător l-a înlocuit pe domnul Krebs și l-a comis pe domnul Krummenacker. Printr-o scrisoare din 9 mai 2000, reclamanta a scris judecătorului instanței judecătorești da Vă repet cererile mele de intervenție conform scrisorilor mele din 11 aprilie și 1 februarie anterioare, pentru a obține eliberarea procesului-verbal al dificultăților fără o nouă ședință. (...) În caz contrar, veți dori să luați notă cel puțin de absența procesului-verbal al ultimei ședințe de împărțire din 14 aprilie. Septembrie 1998. (...) Te implori de urgență pentru a pune capăt diverselor și gravelor strămutări ale acestei proceduri (...) La 18 mai 2000, a fost întocmit un proces-verbal. În prezența dezacordurilor, notarii au constatat existența unor dificultăți și, în conformitate cu art. 232 din Legea din 1 iunie 1924, au trimis părțile să se prezinte în fața instanței de mare instanță pe cale de atac, pentru a se pronunța punctele nesoluționate. Până în prezent, nici una dintre părțile na ui ar fi sesizat instanța competentă. Proceduri penale Recurenta a depus mai multe plângeri cu constituție de părți civile, împotriva fraților săi șefi de mărturie mincinoși, precum și pentru înșelăciune, abuz de încredere, fals și utilizare de falsuri în scris privat comise de mama sa și de tovarășul său în cadrul succesiunii tatălui său decedat. B. Dreptul intern relevant Cod civil art. 837 În cazul în care, în operațiunile retrimise în fața unui notar, acesta ridică contestații, notarul va întocmi un proces-verbal al dificultăților și al declarațiilor respective ale părților, le va trimite în fața comisarului numit pentru împărțire (...). Operațiuni de împărțire în Alsacia Procedura de partajare aplicabilă în materie de moștenire în Alsacia și Moselle este o procedură grațioasă reglementată de dispozițiile legii de la 1 iunie 1924 (care a preluat, în esență, dispozițiile unei legi din 1888). Împărtășirea judiciară are loc în conformitate cu dispozițiile prezentei legi prin intermediul unei instanțe grațioase. Este rezervat părților interesate dreptul de a provoca o hotărâre pe fond și admisibilitatea partajării. În conformitate cu dispozițiile art. 25 din Codul civil privind materia grațioasă, judecătorul nu poate acționa în această privință decât în absența unui litigiu. În conformitate cu dispozițiile art. 232 din Legea menționată anterior, în cazul în care nu au primit o soluție, notarul emite un proces-verbal asupra contestațiilor și trimite părțile să se prezinte prin e-mail. în cele din urmă, în conformitate cu art. 235 din lege, dacă au fost respectate toate cerințele privind procedura, instanța omologă a actului de împărțire predat de notari 2) Jurisclaleur Alsace-Moselle - Fascicul 362 - Dificultăți prevăzute la art. 232 din Legea privind introducerea [...] În cadrul procedurii de împărțire judiciară, notarul este investit într-o misiune de conciliere. În cazul în care, prin urmare, apar dificultăți între părți, el are datoria de a încerca să le aplaneze. Acest lucru este doar după ce va face trimitere prevăzută la art. 232 din legea de introducere (...) Instanța judecătorească competentă pentru procedura de împărțire și care hotărăște în materie de jurisdicție grațioasă nu are nici o competență de a se implica în contestațiile care apar între părți și care sunt legate de fondul dreptului. (...) art. 232 din legea de introducere obligă notarul să întocmească un proces-verbal al contestațiilor și apoi să retrimise părțile la aceasta prin culpă. Procesul-verbal trebuie să conțină, pe cât posibil, o enumerare precisă și o analiză exactă a contestațiilor, fără ca un proces-verbal cu dificultăți incomplete să aibă o influență asupra validității procedurii. Într-adevăr, din motivele legii din 1888 rezultă că arestul trebuie chiar să fie admis în anumite puncte care nu sunt menționate în procesul-verbal de dificultăți.L Cu toate acestea, soluția care rezultă din această hotărâre ni se pare discutabilă. Într-adevăr, împărțirea nu iese din domeniul jurisdicției grațioase decât după trimiterea de către notar, și dacă notarul are obligația de a face această trimitere în temeiul art. 232. Pe de altă parte, întreaga procedură de împărțire judiciară a dreptului local se concentrează pe încercări de conciliere în fața notarului. Admiterea unei citații fără trimitere de către notar ar fi, prin urmare, contrară spiritului textelor referitoare la împărțirea judiciară și, cu siguranță, și literei de la art. 232. De altfel, singura citație admisă în afara unei trimiteri de către notar este cea prevăzută la art. 220 din legea de introducere și care se referă la admisibilitatea partajării și la fondul acesteia, este aceea de a declara existența subdiviziunii și drepturile părților asupra masei indivizibile nu în ceea ce privește întinderea lor, ci în ceea ce privește existența lor (Motivele Legii din 1888). O hotărâre a Tribunalului din Colmar din 2 mai 1972 (RJE 1972, p. 78) admite chiar că un litigiu între comoștenitori poate fi încheiat în cadrul unei proceduri contencioasă, fără a trece în prealabil prin procedura grațioasă a împărțirii judiciare. Această decizie este la fel de criticabilă ca și hotărârea din 1950. (...) În caz de trimitere, instanța competentă nu este sesizată din oficiu. De multe ori, părțile ezită s-o realizeze astfel încât procedura să fie pe termen nelimitat întârziată. Uneori, și partea care a ridicat dificultatea nu face decât să eternizeze procedura. Pentru a remedia această situație, practica a avut în vedere stabilirea unui termen limită pentru părțile interesate în cursul căruia acestea trebuie să procedeze la aceasta. (...) Codul organizației judiciare Articolul L 781-1 Acuzarea reclamanților se referă la durata procedurii care a început la 26 noiembrie 1993 și nu s-a încheiat până în prezent și, prin urmare, a durat deja mai mult de opt ani. 1. Despre calitatea de victimă a dlui Phillipe Huttt Guvernul arată că reclamantul nu a participat la procedura de împărțire judiciară inițiată de soția sa. El precizează că cererea în comun a fost făcută în numele Anne Hutt-Clauss și că nici ordonanța instanței judecătorești da , nici hotărârea a lui Metz nu menționează ca parte a procedurii Philippe Hutt. Absența acestuia din urmă în cadrul procedurii în împărțire judiciară rezultă din absența sa de calitate, din punct de vedere juridic, pentru a fi parte la aceasta. Guvernul concluzionează că reclamantul nu poate pretinde că este victima unei încălcări a Convenției în sensul art. 34 din Convenție. Curtea reamintește că art. 34 din Convenție dispune pe deplin de aceasta. (...) poate fi confiscată de orice persoană fizică (...) care pretinde că este victima unei încălcări de către una dintre părțile înalți contractante a drepturilor recunoscute de Convenție sau de protocoalele sale. (...) Prin urmare, pentru a îndeplini condițiile prevăzute de această dispoziție, orice solicitant trebuie să fie în măsură să demonstreze că a fost direct vizat de încălcarea sau încălcările Convenției pe care o atribuie (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Lüdi c. Elveția din 15 iunie 1992, seria A nr. 238, p. 18, § 34). Astfel, în principiu, un solicitant nu se poate plânge de durata unei proceduri la care nu a fost parte (F. Santos Lda. și Marie Jose Fachadas c. Portugalia, petiția nr. 49020/99, decizia din 19 septembrie 2000). Cu alte cuvinte, în speță, numai cel al reclamanților care au participat la procedura internă de care se ocupă poate să se susțină în sensul articolului 34 ; astfel nu a fost cazul soțului reclamantei. Prin urmare, în măsura în care aceasta a fost introdusă de acesta din urmă, cererea este incompatibilă rațională personae cu dispozițiile Convenției și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (3) din Convenție. (2) Cu privire la compatibilitatea rațională a cererii cu Convenția Guvernul face trimitere la jurisprudența Curții potrivit căreia art. 6 alineatul (1) din convenție nu se aplică într-o procedură în cursul căreia sunt luate numai măsuri preliminare sau provizorii care nu au legătură cu fondul cauzei sau în care nu este încheiat pe o contestație. Acesta ar fi cazul în speță, dat fiind că reclamanta a făcut alegerea de a iniția și de a continua procedura grațioasă prevăzută de legea din 1924. Comitetul susține că există două căi de atac pentru soluționarea împărțirilor succesorale în Alsacia și Moselle, o lună grațioasă, care este de principiu dacă nu se face nici o dificultate de împărțire, cealaltă contencioasă, și că este de competența numai a persoanelor interesate în împărțire să dea un caracter de litigiu procedurii dacă o aud. În acest sens, menționează o hotărâre a instanței judecătorești Colmar din 9 mai 1972, potrivit căreia: "această acțiune [acțiune în fața judecătorilor din fond] nu este condiționată în mare măsură de existența unei proceduri de împărțire, nici de executarea de către notar în această procedură a unui proces-verbal de dificultăți care retrimite părțile, în conformitate cu art. 282 din Legea nr. 1." În iunie 1924, guvernul constată că nici instanța, nici instanța de judecată nu au fost chemate să se pronunțe asupra fondului cauzei și se referă la hotărârea instanței de judecată a lui Metz din 5 februarie 1997, care a reamintit limitele sesizării sale. În același timp, guvernul reamintește că Comisia a estimat într-o cauză Gauthier c. Franța consideră că punctul de plecare al procedurii ar trebui să fie apreciat la data procesului-verbal de dificultăți stabilit de notar (nr. 26488/95, Decizia din 09.04.1997) și că Comisia a considerat că perioada în care notarul încearcă să stabilească un proiect de împărțire nu intră în domeniul de aplicare al articolului 6 alineatul (1) din convenție. Guvernul pune sub semnul întrebării jurisprudența Siegel c. Franța din 28 noiembrie 2000 (nr. 36350/97) conform căreia procedura de împărțire judiciară inițiată în temeiul legii din 1 iunie 1924 intră în domeniul de aplicare a art. 6 alin. ar duce la excluderea unei proceduri judiciare ordonate de către o instanță - care este, de altfel, responsabil de încheierea lichidării - de la orice control al acestei instanțe Faptul că instanța nu este obligată să soluționeze o contestație nu ar însemna în niciun caz că această procedură nu ar fi controlată de aceasta. Astfel, acesta dispune împărțirea și desemnează notarii pentru a proceda la aceasta după ce a fost predat unui control oficial al cererii; în această privință, instanța judecătorească din Sarreburg a indicat perfect limitele controlului său în ordonanța sa din 31 ianuarie 1994. În cele din urmă, guvernul arată că, chiar și atunci când tribunalul este obligat să omologheze partajarea stabilită de notar, acesta nu se pronunță asupra fondului de partajare, ci se limitează la un simplu control formal (art. 235 din Legea din 1 iunie 1924). Concluzia sa este că, în cadrul procedurii grațioase de împărțire judiciară, instanța nu soluționează nici o contestație privind drepturile și obligațiile cu caracter civil în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție. Curtea amintește că, în cauza Siegel menționată anterior, Curtea a considerat că în cazul în care operațiunile de împărțire sunt efectuate [la cererea instanței] de către notari desemnați de instanță și în cazul în care orice contestație între părți în această privință trebuie să fie prezentată instanței-comisare, numită și de către instanță (art. 837 din Codul civil), întreaga procedură de împărțire judiciară - extrem de formal pentru restul - se desfășoară în fața instanței de la locul de deschidere a succesiunii și sub control. Pe scurt, instanța este chemată să decidă cu privire la drepturile și obligațiile cu caracter civil a căror acțiune este sesizată de instanța în împărțire judiciară (...) Curtea este de părere că cazul în speță nu diferă de cel al hotărârii din cauza Siegel. În consecință, excepția impusă de guvern nu poate fi reținută. (3) Cu privire la epuizarea căilor de atac interne Guvernul susține că reclamanta dispunea de două căi de atac pe care nu le-a folosit pentru a remedia încălcările Convenției de care se plânge. (a) Acțiune contencioasă în fața instanței Potrivit guvernului, din dispozițiile coroborate ale articolelor 220 și 282 din Legea din 1 iunie 1924 reiese că, în cazul în care se presupune că are loc un litigiu pe fondul partajării, natura sau admisibilitatea sa, este de competența părților interesate să o soluționeze pe cale de atac în fața instanței judecătorești din statul membru în care se află instanța judecătorească sau în fața instanței judecătorești de mare instanță, în funcție de importanța litigiului. Astfel, comportamentul notarului desemnat pentru împărțire nu poate împiedica o soluție rapidă a litigiului, deoarece, chiar dacă acesta refuză să elaboreze un proces-verbal de dificultăți, persoanele interesate în împărțire au dreptul să sesizeze direct instanța care se ocupă de litigiu. În speță, recurenta a introdus procedura în comun în fața instanței judecătorești din statul membru în care existau contestații (integrarea veniturilor din vânzarea unei farmacii în succesiune) în momentul acestei inițiative. Aceasta putea, de asemenea, să facă același lucru în timp ce notarii nu reușeau să colecteze acordul părților (a se vedea în această privință articolele din legea din 1 iunie 1924 menționată anterior și jurisprudența Curții din Colmar citată anterior). 1 din Convenție este de a oferi statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a corecta presupusele încălcări ale acestora înainte de a fi supuse acestor acuzații (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Hentrich c. Franța din 22 septembrie 1994, seria A nr. 296 A, p. 18, § 33, și Hotărârea Remli c. Franța din 23 aprilie 1996, Rec., 1996 II, p. 571, § 33.33 Cu toate acestea, dispozițiile art. 35 alin. (1) nu se epuizează decât în ceea ce privește utilizarea atât a încălcărilor incriminate, disponibile și adecvate; ele trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine, nu numai în teorie, ci și în practică, altfel le lipsesc eficiența și accesibilitatea dorite. ; statului pârât îi revine sarcina de a demonstra că aceste cerințe sunt îndeplinite (a se vedea în special Hotărârea Vernillo c. Franța din 20 februarie 1991, seria A nr. 198, pp. Curtea reamintește că a considerat în cauza Siegel menționată anterior, chiar dacă guvernul susținea deja dubla posibilitate grațioasă și contencioasă în materie de împărțire judiciară, după ce părțile au trecut prin procedura de partajare a dreptului local, acestea nu pot trece în procedura contencioasă decât prin trimiterea și procesul-verbal al dificultăților menționate la art. 232 din Legea din 1 iunie 1924 Desigur, Curtea ia notă de faptul că guvernul se sprijină pe o singură hotărâre a Tribunalului de apel Colmar din 1972 pentru a apăra teza potrivit căreia o acțiune contencioasă în fața judecătorului fondului a fost posibilă fără a aștepta ca notarul procesului-verbal al dificultăților. Cu toate acestea, ea arată că această posibilitate este în mare măsură contestată (a se vedea partea Drept intern, p. 7) pe de o parte, și că nu este, pe de altă parte, nu este confortabilă în speță de către Tribunalul de apel Metz din 5 februarie 1997 care precizează părților că notarul trebuie să cunoască în primul rând dificultățile întâmpinate și să încerce să le aplaneze și că, în lipsa unei soluții amiabile, acesta, printr-un proces-verbal de dificultăți, va trimite părțile să sesizeze instanța competentă care acționează în fond. În aceste condiții, Curtea consideră că nu se poate reproșa recurentei că a urmat procedura tradițională de împărțire aplicabilă în materie de succesiune în Alsacia. Prin urmare, aceasta nu poate reține excepția de la epuizarea impusă de guvern. (b) La acțiune întemeiată pe articolul L. 781-1 din Codul de organizare judiciară Guvernul susține că reclamanta ar fi trebuit să sesizeze instanțele franceze cu privire la o acțiune în răspundere împotriva statului și întemeiată pe articolul L. 781 din Codul privind organizarea judiciară. Într-adevăr, acțiunea în cauză s-ar baza de acum înainte pe o jurisprudență consolidată de la încetarea instanței de apel din Paris la data de 20 ianuarie 1999. Curtea ia notă de faptul că, în ultimii ani, articolul L 781-1 din Codul privind organizarea judiciară a făcut obiectul unei utilizări din ce în ce mai frecvente, în special în domeniul nerespectării termenului rezonabil, instanțele competente din statul membru în care se face referire la art. 6 alineatul (1) din Convenție. Cu toate acestea, în ceea ce privește art. 6 alineatul (1), Curtea constată că hotărârea Curții din Paris din 20 ianuarie 1999 se referă la introducerea cererii în fața Comisiei, și anume la 6 aprilie 1998. Guvernul susține că procedura a început la 6 decembrie 1993, data de înregistrare a cererii de împărțire judiciară succesorală, și se încheie la 18 mai 2000 cu procesul-verbal al dificultăților. În opinia sa, aceasta ar fi durat șase ani, zece luni și zece zile. Guvernul reamintește că caracterul grațios al procedurii de împărțire judiciară aplicabile în Alsacia-Moselle are drept consecință faptul că judecătorul se limitează la un simplu control al acesteia, de care la sfârșit depinde acordul părților. Instanța nu este în nici un fel obligată să soluționeze fondul dreptului și, în realitate, notarii numiți sunt responsabili de împărțirea bunurilor care compun succesiunea și de decontarea, dacă este cazul, a dezacordurilor existente între părți. Guvernul susține că procedura de partajare succesorală era complexă atât prin natura faptelor și importanța succesiunii, cât și prin numărul părților și relațiile lor conflictuale. Comitetul consideră, de asemenea, că alegerea procedurală a recurentei a fost la originea duratei procedurii. Ea a ales să procedeze prin împărțirea judiciară, care necesită acordul părților cu privire la consistența masei care urmează să fie împărțită și evaluarea acesteia. în timp ce scrisorile schimbate între ea și mama sa dezvăluie o opoziție atât cu privire la bunurile care compun succesiunea, cât și cu privire la evaluarea acestora; de asemenea, părțile au încheiat de mai multe ori. În cele din urmă, guvernul subliniază diligența instanței judecătorești care, în limita competențelor care decurg din această procedură grațioasă, a intervenit de mai multe ori la notari, invitându-i ferm să întocmească procesul-verbal al dificultăților. Krebs, care a fost numit la alte funcții, dar care a omis să prezinte o cerere de înlocuire (ordonanța din 14 mai 1999). De asemenea, el a informat în mod clar pe M L. Uuillier că, în lipsa de a depune procesul-verbal de dificultăți, acesta ar proceda din oficiu la înlocuirea sa (poșta din 6 ianuarie 2000). Cu toate acestea, notarii sunt ofițerii publici ministeriali ale căror eventuale deficiențe nu pot angaja responsabilitatea de a-și asuma responsabilitatea de a-și exercita funcționarea defectuoasă a serviciului public de justiție. Ei au un regim propriu de punere în discuție a responsabilității lor civile profesionale, pe care reclamanta ar fi putut, de altfel, să încerce să o angajeze. În consecință, competențele instanței judecătorești pentru a remedia deficiența notarilor numiți în cadrul procedurii judiciare sunt foarte limitate și, în cazul în care procedura de împărțire judiciară a avut o anumită durată, aceasta nu este imputabilă autorităților judiciare. În orice caz, guvernul subliniază că acestea nu au fost niciodată sesizate într-o procedură contencioasă, deoarece, după încheierea procesului-verbal de dificultăți la 18 mai 2000, părțile nu au depus până în prezent o declarație din partea părților pentru a vedea soluționarea dificultăților pe care le-au ridicat în timpul fazei grațioase a împărțirii. Acest lucru demonstrează, în opinia sa, interesul scăzut pe care părțile, în special reclamanta, îl poartă astăzi la această procedură. Potrivit reclamanților, durata procedurii nu răspunde la cerința de termen rezonabil Curtea apreciază, în lumina criteriilor stabilite de jurisprudența organelor Convenției în materie de termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente), și ținând seama de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că acest aspect trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declare cererea inadmisibilă, cu condiția ca aceasta să se refere la reclamantă, în măsura în care se referă la reclamantă, toate mijloacele de fond rezervate. Vincent Berger Georg Ress Modululer Președintele
de la requête n° 44482/98
présentée par Anne et Philippe HUTT-CLAUSS
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 31 janvier 2002 en une chambre composée de
MM.
G.
Ress
,
président
,
I.
Cabral Barreto
,
J.-P.
Costa
,
P.
Kūris
,
B.
Zupančič
,
J.
Hedigan
,
K.
Traja
,
juges
,
et
de
Berger
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 15 juillet 1998 et enregistrée le 13
novembre 1998,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, Anne et Philippe Hutt-Clauss, sont des ressortissants français, nés en 1961 et 1967 et résidant à Strasbourg.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Suite au décès du père de la requérante en 1983, cette dernière engagea plusieurs procédures dans le cadre de la succession du défunt ainsi que de celle d’une tante de ce dernier décédée en 1990.
Procédure en référé
Suivant exploit du 20 octobre 1993, la requérante assigna en référé sa mère, en paiement - à titre provisionnel et à valoir sur ses parts dans la succession de son père - de plusieurs sommes dont 300
000 francs (FRF) au titre de la vente de l’officine de pharmacie du défunt ainsi que de sommes au titre de la succession de sa tante.
Par une ordonnance de référé du 23 novembre 1993, le président du tribunal de grande instance de Metz alloua à la requérante une provision de 50
000 FRF à valoir sur ses droits en nue propriété dans la succession de son père ainsi que les sommes de 33
627 et 5
000 FRF à valoir sur ses droits dans la succession de sa tante. Il renvoya les parties pour le surplus devant le juge du fond. La mère de la requérante fit appel de cette ordonnance.
Par un arrêt du 1
er
juin 1995, la cour d’appel de Metz confirma l’ordonnance et accorda à la requérante une provision supplémentaire de 40
000 FRF correspondant à des allocations décès que sa mère avait perçues et qui lui revenaient.
Procédure en partage judiciaire
Par une requête du 26 novembre 1993, la requérante demanda au tribunal d’instance de Sarrebourg d’ordonner l’ouverture de la procédure de partage judiciaire concernant les biens de son père restés en indivision et de commettre à cet effet M
e
Krebs, notaire à Sarrebourg.
Le 23 décembre 1993, la mère de la requérante ainsi que ses deux frères contestèrent la proposition de notaire faite par la requérante ainsi que la recevabilité et la consistance des biens à soumettre au partage.
Par une ordonnance du 31 janvier 1994, le tribunal d’instance ordonna le partage judiciaire des biens en question. A cette fin, il commit deux notaires, M
es
Krebs et L’Huillier, pour procéder aux opérations en précisant
:
«
Attendu que la procédure de partage judiciaire du droit local ressort du domaine de la juridiction gracieuse régie par les articles 220 et suivants de la loi d’introduction du 1er juin 1924
;
Que par conséquent, si, dans le cadre de cette procédure, seul le tribunal d’instance est compétent pour statuer sur les incidents d’un partage judiciaire, notamment la désignation du notaire, il n’en est pas de même lorsque les contestations affectent le partage dans son fond, sa nature, sa recevabilité
;
Que de telles contestations sont réservées à la juridiction contentieuse et portées, selon l’importance du litige, soit devant le tribunal d’instance, soit le tribunal de grande instance
;
Attendu qu’en l’espèce, les requis contestent non seulement la proposition du notaire par les requérants mais aussi la recevabilité du partage et la consistance des biens à soumettre au partage
;
Attendu que s’agissant d’une procédure gracieuse, le tribunal ne se prononce que sur la forme de la requête et vérifie notamment comme l’exige l’alinéa 3 de l’article 221 de la loi d’introduction, si la requête contient l’indication claire des parties intéressées et la masse à partager, et les propositions éventuelles sur le choix du notaire
;
(...) »
Le 9 février 1994, la mère de la requérante ainsi que ses deux frères formèrent un «
pourvoi immédiat
» de cette ordonnance.
Par un arrêt du 5 février 1997, la cour d’appel de Metz confirma l’ordonnance, sauf pour les frais de la procédure, et rejeta les contestations en tant qu’elles portaient sur la détermination des masses à partager au motif que
:
«
(..) en droit local, la juridiction saisie d’une demande de partage judiciaire n’a pas vocation à déterminer les masses à partager
; que cette tache incombe au notaire commis qui agit comme délégué du tribunal et qui a la direction de la procédure en vertu des articles 224 et suivants de la loi susvisée [loi du 1er juin 1924]
; qu’aux termes de l’article 232, si des difficultés s’élèvent pendant les opérations et si elles n’ont pas reçu de solution, le notaire doit dresser un procès verbal sur les contestations et renvoyer les parties à se pourvoir par voie d’assignation
; qu’il appartient ainsi au notaire de connaître en premier lieu des difficultés rencontrées et de tenter de les aplanir, que ce n’est qu’à défaut de solution amiable que le notaire par un procès verbal de difficultés renverra les parties à saisir la juridiction compétente statuant au fond
(...) »
Les 23 octobre et 27 novembre 1997, les notaires désignés établirent des procès-verbaux de débats faisant ressortir les divergences des parties tant sur la consistance de la masse à partager que sur l’évaluation de celle-ci. Les parties décidèrent de se réunir ultérieurement.
Une autre réunion entre les parties se tint le 14 septembre 1998.
Par un courrier du 25 janvier 1999, le juge d’instance du tribunal d’instance de Sarrebourg écrivit aux notaires en charge du partage judiciaire ce qui suit
:
«
[la requérante] expose en substance
:
- qu’il existe dans cette procédure de profondes divergences entre les parties, concernant notamment les droits respectifs de celles-ci et les rapports à effectuer
;
- que malgré divers reports, aucun arrangement amiable n’a pu être trouvé
;
- qu’elle souhaite dès lors qu’il soit dressé un procès-verbal de difficulté, afin que la juridiction contentieuse compétente puisse être saisie
;
- qu’elle se heurterait de votre part ainsi que de celle de votre confrère à une inertie dans la rédaction du procès verbal de difficulté, votre neutralité étant clairement mis en doute.
Afin de mettre un terme à cette situation de suspicion, qui ne fait qu’envenimer un contexte familial déjà conflictuel, vous voudrez bien procéder dans les meilleurs délais à la rédaction du procès verbal de difficulté dont l’établissement apparaît, en l’état des éléments dont je dispose, nécessaire à l’évolution du dossier, ou bien m’informer de tout motif qui s’y opposerait.
»
Par une ordonnance du 14 mai 1999, le juge d’instance remplaça M
e
Krebs et commit M
e
Krummenacker.
Par un courrier du 9 mai 2000, la requérante écrivit au juge du tribunal d’instance ce qui suit
:
«
Je vous réitère mes demandes d’interventions selon mes courriers du 11 avril dernier et 1er février précédent, pour obtenir délivrance du procès-verbal de difficultés sans nouvelle réunion. (...) A défaut, vous voudrez bien pour le moins prendre acte de l’absence d’établissement de procès-verbal de la dernière réunion de partage du 14
septembre 1998. (...) Vous implorant d’intervenir d’urgence pour mettre un terme aux divers et graves errements de cette procédure (...)
»
Le 18 mai 2000, un procès-verbal fut établi. En présence des désaccords, les notaires constatèrent l’existence de difficultés et, conformément à l’article 232 de la loi du 1er juin 1924, renvoyèrent les parties à se pourvoir devant le tribunal de grande instance par voie d’assignation, afin de faire trancher les points non résolus.
A ce jour, aucune des parties n’aurait saisi la juridiction compétente.
Procédures pénales
La requérante déposa plusieurs plaintes avec constitution de partie civile, contre ses frères des chefs de témoignages mensongers, ainsi que pour escroquerie, abus de confiance, faux et usage de faux en écriture privée commis par sa mère et son compagnon dans le cadre de la succession de son père défunt.
Code civil
Article 837
«
Si, dans les opérations renvoyées devant un notaire, il s’élève des contestations, le notaire dressera procès-verbal des difficultés et des dires respectifs des parties, les renverra devant le commissaire nommé pour le partage (...).
»
Opérations de partage en Alsace
1)
La procédure de partage applicable en matière successorale en Alsace et en Moselle est une procédure gracieuse régie par les dispositions de la loi d’introduction du 1er juin 1924 (qui a repris pour l’essentiel les dispositions d’une loi de 1888). L’article 220 de cette loi dispose que «
Le partage judiciaire a lieu d’après les prescriptions de la présente loi par voie de juridiction gracieuse. Il est réservé aux parties intéressées le droit de provoquer par voie d’assignation une décision sur le fond et la recevabilité du partage.
» Les dispositions de l’article 25 du code civil, relatives à la matière gracieuse, prévoient quant à elles que le juge ne peut statuer en cette matière qu’en l’absence de litige. Selon les termes de l’article 232 de la loi précitée, «
s’il s’élève des difficultés pendant les opérations devant le notaire et si elles n’ont pas reçu de solution, le notaire dresse procès-verbal sur les contestations et renvoie les parties à se pourvoir par voie d’assignation
». Enfin, selon l’article 235 de la loi, «
si toutes les prescriptions sur la procédure ont été observées, le tribunal homologue l’acte de partage remis par les notaires
».
2) Jurisclasseur Alsace-Moselle - Fascicule 362 - Difficultés prévues par l’article 232 de la loi d’introduction
«
(...)
Dans la procédure de partage judiciaire, le notaire se voit investi d’une mission de conciliation. Si donc des difficultés surgissent entre les parties il a le devoir d’essayer de les aplanir. Ce n’est qu’après qu’il fera le renvoi prévu par l’article 232 de la loi d’introduction (...)
Le tribunal d’instance compétent pour la procédure de partage et statuant en matière de juridiction gracieuse n’a aucune compétence pour s’immiscer dans les contestations qui surgissent entre les parties et qui sont relatives au fond du droit. (...)
L’article 232 de la loi d’introduction charge le notaire de dresser un procès-verbal des contestations et de renvoyer ensuite les parties à sa pourvoir par voie d’assignation.
Le procès-verbal doit, dans la mesure du possible, contenir une énumération précise et une analyse exacte des contestations sans que pour autant un procès-verbal de difficultés incomplet puisse avoir une influence quelconque sur la validité de la procédure. Il résulte, en effet, des motifs de la loi de 1888 que l’assignation doit même être admise sur des points qui ne sont pas mentionnés au procès-verbal de difficultés.
L’arrêt sus-énoncé de la cour d’appel de Colmar du 1er août 1950 considère d’ailleurs que l’assignation sur une question de fond est possible en dehors de tout envoi par le notaire, lorsqu’un partage judiciaire se trouve en cours. La solution résultant de cet arrêt nous paraît cependant contestable. En effet, le partage ne sort du domaine de la juridiction gracieuse qu’à la suite du renvoi fait par le notaire, et si le notaire a l’obligation de faire ce renvoi en vertu de l’article 232. D’autre part, toute la procédure de partage judiciaire du droit local est axée sur des essais de conciliation devant le notaire. Admettre une assignation sans renvoi par le notaire serait donc contrevenir à l’esprit des textes relatifs au partage judiciaire, et certainement aussi à la lettre de l’article 232. D’ailleurs, la seule assignation admise en dehors d’un renvoi par le notaire est celle que prévoit l’article 220 de la loi d’introduction et qui concerne la recevabilité du partage et son fond, c’est à dire l’existence de l’indivision et les droits des parties sur la masse indivise non pas quant à leur étendue, mais quant à leur existence (Motifs de la loi de 1888). Un arrêt de la cour d’appel de Colmar du 2 mai 1972 (RJE 1972, p. 78) admet même qu’un différend entre cohéritiers puisse être tranché dans le cadre d’une procédure contentieuse sans passer au préalable par la procédure gracieuse du partage judiciaire. Cette décision est tout aussi critiquable que l’arrêt de 1950. (...)
En cas de renvoi, le tribunal compétent ne se trouve pas saisi d’office. Il appartient à la partie la plus diligente de réaliser l’assignation. Fort souvent, les parties hésitent à la réaliser de sorte que la procédure se trouve indéfiniment retardée. Parfois, également, la partie qui a soulevé la difficulté ne procède pas à l’assignation dans le simple but d’éterniser la procédure. Pour y remédier, la pratique a imaginé de fixer un délai aux intéressés au cours duquel elles devront y procéder. (...)
»
Code de l’organisation judiciaire
Article L 781-1
“L’Etat est tenu de réparer le dommage causé par le fonctionnement défectueux du service de la justice. Cette responsabilité n’est engagée que pour une faute lourde ou un déni de justice”.
Le grief des requérants porte sur la durée de la procédure qui a débuté le 26 novembre 1993 et n’est pas encore terminée à ce jour. Elle a donc déjà duré plus de huit ans.
1.Sur la qualité de victime de M. Phillipe Hutt
Le Gouvernement relève que le requérant n’est pas partie à la procédure de partage judiciaire engagée par son épouse. Il précise que la requête en partage a été faite au nom d’Anne Hutt-Clauss et que ni l’ordonnance du tribunal d’instance ni l’arrêt de la cour d’appel de Metz ne mentionnent en tant que partie à la procédure Philippe Hutt. L’absence de ce dernier dans la procédure en partage judiciaire résulte de son absence de qualité, au plan juridique, pour être partie à celle-ci. Le Gouvernement en conclut que le requérant ne peut se prétendre victime d’une violation de la Convention au sens de l’article 34 de la Convention.
La Cour rappelle que l’article 34 de la Convention dispose qu’elle «
(...) peut être saisie par toute personne physique (...) qui se prétend victime d’une violation par l’une des Hautes Parties contractantes des droits reconnus par la Convention ou ses protocoles. (...)
». Il en résulte que pour satisfaire aux conditions posées par cette disposition, tout requérant doit être en mesure de démontrer qu’il est concerné directement par la ou les violations de la Convention qu’il allègue (voir, par exemple, l’arrêt Lüdi c. Suisse du 15 juin 1992, série A n° 238, p. 18, § 34). Ainsi, en principe, un requérant ne saurait se plaindre de la durée d’une procédure à laquelle il n’a pas été partie (F. Santos Lda. et Marie Jose Fachadas c. Portugal, requête n°
49020/99, décision du 19 septembre 2000). Autrement dit, en l’espèce, seul celui des requérants qui a participé à la procédure interne dont il s’agit peut se prétendre «
victime» au sens de l’article 34
; tel n’a pas été le cas du mari de la requérante. Partant, pour autant qu’elle a été introduite par ce dernier, la requête est incompatible
ratione personae
avec les dispositions de la Convention et doit être rejetée en application de l’article 35 § 3 de la Convention.
ratione materiae
de la requête avec la Convention
Le Gouvernement se réfère à la jurisprudence de la Cour selon laquelle l’article 6 § 1 de la Convention n’est pas applicable dans une procédure au cours de laquelle ne sont prises que des mesures préliminaires ou provisoires qui n’affectent pas le fond de l’affaire ou dans laquelle il n’est pas tranché sur une contestation. Tel serait le cas en l’espèce puisque la requérante a fait le choix d’engager et de poursuivre la procédure gracieuse prévue par la loi de 1924.
Il soutient que deux voies de recours existent pour le règlement des partages successoraux en Alsace et en Moselle, l’une gracieuse, qui est de principe si aucune difficulté de partage ne se fait jour, l’autre contentieuse, et qu’il appartient aux seules personnes intéressées au partage de donner un caractère contentieux à la procédure si elles l’entendent. Il cite à cet égard un arrêt de la cour d’appel de Colmar du 9 mai 1972 selon lequel «
la recevabilité d’une telle action [action devant les juges du fond] n’est nullement subordonnée à l’existence d’une procédure de partage, ni à la confection par le notaire dans cette procédure d’un procès-verbal de difficultés renvoyant les parties, selon l’article 282 de la loi du 1
er
juin 1924, à se pourvoir par voie d’assignation devant les juges du fond
».
Le Gouvernement constate que ni le tribunal ni la cour d’appel n’ont été appelés à statuer sur le fond de l’affaire, et se réfère à l’arrêt de la cour d’appel de Metz du 5 février 1997 qui a rappelé les limites de sa saisine.
Au demeurant, le Gouvernement rappelle que la Commission avait estimé dans une affaire Gauthier c. France que le point de départ de la procédure devait s’apprécier à la date du procès-verbal de difficultés établi par le notaire (n° 26488/95, décision du 09.04.1997) et en déduit que la Commission a considéré que la période pendant laquelle le notaire tente d’établir un projet de partage ne relève pas du champ d’application de l’article 6 § 1 de la Convention.
Le Gouvernement remet en cause par là la jurisprudence
Siegel c. France
du 28 novembre 2000 (n° 36350/97) selon laquelle la procédure en partage judiciaire engagée en application de la loi du 1
er
juin 1924 entre dans le champ d’application de l’article 6 § 1 car une solution contraire «
aboutirait à soustraire une procédure judiciaire ordonnée par un tribunal - qui est du reste chargé d’homologuer la liquidation - à tout contrôle de ce tribunal
». Le fait que le tribunal ne soit pas amené à trancher une contestation ne signifierait aucunement que cette procédure échappe à son contrôle. Ainsi, il ordonne le partage et désigne le ou les notaires pour y procéder après s’être livré à un contrôle formel de la demande ; à cet égard, le juge d’instance de Sarrebourg a parfaitement indiqué les limites de son contrôle dans son ordonnance du 31 janvier 1994. Enfin, le Gouvernement relève que même lorsque le tribunal est conduit à homologuer le partage établi par le notaire, il ne se prononce pas sur le fond du partage mais se borne à un simple contrôle formel (article 235 de la loi du 1er juin 1924). Il conclut que dans le cadre de la procédure gracieuse de partage judiciaire, le tribunal ne tranche aucune contestation sur des droits et obligations de caractère civil au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.
La Cour rappelle que dans l’arrêt Siegel précité, elle a considéré que «
si les opérations de partage sont effectuées [à la demande du tribunal] par les notaires désignés par le tribunal et si toute contestation entre les parties à cet égard doit être soumise au juge-commissaire, nommé aussi par le tribunal (article 837 du code civil), la procédure entière du partage judiciaire
- extrêmement formaliste du reste - se déroule devant le tribunal du lieu de l’ouverture de la succession et sous contrôle. C’est ce tribunal qui rend le jugement ordonnant le partage et qui désigne le notaire liquidateur et le juge-commissaire et, surtout, c’est à lui qu’incombe l’homologation de l’état liquidatif dressé par le notaire. En bref, le tribunal est appelé à décider d’une ‘contestation sur des droits et obligations de caractère civil’ dont il est saisi par la requête en partage judiciaire (...)
».
La Cour est d’avis que le cas d’espèce ne diffère pas de celui de l’arrêt Siegel. En conséquence, l’exception soulevée par le Gouvernement ne saurait être retenue.
3.Sur l’épuisement des voies de recours internes
Le Gouvernement soutient que la requérante disposait de deux voies de recours dont elle n’a pas fait usage pour redresser les violations de la Convention dont elle se plaint.
a) L’action contentieuse devant le tribunal
Selon le Gouvernement, il ressort des dispositions combinées des articles 220 et 282 de la loi du 1er juin 1924 que dans l’hypothèse d’une contestation sur le fond du partage, sa nature ou sa recevabilité, il appartient aux intéressés de la faire régler par voie d’assignation devant le tribunal d’instance siégeant au contentieux ou devant le tribunal de grande instance, en fonction de l’importance litige. Ainsi, le comportement du notaire désigné pour le partage ne peut faire obstacle à une solution rapide du litige, car même si celui-ci se refuse à dresser un procès-verbal de difficultés, les personnes intéressées au partage ont la faculté de saisir directement la juridiction siégeant au contentieux. En l’espèce, la requérante a introduit la procédure en partage devant le tribunal d’instance alors même que des contestations (intégration du produit de la vente d’une pharmacie dans la succession) existaient au moment de cette initiative. Elle pouvait également en faire de même alors que les notaires ne parvenaient pas à recueillir l’accord des parties (voir à cet égard les articles de la loi du 1er juin 1924 précité et la jurisprudence de la cour d’appel de Colmar précitée).
La Cour rappelle que la finalité de l’article
35 §
1 de la Convention est de ménager aux États contractants l’occasion de prévenir ou de redresser les violations alléguées contre eux avant que ces allégations ne lui soient soumises (voir, par exemple, les arrêts Hentrich c.
France du 22
septembre 1994, série
A n°
296
‑
A, p.
18, §
33, et Remli c.
France du 23
avril 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996
‑
II, p.
571, §
33). Néanmoins, les dispositions de l’article
35 §
1 ne prescrivent l’épuisement que des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ils doivent exister à un degré suffisant de certitude, non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues
; il incombe à l’État défendeur de démontrer que ces exigences se trouvent réunies (voir notamment les arrêts Vernillo c.
France du 20
février 1991, série
A n°
198, pp.
11–12, §
27, et Dalia c.
France du 19
février 1998,
Recueil
1998
‑
I, pp.
87
‑
88, §
38).
La Cour rappelle qu’elle a considéré dans l’affaire Siegel précitée, alors même que le Gouvernement arguait déjà de la double possibilité gracieuse et contentieuse en matière de partage judiciaire, «
qu’une fois que les parties ont emprunté la voie de la procédure de partage de droit local, elles ne peuvent passer dans la procédure contentieuse que par le moyen du renvoi et du procès-verbal de difficultés mentionnés à l’article 232 de la loi du 1
er
juin 1924
». Certes, la Cour note que le Gouvernement prend appui sur un unique arrêt de la cour d’appel de Colmar de 1972 pour défendre la thèse selon laquelle une action contentieuse devant le juge du fond eut été possible sans attendre la confection par le notaire du procès-verbal de difficultés. Toutefois, elle relève que cette possibilité est largement contestée (voir partie Droit interne, p. 7) d’une part, et qu’elle n’est, d’autre part, pas confortée en l’espèce par l’arrêt de la cour d’appel de Metz du 5
février 1997 qui précise aux parties qu’il appartient au notaire de connaître en premier lieu des difficultés rencontrées et de tenter de les aplanir et que ce n’est qu’à défaut de solution amiable que celui-ci, par un procès-verbal de difficultés, renverra les parties à saisir la juridiction compétente statuant au fond. Dans ces conditions, la Cour estime que l’on ne saurait reprocher à la requérante d’avoir suivi la procédure «
traditionnelle
» de partage applicable en matière successorale en Alsace. Dès lors, elle ne saurait retenir l’exception de non-épuisement soulevée par le Gouvernement.
b) L’action fondée sur l’article L. 781-1 du code de l’organisation judiciaire
Le Gouvernement soutient que la requérante aurait dû saisir les juridictions françaises d’une action en responsabilité dirigée contre l’Etat et fondée sur l’article L. 781 du code de l’organisation judiciaire. En effet,
le recours en question se fonderait désormais sur une jurisprudence consolidée depuis l’arrêt de la cour d’appel de Paris en date du 20 janvier 1999.
La Cour note que l’article L 781-1 du code de l’organisation judiciaire a fait l’objet dans les dernières années d’un usage de plus en plus fréquent, notamment dans le domaine du non-respect du délai raisonnable, les juridictions compétentes l’appliquant en se référant à l’article 6 § 1 de la Convention. Toutefois, en ce qui concerne l’article 6 § 1, la Cour note que l’arrêt de la cour d’appel de Paris du 20 janvier 1999 est postérieur à l’introduction de la requête devant la Commission, à savoir le 6 avril 1998. Partant, l’exception soulevée par le Gouvernement doit être rejetée.
4.Sur le bien-fondé de la requête
Le Gouvernement soutient que la procédure a débuté le 6 décembre 1993, date d’enregistrement de la requête en partage judiciaire successoral, et s’est achevée le 18 mai 2000 avec le procès-verbal de difficultés. Selon lui, elle aurait duré six ans, dix mois et dix jours.
Le Gouvernement rappelle que le caractère gracieux de la procédure de partage judiciaire applicable en Alsace-Moselle a pour conséquence que le juge se borne à un simple contrôle de celle-ci, dont l’issue dépend de l’accord des parties. Le juge n’est amené en aucune manière à trancher le fond du droit et ce sont en réalité les notaires désignés qui sont responsables de l’établissement du partage des biens composant la succession et du règlement, le cas échéant, des désaccords existant entre les parties.
Le Gouvernement soutient que la procédure en partage successoral était complexe tant par l’ancienneté des faits et l’importance de la succession que par le nombre des parties et leurs relations conflictuelles.
Il estime par ailleurs que c’est le choix procédural de la requérante qui a été l’origine de la durée de la procédure. Elle a d’emblée choisi de procéder par la voie du partage judiciaire, qui nécessite l’accord des parties sur la consistance de la masse à partager et son évaluation
alors que les courriers échangés entre elle et sa mère révèlent une opposition tant sur les biens composant la succession que l’évaluation de ceux-ci. Les parties ont en outre conclu à de nombreuses reprises. Enfin, le Gouvernement souligne la diligence du juge d’instance qui, dans la limite des pouvoirs découlant de cette procédure gracieuse, est intervenu, à plusieurs reprises, auprès des notaires en les invitant fermement à établir le procès-verbal de difficultés. Il a ainsi remplacé d’office M
e
Krebs qui était nommé à d’autres fonctions mais qui avait omis de présenter une requête en remplacement (ordonnance du 14
mai 1999). Il a par ailleurs averti M
e
L’Huillier que, faute pour lui de déposer le procès-verbal de difficultés, il procéderait d’office à son remplacement (courrier du 6 janvier 2000). Or, les notaires sont des officiers publics ministériels dont les éventuelles carences ne peuvent engager la responsabilité de l’Etat à raison d’un fonctionnement défectueux du service public de la justice. Ils ont un régime propre de mise en cause de leur responsabilité civile professionnelle, que la requérante aurait pu d’ailleurs tenter d’engager. En conséquence, les pouvoirs du juge d’instance pour remédier à la «
carence
» des notaires désignés dans le cadre de la procédure judiciaire sont très limités et si la procédure de partage judiciaire a connu une certaine durée, celle-ci n’est aucunement imputable aux autorités judiciaires.
En tout état de cause, le Gouvernement relève que celles-ci n’ont jamais été saisies d’une procédure contentieuse puisque, après l’établissement du procès-verbal de difficultés le 18 mai 2000, les parties n’ont pas, à ce jour, déposé d’assignation au fond pour voir trancher les difficultés qu’ils ont soulevées au cours de la phase gracieuse du partage. Cela démontre, selon lui, le peu d’intérêt que les parties, et plus particulièrement la requérante, portent aujourd’hui à cette procédure.
Selon les requérants, la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention.
La Cour estime, à la lumière des critères dégagés par la jurisprudence des organes de la Convention en matière de «
délai raisonnable
» (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable pour autant qu’elle concerne le requérant
;
Déclare
la requête recevable pour autant qu’elle concerne la requérante, tous moyens de fond réservés.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président