CtEDO 05.09.2000 Auto

STEUR v. THE NETHERLANDS

RESPONDENT
NLD
HOTĂRÂRE
05.09.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partly inadmissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
STEUR v. THE NETHERLANDS (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE PARȚIONALĂ CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 39657/98 de Peter STEUR împotriva Țărilor de Jos Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care așezează la 5 septembrie 2000 ca cameră compusă din L. Ferrari Bravo, președintele W. Thomassen, Gaukur Jörundsson, R. Türmen, C. Bîrsan, J. Casadevall, R. Maruste, judecători [Notă1] și M. O’Boyle, grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la 25 noiembrie 1997 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 4 februarie 1998, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamantul este un național olandez, născut în 1951 și locuiește în Oegstgeest. El este un avocat practicant. Faptele cazului, astfel cum a prezentat reclamantul, pot fi rezumate după cum urmează. La 26 noiembrie 1992, ofițerul de investigație în domeniul securității sociale (chercheur social) ) Dl W. a luat și a înregistrat o declarație de la dl B., o persoană de origine Suriname care a fost suspectată că a primit în mod incorect prestații de securitate socială și, în acest context, că a comis falsificare. Reclamantul a acționat ca avocat de apărare al domnului B. în ambele seturi de procedură. În declarațiile sale depuse în instanța de judecată civilă împotriva domnului B., reclamantul a declarat, printre altele, că: <Transportul> „Declarația înregistrată în scris de dl W. nu poate fi obținută altfel decât prin aplicarea presiunii într-o manieră inacceptabilă pentru a obține declarații incriminatoare, a căror semnificație nu a fost sau nu a fost suficient de înțelesă de dl B. având în vedere absența unui interpret.” După ce a aflat această declarație în mai 1995, dl W. a depus o plângere disciplinară în sensul articolului 46 quater din Legea privind Profezia Juridică (Avocat Wet) ) împotriva reclamantului. El a plâns că insinuările nefondate ale reclamantului și-au discreditat onoarea profesională și bună reputație, că reclamantul a violat limitele de decență și l-a acuzat în termeni sofisticați de a fi comis perjuri în dosarul în cauză. În decizia sa din 1 iulie 1996, în urma procedurilor adversare, Consiliul disciplinar ( Raad van Disciplina ) din Haga a respins, în mod nefondat, plângerea conform căreia reclamantul l-a acuzat pe dl W. de perjurie. Cu toate acestea, a considerat că reclamantul, susținând că dl W. a exercitat o presiune inacceptabilă asupra dlui B., a dat o calificare care nu a fost susținută de niciun fapt. Acesta a concluzionat că reclamantul a încălcat astfel limitele unui comportament acceptabil pentru un avocat (“de grenzen van het toelaatbare overschreden en heeft hij în strijd gehandeld a întâlnit hetgeen een behoorlijk advocaat betaamt Remarcand natura și gravitatea comportamentului reclamantului în cauză, Consiliul disciplinar a hotărât că o decizie de declarare a plângerii dlui W. fondată parțial fără a impune nicio sancțiune suficientă. Reclamantul a depus un recurs la Tribunalul de Apel disciplinar (Hof van Discipline ). , că dl B. i-a spus că a semnat declarația în cauză doar după ce a fost exercitată o presiune inacceptabilă asupra lui. În acest sens, el se bazează pe o declarație luată de judecătorul de investigare ( rechter-commissris ) de dl B la 5 decembrie 1994, în care dl B. a făcut o declarație în acest sens. În decizia sa din 26 mai 1997, în urma procedurilor adversare, Tribunalul de Apel disciplinar a respins recursul reclamantului și a susținut decizia din 1 iulie 1996. Acesta a remarcat faptul că, în cadrul procedurii civile care implică dl B., acuzația în cauză a fost formulată în argumentele reclamantei în cadrul procedurii de primă instanță, precum și în cadrul procedurii de recurs în fața Curții regionale de la Haga (Arrondissementsrechtbank În cursul unei audieri din 27 iunie 1994, în cursul acestei ulterioare proceduri, nu s-a constatat că, în momentul material, reclamantul a fost, de fapt, informat de dl B. că a constatat că o presiune inacceptabilă a fost exercitată asupra acestuia în momentul în care dl W. a luat declarația sa. Tribunalul de Apel Disciplinal a fost de acord cu Consiliul Disciplinal că un avocat nu este autorizat să exprime replici ca cel în cauză, fără nici un sprijin de fapt, ceea ce implică că un avocat, înainte de a ridica astfel de acuzații, trebuie să solicite informații de la clientul său în ceea ce privește circumstanțele presiunii presupuse inacceptabile. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 6 din Convenție că interzicerea depunerii acuzației în cauză constituie o limitare inacceptabilă a drepturilor apărării. În opinia sa, cerința de echitate a procedurilor nu poate fi îndeplinită decât atunci când se poate susține orice argument de apărare. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție că, în contravenție cu argumentele sale în cadrul procedurii disciplinare și în ciuda declarației dlui B. în fața judecătorului de investigare, Tribunalul disciplinar a constatat în mod incorect că afirmația în cauză nu a fost originară de dl B. Reclamantul susține că, având în vedere relația dintre un avocat și un client, Tribunalul de apel disciplinar nu a respectat în mod incorect dreptul la un proces echitabil și principiul presunției de inocence. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 7 din Convenție că, pe baza normelor Asociației Avocaților și jurisprudenței bazate pe aceste norme, nu era previzibil ca acuzația în cauză să fie interzisă sau reproșabilă. Reclamantul se plânge în cele din urmă că decizia Tribunalului de Apel disciplinar implică că, în timpul procedurii de judecată, un avocat nu este autorizat să concludă din faptele cunoscute că a fost exercitată presiune inacceptabilă asupra clientului său. El consideră că acest lucru este contrar libertății de exprimare garantate de art. 10 din Convenție. PROCEDURĂ Cererea a fost introdusă la 25 noiembrie 1997 și înregistrată la 4 februarie 1998. La 1 noiembrie 1998, prin aplicarea articolului 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, cazul a scăzut să fie examinat de către Curte în conformitate cu dispozițiile acestui protocol. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 6 din Convenție că decizia Tribunalului de Apel disciplinar se bazează pe o evaluare incorectă a faptelor, că este în încălcarea dreptului la un proces echitabil și că este contrar principiului presunției de inocence. art. 6 din Convenție, în măsura în care este relevant, se citește după cum urmează: „1. În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile sau a oricărei acuzații penale împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere corectă ... de către un ... tribunal ... ... Oricine acuzat de o infracțiune penală este presupus nevinovat până când se dovedește vinovat în conformitate cu legea.” În măsura în care reclamantul se plânge în temeiul articolului 6 din Convenția Tribunalului de Apel disciplinar, Curtea reamintește că nu este nici o instanță de recurs de la tribunalele interne și că, în conformitate cu dispozițiile articolului 19 din Convenție, nu poate examina presupusele erori de fapt sau de drept comise de către tribunalele interne, cu excepția cazului în care consideră că aceste erori ar fi putut implica o posibilă încălcare a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenție (cf. Hotărârea Schenk v. Elveția din 12 iulie 1988, Serie A nr. 140, p. 29, § 45. Curtea constată că reclamantul nu se plâng că drepturile sale în temeiul art. 6 din Convenție au fost nerespectate în cadrul procedurii disciplinare împotriva lui, dar asupra posibilelor consecințe ale hotărârii Tribunalului de Apel disciplinar pentru poziția generală a apărării în cadrul procedurii judiciare. Curtea este de părere că, presupunând că drepturile apărării ar fi restricționate inacceptabil ca urmare a deciziei Tribunalului de Apel disciplinar, acest lucru ar afecta părțile la proceduri judiciare mai degrabă decât reclamantul în calitate de avocat. Prin urmare, Curtea este de părere că, în acest sens, reclamantul nu poate pretinde că este o victimă în sensul articolului 34 din Convenție și că această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § 3 din Convenție ca fiind manifestament nefondată. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 7 din Convenție că, pe baza normelor Asociației Avocaților și jurisprudenței bazate pe aceste norme, nu era previzibil ca acuzația în cauză să fie interzisă sau reproșabilă. „1. Nimeni nu este considerat vinovat de orice infracțiune penală din cauza oricărui act sau omisiune care nu constituie o infracțiune penală în temeiul dreptului național sau internațional în momentul comisiei, nici nu se impune o penalitate mai grea decât cea aplicabilă în momentul comisiei infracțiunii penale. Prezentul articol nu aduce atingere procesului și pedepsei oricărei persoane pentru orice act sau omisiune care, la momentul în care a fost comis, a fost criminală în conformitate cu principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate.” Curtea observă că Tribunalul de Apel disciplinar a considerat că, în ceea ce privește argumentul său că a fost exercitată presiune inacceptabilă asupra dlui B., nu a respectat normele privind comportamentul profesional al avocaților, însă Curtea constată că nu s-a stabilit că acest lucru constituie, ca atare, o infracțiune penală în temeiul legislației olandeze. Rezultă că această plângere trebuie, de asemenea, respinsă ca fiind manifestament nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Reclamantul se plânge în cele din urmă că decizia Tribunalului de Apel disciplinar implică că, în timpul procedurii de judecată, un avocat nu este autorizat să concludă din faptele cunoscute că a fost exercitată presiune inacceptabilă asupra clientului său, considerând că acest lucru este contrar libertății de exprimare garantate de art. 10 din Convenție. art. 10 din Convenție, în măsura în care este relevant, spune: „1. Oricine are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de a deține avize și de a primi și de a divulga informații și idei fără interferență de către autoritatea publică și indiferent de frontiere. ... Exercitarea acestor libertăți, având în vedere că are sarcini și responsabilități, poate fi supusă unor astfel de formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege și sunt necesare într-o societate democratică, ... pentru protecția reputației sau drepturilor altora ...” Curtea consideră că această parte a cererii trebuie să fie adusă în avizul guvernului contestat în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul de procedură al Curții și guvernul trebuie invitat să prezinte observațiile lor scrise cu privire la admisibilitatea și meritul acestei plângeri. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECIDE ÎN AVURAREA examinării reclamantului [Notă2] în conformitate cu art. 10 din Convenție; și DECLAREA INADMISSIBILĂ restul cererii. Michael O’Boyle Luigi Ferrari Președintele grefierului Bravo [Notă1] Numele judecătorilor trebuie urmat de un COMMA și un BREAK LINE MANUAL (Shift+Enter). vă rugăm să eliminați numele judecătorului înlocuitor, dacă este necesar, și returnarea (alineatele suplimentare). (Nu trebuie să existe un spațiu suplimentar între numele judecătorilor și numele grefierului secțiunii.) [Notă2] Resumează plângerile fără a cita neapărat articolele din Convenția invocată.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă