PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE PARTIALĂ CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 39339/98 de către M.M. împotriva Țărilor de Jos Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 30 ianuarie 2001 în calitate de Cameră compusă de dna Președintă Palm, dna Thomassen Gaukur Jörundsson Türmen Bîrsan Casadevall Maruste judecători și M. O’Boyle Având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 14 august 1997 și înregistrată la 14 ianuarie 1998, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamantul este un național olandez, născut în 1953 și locuiește în Haga, unde este un avocat practicant. El este reprezentat în fața Curții de către dna Prakken, un avocat practicant în Amsterdam. Circumstanțele cauzei Cauza, astfel cum a prezentat reclamantul, pot fi rezumate după cum urmează. La începutul lunii noiembrie 1993, reclamantul a acceptat să acționeze ca avocat de apărare pentru dl K. în cadrul procedurilor penale introduse împotriva acesteia. În acel moment, dl K. a fost ținut în detenție înainte de judecată. În acest context, reclamantul s-a întâlnit de mai multe ori cu dna S., care în acel moment era căsătorit cu dl La un moment dat, dna S. a declarat dlui K. În timpul unui interogatoriu, dl K. a informat ofițerul de poliție N. de acest lucru, care, la rândul său, a informat procurorul public, dl T., responsabil cu investigația împotriva dlui K. și care a emis instrucțiuni pentru a depune o plângere penală la echipa vice. Pe această bază, dl N. a contactat dl R. al echipei vice. În consultarea dlui R. și a dlui R.K. al echipei vice și a dlui T., s-a sugerat doamnei S. să conecteze un dispozitiv de înregistrare pe telefonul ei pentru a permite să înregistreze conversații primite cu reclamantul. Poliția a instalat ulterior un dispozitiv de înregistrare pe telefonul dnei S. și a sugerat-o să-și conducă conversațiile cu reclamantul la avansurile acesteia. Dna S. Poliția a venit la casa ei de două ori pentru a schimba casetele casetei. Doamna S. a înregistrat trei conversații cu reclamantul, care au fost transcrise de poliție. Aceste transcripții au fost adăugate la dosarul de anchetă împotriva reclamantului. Pe baza plângerii ulterioare a dnei S. împotriva reclamantului pentru agresiune sexuală, reclamantul a fost arestat. În urma rapoartelor de presă cu privire la această chestiune, au fost depuse două plângeri penale împotriva reclamantului; una de doamna V., care a pretins că a fost violată și agresată sexual de către reclamant, și una de doamna C., care s-a plâns că a fost agresată sexual de către reclamant. În hotărârea sa din 28 aprilie 1994, în urma procedurilor adversare în cadrul cărora s-a desfășurat o audiere la 14 aprilie 1994, Curtea regională a condamnat reclamantul de a fi agresat sexual dna S. și dna C. și l-au achitat din cauza acuzațiilor formulate în ceea ce privește dna V. Curtea Regională a condamnat reclamantul la opt luni de închisoare, din care patru luni au suspendat în așteptarea unei perioade de probă de doi ani. Atât reclamantul, cât și procurorul public au depus apel la Curtea de Apel de la Haga (Gerechtshof La începutul audierii sale de la 17 februarie 1995, Curtea de Apel a informat părțile că o pagină lipsă a hotărârii din 28 aprilie 1994 a fost acum adăugată la dosarul său și că documentele prezentate de apărare la momentul procedurilor sale finale în fața Curții regionale, care pentru o anumită perioadă de timp nu au fost incluse în dosarul Curții de Apel, au fost, de asemenea, amplasate și adăugate în dosarul. Cu privire la acest punct, reclamantul a afirmat că a depus o plângere penală pentru furt/embelement în ceea ce privește aceste documente care, în opinia sa, au fost „stolenate” din dosarul în prima instanță după audierea. Curtea de recurs a auzit în continuare reclamantul, dna S., dl R. și dna C. A hotărât, în continuare, să instruiască judecătorul de investigare (rechter-commissaris ) să preia dovezi de la nouă martori printre care procurorul public dl T. Curtea de Apel a adăugat în dosarul său o copie a notițelor de apărare care conțin, printre altele, Observațiile apărării în ceea ce privește documentele prezentate Curții Regionale și care nu au fost incluse în dosarul Curții de Apărare - precum și documentele atașate la aceste note de invocare La 29 martie 1995, procurorul general la Curtea de Apel de la Haga a adresat reclamantului o scrisoare. În măsura în care această scrisoare reține: „În ceea ce privește plângerea ta penală de inter alia furt, mă refer la ceea ce a descoperit președintele ... această Curte de Apel în cursul ședinței din 17 februarie 1995, constatările care sunt consemnate în bilanțul audiției. Propunerile tale finale puse în scris (12 pagini cu anexe) s-au găsit într-un dosar umbra al Curții Regionale și - după ce ați observat că nu au fost incluse în dosarul Curții de Apel - au fost adăugate imediat la acest dosar. Curtea de Apel, procurorul public implicat și, prin urmare, apărarea s-au putut familiariza în timp util cu dosarul complet. caz-file. Observarea ta în timpul procesului "care documentele au fost furnizate din dosar" deci lipsește o bază de fapt și este clar incorectă. Instituția unei anchete a fost înlocuită de fapte astfel încât a devenit lipsit de orice interes. Repetând - împotriva judecății tale mai bune - afirmația ta în public în cursul audierii din 17 februarie 1995 și în acest sens numind procurorul public principal B. și procurorul public T. drept infractori ați discreditat reputația bună a departamentului de procurori la Curtea Regională de la Haga în general și în special a procurorilor publici numiti. Comportamentul dvs. confirmă încălcarea normei, pe care cartea II, titlul XVI din Codul Penal <slander> urmărește să le protejeze. Motivul pentru mine de a-l notifica pe Decano de această chestiune.” În cursul audierii ulterioare care au avut loc la 2 iunie 1995, Curtea de Apel a considerat o cerere apărării de a desfășura continuarea procedurii în camera . Avocatul reclamantului a explicat că reclamantul, în cadrul procedurilor publice, nu se simțea liber să vorbească liber și că acest lucru a fost cauzat de scrisoarea trimisă la 29 martie 1995 de procurorul general la Deanul Asociației Barorilor de la Haga. În cazul în care Curtea va respinge această cerere, apărarea a solicitat ca martorii să fie auziți în camera După deliberare , Curtea de Apărare a respins cererea apărării de a continua procesul în camera sau de a asculta martorii în camera , susținând că cererea se bazează pe relația tensă dintre solicitant și departamentul public de urmărire , care nu ar fi modificată de conducerea procedurii în camera , că nici art. 273 § 1 din Codul de Procedință Penală sau art. 6 din Convenție au oferit o bază juridică pentru acordarea unei astfel de cereri și nu se poate spune că o audiere publică va afecta grav interesul bunei administrații a justiției. Curtea de Apel a auzit ulterior dl R. și un alt martor în instanță deschisă. Curtea de Apel a respins, de asemenea, o cerere a apărării de a prelua dovezi suplimentare de la dl T. în fața Curții de Apel, susținând că acest lucru nu era necesar ca dl T., după instrucțiunile Curții de Apel, a fost deja auzit în fața judecătorului de investigare la 1 mai 1995, în care ocazia avocatului reclamantului a primit posibilitatea de a pune întrebări la acest martor, și ca instanță, având în vedere dovezile furnizate de dl T. După ce a auzit declarațiile finale ale părților, Curtea de Apel a adăugat în dosarul de procedură o copie a notelor de apărare, inclusiv adăugarea propunerilor la dosarul judecătorului (proces-verbaal În hotărârea din 16 iunie 1995, Curtea de Apel a anulat hotărârea din 28 aprilie 1994, precum și o serie de alte documente depuse de apărare și a închis procedura de procedură. Acesta a condamnat reclamantul la opt luni de închisoare, dintre care patru luni suspendate pe o perioadă de probă de doi ani, și plata unei amenzi de 10 000 de flori Țările de Jos. Acesta a bazat condamnarea reclamantului pe declarații luate de la solicitant, dna S., dna C. și alte trei persoane. Conversațiile telefonice înregistrate nu au fost utilizate ca dovezi. La 18 februarie 1997, recursul ulterior al reclamantului, în cazul în care a formulat în total 51 de plângeri în cazare, a fost respins de Curtea Supremă ( Hoge Raad ) în măsura în care reclamantul, care se bazează, printre altele, pe art. 8 din Convenție, se plângea că Curtea de Apel și-a respins injust argumentul potrivit căruia acuzația ar trebui să fie declarată inadmisibilă sau că dovezile au fost obținute ilegal în ceea ce privește înregistrările efectuate de conversațiile sale telefonice cu dna S., Curtea Supremă a deținut: „6.2.2. Se presupune ... corect în reclamațiile de cassare că nu este permisă nici o interferență de către nicio autoritate publică în exercitarea dreptului la „respectarea vieții sale private și corespondenței sale” garantat de art. 8 § 1 din Convenție, cu excepția cazului în care și în măsura în care este prevăzută prin lege. 6.3.1. Prin urmare, în cazul imediat decisiv este răspunsul la întrebarea dacă, menționând rolul jucat de poliție în înregistrarea conversațiilor telefonice pe care S. a avut-o cu suspectul, a existat o interferență de către poliție în exercitarea dreptului suspectului la „respectarea vieții sale private și corespondenței sale”. 6.3.2. În contextul faptelor și circumstanțelor ... concluzia Curții de Apel că poliția nu a acționat într-o astfel de modalitate directivă - în care constatarea Curții de Apel aparent a avut în vedere întregul rol jucat de poliție în înregistrarea conversațiilor telefonice de către S. - că a existat o interferență de către orice autoritate publică în sensul articolului 8 § 2 din Convenție nu este incomprensibilă, în timp ce aceasta nu reflectă în continuare o concepție juridică incorectă, în special în ceea ce privește conținutul dispoziției respectivei Convenții ... După tot ceea ce se referă, în esență, la o victimă (femelă) a unei infracțiuni sexuale, această femeie nu are nici o altă persoană prima facie dovezi decât propriul cont și la care poliția a dat informații despre posibilitatea ca ea să obțină dovezi suplimentare și cui și în acest scop poliția a furnizat ulterior ajutoare practice (tehnice) pentru efectuarea anumitor acte - înregistrarea, în propria ei casă și în absența poliției și cu ajutorul unui dispozitiv plasat de poliție pe propria linie telefonică, a unei conversații telefonice primite pe care autorul autorului conduce cu ea -, care acționează pentru acea femeie, ca parte la conversație telefonică înregistrată, nu constituie un act interzis de lege. Concluzia că circumstanța că suspectul în calitatea sa de avocat nu are un statut privilegiat nu este relevantă în această chestiune, de asemenea, nu reflectă o concepție juridică incorectă. Din motivele de mai sus, Curtea de Apel ar putea concluziona că aceasta nu a fost o situație menționată la art. 125g din Codul de Procedură Penală. Rezultatele Curții de Apel sunt suficient de motivate.” În ceea ce privește plângerea reclamantului că Curtea de Apel nu a reușit în mod incorect să stabilească cererea formulată de apărarea în cursul ședinței din 2 iunie 1995 de a se adăuga la dosarul audierii de la 17 Februarie 1995, Curtea Supremă a susținut că această plângere nu are în vedere faptul că legea nu prevede posibilitatea de a modifica un dosar judiciar care a fost stabilit în conformitate cu art. 327 din Codul de Procedință Penală. Referindu-se la art. 101a din Legea Organizației Judiciare (Wet op de Rechterlijke Organisatie ) și fără să mai declare motive, Curtea Supremă a respins, de asemenea, un număr mare de plângeri ale reclamantului în caz de casă, deoarece nu provoacă o determinare a problemelor juridice în interesul unității juridice și al dezvoltării juridice. Legea și practicile interne relevante art. 125f-h din Codul de Procedură Penală (Wetboek van Strafvoiring ) permite intercepția conversațiilor telefonice în care un suspect este probabil să participe, cu condiția ca infracțiunile suspectate să fie de o anumită gravitate - adică infracțiuni pentru care poate fi impusă detenția prealabilă ( voorlopige hechtenis ) - și ancheta necesită intercepție urgentă. În plus, Liniile directoare pentru intercepția conversațiilor telefonice ( Richtlijnen Onderzoek van Telefoongesprekken ) din 2 iulie 1984, cu o copie care poate fi obținută de orice persoană interesată și cu textul a fost publicat în Jurnalul Țărilor de Jos pentru drepturile omului ( Nederlands Tijdschrift voor de Mensenrechten , printre altele , în Jurnalul Țărilor de Jos pentru drepturile omului ( Nederlands Tijdschrift voor de Mensenrechten ) din iulie/agost 1989, afirmă modul în care se exercită în practică puterea de interceptare a conversațiilor telefonice. Aceste Orientări, care nu au caracterul formal al dreptului, au fost emise ca o scrisoare modelă de la procurorii publici seniori către poliție. Transcripcione scrise de conversații telefonice interceptate trebuie să fie pregătite în termen de 48 art. 125h § 2 din Codul de Procedință Penală necesită distrugerea tranșelor în măsura în care se referă la declarațiile formulate de o persoană care, în temeiul articolului 218 din Codul de Procedință Penală, beneficiază de privilegiul de nediscriminare sau de o persoană care, pe baza articolului 218 din Codul de Procedință Penală, are dreptul la distrugerea tranșelor. Avocații se află în categoria persoanelor care au o obligație profesională de a se secretiza și, prin urmare, se bucură de privilegiul de nediscriminare, cu excepția cazului în care ei înșiși sunt suspecți (cf. Hoge Raad , hotărârea din 29 iunie 1993, Nederlandse Jurisprudentie 1993, nr. 692). În măsura în care este relevant, art. 327 din Codul de Procedințe Penale afirmă: „art. 101a din Legea Organizației Judiciare prevede: „Dacă Curtea Supremă consideră că o plângere depusă nu poate duce la cassarea și nu provoacă o determinare a problemelor juridice în interesul unității juridice și al dezvoltării juridice, aceasta se poate limita la această concluzie atunci când se da motivele deciziei sale în acest sens.” COMPLAINTE Reclamantul se plânge în temeiul articolului 8 din Convenție că, cu cunoașterea procurorului public, poliția a plasat un dispozitiv de înregistrare pe linia telefonică a dnei S. și că conversațiile înregistrate astfel au fost utilizate ca probă. Reclamantul susține că, în conformitate cu legislația olandeză, apelul la conversații telefonice este reglementat în art. 125 f-h din Codul de Procedință Penală, conform căruia dispoziția privind accesul la comunicații telefonice nu poate fi ordonat decât de către un judecător investigator în contextul unei anchete judiciare preliminare. Reclamantul plânge că procedurile penale împotriva acestuia au fost luate pe baza dovezilor obținute în încălcarea articolului 8 din Convenție și, prin urmare, contrar drepturilor sale în temeiul articolului 6 § § § și 2 din Convenție. Reclamantul se plâng în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că a fost privat de o audiere echitabilă în ceea ce privește: procurorul public nu a adăugat la dosarul un fax al unei victime presupuse, dna V., în care a declarat că a depus o plângere penală împotriva reclamantului sub presiune a poliției; Curtea de Apel nu a redresat dosarul auditiv din 17 februarie 1995 și a luat o decizie cu privire la acest punct, astfel cum a solicitat apărarea la 2 Iunie 1995, inclusiv prin faptul că apărarea a prezentat copii ale documentelor care fac parte din dosarul instanței de primă instanță și care au dispărut deoarece nu au fost incluse în dosarul Curții de Apel, precum și observațiile formulate în acest sens de către apărare; Curtea de Apel nu a redresat bilanțul auditiv din 17 februarie 1995, și a luat o decizie cu privire la acest punct, astfel cum a solicitat apărarea la 2 Iunie 1995, prin includerea anumitor întrebări specifice adresate de apărare martorului dnei S. în cursul ședinței din 17 februarie 1995 și a răspunsurilor sale, precum și a observațiilor formulate în acest sens de către apărare, astfel încât nicio plângere de succes în cazarea să nu poată fi formulată în acest sens; și El a fost sub presiune de către procurorul general prin perspectiva unei posibile proceduri penale împotriva acestuia pentru calomnie și prin influența procurorului general în așteptare a procedurilor disciplinare împotriva lui prin scris o scrisoare adresată doanului asociației de avocaturi, care a dus la situația că nu a îndrăznit să asista la audiere la 2 iunie 1995 și că, în acest mod, dreptul său de a participa la procesul său în persoană a fost încălcat. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 6 § § § 1 și al articolului 3 litera (d) din Convenție că nu a fost furnizată posibilitatea de a pune la îndoială procurorul public dl T. în timpul procedurii de judecată dinaintea Curții de Apel în ceea ce privește modul în care dl T. a tratat plângerea penală depusă de dna V. Reclamantul se plânge, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, că a fost privat de un proces echitabil, deoarece Curtea Supremă a respins partea principală a plângerilor sale în casă, fără să declare motive substanțiale. 8 din Convenție, care se citește după cum urmează: „1. Toată lumea are dreptul de a respecta viața sa privată... și corespondența sa. Nu va exista nici o interferență de către o autoritate publică în exercitarea acestui drept, cu excepția celor în conformitate cu legea și este necesară într-o societate democratică în interesul securității naționale, al siguranței publice sau al bunăstanței economice a țării, al prevenirii tulburărilor sau al criminalității, al protecției sănătății sau morale sau al protecției drepturilor și libertăților altora.” Curtea este de părere că această plângere trebuie adusă în avizul Guvernului Țărilor de Jos în conformitate cu art. 54 § 3 litera (b) din Regulamentul Curții, invitând Guvernul să prezinte observații scrise cu privire la admisibilitatea și meritul acestei plângeri. Reclamantul plânge că procedura penală împotriva acestuia a fost luată pe baza dovezilor obținute în încălcarea articolului 8 din Convenție și, prin urmare, împotriva drepturilor sale în temeiul articolului 6 § § § 1 și 2 din Convenție. El plânge în continuare, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, că a fost privat de o audiere echitabilă, deoarece procurorul public nu a adăugat la dosarul un fax al dnei V., în cazul în care Curții de Apel nu a redresat dosarul auditiv din 17 februarie 1995 - și a lua o decizie cu privire la acest punct, astfel cum a solicitat apărarea la 2 iunie 1995 - la două puncte, și în cazul în care dreptul său de a participa la judecată în persoană a fost încălcat, deoarece el nu a îndrăznit să asista la a doua audiere avută în fața Curții de Apel pe baza acțiunilor întreprinse de procurorul general care l-a intimitat. Reclamantul se plânge, de asemenea, în temeiul articolului 6 § § § 1 și al articolului 3 litera (d) din Convenție, că nu a fost furnizată posibilitatea de a contesta procurorul public dl T. în fața Curții de Apel în ceea ce privește modul în care dl T. a tratat plângerea depusă de dna V. art. 6 din Convenție, în măsura în care este cazul, prevede: „1. În hotărârea ... orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere corectă și publică ... de către un ... tribunal ... Toată lumea acuzată de o infracțiune penală este presupusă nevinovat până când se dovedește vinovat în conformitate cu lege.” Oricine acuzat de o infracțiune penală are următoarele drepturi minime: ... (d) să examineze sau să fi examinat martorii împotriva lui și să obțină prezența și examinarea martorilor în numele său în aceleași condiții ca martorii împotriva lui.” Curtea este de părere că, de asemenea, această parte a cererii trebuie adusă în avizul Guvernului Țărilor de Jos în conformitate cu art. 54 § 3 litera (b) din Regulamentul Curții, invitând guvernul să prezinte observații scrise cu privire la admisibilitatea și meritul. În ceea ce privește plângerea reclamantului potrivit căreia Curtea Supremă, în aplicarea articolului 101a din Legea Organizației Judiciare, a respins partea principală a plângerilor sale în casație cu raționament rezumat, Curtea reamintește că art. 6 necesită hotărâri judiciare în mod corespunzător pentru a indica motivele pe care le se bazează, dar nu este necesară o răspuns detaliat la fiecare argument prezentat; nici nu este solicitată Curtea Europeană să examineze dacă argumentele sunt îndeplinite în mod corespunzător (cf. Van de Hurk c. Hotărârea Țărilor de Jos din 19 aprilie 1994, Serie A nr. 288, p. 20, § 61. Curtea reamintește, de asemenea, că, prin respingerea unui recurs, o instanță de apel poate, în principiu, să susțină pur și simplu motivele hotărârii instanței de judecată inferioară (cf. García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, ECHR 1999-I, p. 99, § 29). Prin urmare, Curtea este de părere că aplicarea articolului 101a din Legea Organizației Judiciare privind respingerea plângerilor formulate în cadrul procedurii de casă nu este incompatibilă cu cerințele articolului 6 din Convenție (cf. Kok v. Țările de Jos (dec.), nr. 43149/98, 4.7.2000, care urmează să fie raportate în CEDH 2000-VI). Rezultă că această plângere trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § 3 din Convenție pentru a fi manifestamente nefondată. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate inadmisibilă plângerea în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că Curtea Supremă, care aplică art. 101a din Legea Organizației Judiciare, a respins o parte din plângerile sale în casație cu raționament rezumat; și hotărăște suspendarea examinării restului cererii. Președintele Registrului Palm Michael O’Boyle Elisabeth
Application no. 39339/98
by M.M.
against the Netherlands
The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 30 January 2001 as a Chamber composed of
Mrs
E.
Palm
,
President
,
Mrs
W.
Thomassen
,
Mr
Gaukur
Jörundsson
,
Mr
R.
Türmen
,
Mr
C.
Bîrsan
,
Mr
J.
Casadevall
,
Mr
R.
Maruste
,
judges
,
and
Mr
,
Section Registrar
,
Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 14 August 1997 and registered on 14 January 1998,
Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,
Having deliberated, decides as follows:
The applicant is a Dutch national, born in 1953 and living in The Hague, where he is a practising lawyer. He is represented before the Court by Ms
T.
Prakken, a lawyer practising in Amsterdam.
A.
The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.
In the beginning of November 1993, the applicant accepted to act as defence counsel for Mr K. in criminal proceedings brought against the latter. At that time, Mr K. was held in pre-trial detention. In this context, the applicant met various times with Mrs S., who at that time was married to Mr
K.
At some point in time Mrs S. told Mr K. that on 9 November 1993 the applicant had made sexual advances towards her. During an interrogation, Mr K. informed the police officer N. of this, who in turn informed the public prosecutor, Mr T., in charge of the investigation against Mr K. and who issued instructions that a criminal complaint should be filed with the vice squad. On this basis, Mr N. contacted Mr R. of the vice squad. In consultation between Mr R. and Mr R.K. of the vice squad and Mr T., it was suggested to Mrs S. to connect a recording device on her telephone in order to allow her to tape incoming conversations with the applicant. The police subsequently installed a recording device on Mrs S.’ telephone and suggested her to steer her conversations with the applicant to the latter’s advances. Mrs S. was to operate the recording device herself. The police came to her house twice in order to change the cassette tapes.
Mrs S. recorded three conversations with the applicant, which were transcribed by the police. These transcriptions were added to the case-file on the investigation against the applicant.
On the basis of Mrs S.’ subsequent criminal complaint against the applicant for sexual assault, the applicant was arrested. Following press reports about the matter, two further criminal complaints were filed against the applicant; one by Mrs V., who alleged to have been raped and sexually assaulted by the applicant, and one by Mrs C., who complained that she had been sexually assaulted by the applicant.
The applicant was subsequently summoned to appear on 14 April 1994 before the Hague Regional Court (
Arrondissementsrechtbank
) on charges of sexual assault and rape.
In its judgment of 28 April 1994, following adversarial proceedings in the course of which a hearing was held on 14 April 1994, the Regional Court convicted the applicant of having sexually assaulted Mrs S. and Mrs
C. and acquitted him of the charges brought in respect of Mrs V. The Regional Court sentenced the applicant to eight months’ imprisonment, of which four months suspended pending a probation period of two years.
Both the applicant and the public prosecutor filed an appeal with the Hague Court of Appeal (
Gerechtshof
).
At the outset of its hearing held on 17 February 1995, the Court of Appeal informed the parties that a missing page of the judgment of 28 April 1994 had now been added to its case-file and that documents submitted by the defence at the time of its final pleadings before the Regional Court, which for a certain period of time had not been included in the Court of Appeal’s case-file, had now also been located and added to the case-file. On this point, the applicant stated that he had filed a criminal complaint for theft/embezzlement in respect of these documents which, in his opinion, had been “stolen” from the case-file on the day after the hearing in first instance. The Court of Appeal further heard the applicant, Mrs S., Mr R. and Mrs C. It further decided to instruct the investigating judge (
rechter-commissaris
) to take evidence from nine witnesses amongst whom the public prosecutor Mr
inter alia
the observations of the defence in respect of documents submitted to the Regional Court and which had not been included in the case-file of the Court of Appeal - as well as documents attached to these pleading notes
On 29 March 1995, the Procurator General to the Hague Court of Appeal addressed a letter to the applicant. Insofar as relevant this letter reads:
“As to your criminal complaint of
inter alia
theft, I refer to what the president of … this Court of Appeal has found in the course of the hearing of 17 February 1995, which findings are recorded in the hearing record.
Your final pleadings put in writing (12 pages with annexes) found themselves in a shadow file of the Regional Court and - after you had noted that they were not included in the case-file of the Court of Appeal - were immediately added to this case-file. The Court of Appeal, the public prosecutor involved and the defence have therefore been able to timely acquaint themselves with the
complete
case-file.
Your observation during the trial proceedings “that documents have been nicked from the file” therefore lacks a factual basis and is blatantly incorrect. The institution of an investigation has been superseded by the facts so that it has become devoid of any interest.
By repeating - against your better judgment - your allegation
in public
during the hearing of 17 February 1995 and in doing so naming the chief public prosecutor B. and the public prosecutor T. as perpetrators you have discredited the good reputation of the prosecution department to the Hague Regional Court in general and in particular that of the named public prosecutors.
Your behaviour borders transgression of the norm, which Book II, Title XVI of the Criminal Code <slander> seeks to protect. Reason for me to notify the Dean of the matter.”
In the course of the subsequent hearing held on 2 June 1995, the Court of Appeal considered a request by the defence to conduct the further proceedings
in camera
. The applicant’s lawyer explained that the applicant, in public proceedings, did not feel himself at liberty to speak freely and that this had been caused by the letter sent on 29 March 1995 by the Procurator General to the Dean of the Hague Bar Association. In case the Court would reject this request, the defence requested that the witnesses be heard
in camera
.
After having deliberated, the Court of Appeal rejected the request of the defence to proceed with the trial in camera or to hear the witnesses in camera. It held that the request was based on the tense relationship between the applicant and the public prosecution department which would not be altered by conducting the further proceedings
in camera
, that neither Article
273 § 1 of the Code of Criminal Procedure nor Article 6 of the Convention offered a legal basis for granting such a request and that it could not be said that a public hearing would seriously damage the interest of good administration of justice. The Court of Appeal subsequently heard Mr
R. and another witness in open court.
The Court of Appeal also rejected a request of the defence to take further evidence from Mr T. before the Court of Appeal, holding that this was not necessary as Mr T., upon instructions of the Court of Appeal, had already been heard before the investigating judge on 1 May 1995 at which occasion the applicant’s lawyer had been given the opportunity to put questions to this witness, and as the court, in the light of the evidence given by Mr T. and by Mr R., found itself sufficiently informed of the facts under examination.
After having heard the parties’ final pleadings, the Court of Appeal added to the case-file a copy of the pleading notes of the defence - including proposed additions to the court record (
proces-verbaal
) of the hearing held on 17 February 1995 - as well as a number of other documents submitted by the defence and closed the trial proceedings.
In its judgment of 16 June 1995, the Court of Appeal quashed the judgment of 28 April 1994, convicted the applicant of having sexually assaulted Mrs S. and Mrs C. and acquitted him of the charges in respect of Mrs V. It sentenced the applicant to eight months’ imprisonment, of which four months suspended pending a probation period of two years, and payment of a fine of 10,000 Netherlands guilders. It based the applicant’s conviction on statements taken from the applicant, Mrs S., Mrs C. and three other persons. The recorded telephone conversations were not used in evidence.
The applicant’s subsequent appeal in cassation, in which he raised in total 51 complaints in cassation, was rejected by the Supreme Court (
Hoge Raad
) on 18 February 1997.
Insofar as the applicant, relying
inter alia
on Article 8 of the Convention,
complained that the Court of Appeal had unjustly rejected his argument that the prosecution should be declared inadmissible or that evidence had been unlawfully obtained in respect of the recordings made of his telephone conversations with Mrs S., the Supreme Court held:
“6.2.2. It is … correctly assumed in the cassation complaints that no interference by any public authority is permitted in the exercise of the right to “respect for his private life and his correspondence” guaranteed by Article 8 § 1 of the Convention unless and insofar as provided for by law.
6.3.1. In the instant case decisive is therefore the answer to the question whether, noting the part played by the police in the recording of the telephone conversations that S. has had with the suspect, there has been an interference by the police in the exercise in the exercise of the right of the suspect to “respect for his private life and his correspondence”.
6.3.2. Against the background of the facts and circumstances … the finding of the Court of Appeal that the police has not acted in such a directive manner - in which finding the Court of Appeal apparently had in mind the entire part played by the police in the recording of the telephone conversations by S. - that there has been an interference by any public authority within the meaning of Article 8 § 2 of the Convention is not incomprehensible, whereas it further does not reflect an incorrect legal conception, in particular not as regards the contents of that provision of the Convention …
After all it concerns in essence a (female) victim of a sexual offence, this woman not having any other
prima facie
evidence than her own account and to whom the police has given information about a possibility for her to obtain additional proof and to whom and to this end the police has subsequently provided practical (technical) aid for performing certain acts - the recording, in her own home and in the absence of the police and with aid of a device placed by the police on her own telephone line, of an incoming telephone conversation that the perpetrator conducts with her -, which act for that woman, as a party to the telephone conversation recorded, does not constitute an act prohibited by law.
The finding that the circumstance that the suspect in his capacity of a lawyer has a “privileged status” is not relevant in this matter also does not reflect an incorrect legal conception. On grounds of the above, the Court of Appeal could conclude that this was not a situation referred to in Article 125g of the Code of Criminal Procedure. The findings of the Court of Appeal are sufficiently reasoned.”
As regard the applicant’s complaint that the Court of Appeal had unjustly failed to determine the request made by the defence during the hearing of 2
June 1995 to make additions to the record of the hearing held on 17
February 1995, the Supreme Court held that this complaint disregarded the fact that the law does not provide for a possibility to alter a court record that has been determined in accordance with Article 327 of the Code of Criminal Procedure.
Referring to Article 101a of the Judicial Organisation Act (
Wet op de Rechterlijke Organisatie
) and without stating further reasons, the Supreme Court also rejected a large number of the applicant’s complaints in cassation
as not prompting a determination of legal issues in the interest of legal unity and legal development.
B.
Relevant domestic law and practice
Article 125f-h of the Code of Criminal Procedure (
Wetboek van Strafvordering
) permits the interception of telephone conversations in which a suspect is likely to participate, provided that the suspected offences are of a certain gravity - i.e. offences for which pre-trial detention (
voorlopige hechtenis
) may be imposed - and the investigation urgently requires interception. It must be authorised by the investigating judge.
Furthermore, the Guidelines for the Interception of Telephone Conversations (
Richtlijnen Onderzoek van Telefoongesprekken
) of 2 July 1984, a copy of which can be obtained by any interested person and the text of which has been published in,
inter alia
, the Netherlands Journal for Human Rights (
Nederlands Tijdschrift voor de Mensenrechten
) of July/August 1989, state how the power to intercept telephone conversations is to be exercised in practice. These Guidelines, which do not have the formal character of law, have been issued as a model letter from the senior public prosecutors to the police.
Written transcripts of intercepted telephone conversations must be prepared within 48
hours and transcripts without relevance must be destroyed as soon as possible by order of the investigating judge.
Article 125h § 2 of the Code of Criminal Procedure requires the destruction of transcripts insofar as they concern statements made by or to a person who, on the basis of Article 218 of the Code of Criminal Procedure, enjoys the privilege of non-disclosure. Lawyers fall in the category of persons having a professional obligation to secrecy and thus enjoy the privilege of non-disclosure, unless they themselves are suspects (cf.
Hoge Raad
, judgment of 29 June 1993,
Nederlandse Jurisprudentie
1993, nr.
692).
Insofar as relevant, Article 327 of the Code of Criminal Proceedings reads:
“The court record <of a court hearing> will be determined by the president or by one of the judges having examined the case and the registrar and will be signed as soon as possible after the closure of the trial proceedings and in any event within the delay stated in Article 365 <i.e. within 48 hours after the pronouncement of the judgment>.”
Article 101a of the Judicial Organisation Act provides:
“If the Supreme Court considers that a complaint submitted cannot lead to cassation and does not prompt a determination of legal issues in the interest of legal unity and legal development, it can limit itself to this finding when giving the reasons of its decision on that point.”
1.
The applicant complains under Article 8 of the Convention that, with the knowledge of the public prosecutor, the police placed a recording device on the telephone line of Mrs S. and that conversations thus recorded were used in evidence. The applicant submits that, under Dutch law, the tapping of telephone conversations is regulated in Article 125 f-h of the Code of Criminal Procedure, according to which provision the tapping of telephone communications can only be ordered by an investigating judge within the context of a preliminary judicial investigation.
2.
The applicant complains that the criminal proceedings against him were taken on the basis of evidence obtained in violation of Article 8 of the Convention and therefore contrary to his rights under Article 6 §§ 1 and 2 of the Convention.
3.
The applicant complains under Article 6 § 1 of the Convention that he was deprived of a fair hearing in that:
-
the public prosecutor failed to add to the case-file a fax of one of the alleged victims, Mrs
V., in which she declared to have filed a criminal complaint against the applicant under pressure of the police;
-
the Court of Appeal failed to rectify the hearing record of 17 February 1995, and to take a decision on that point as requested by the defence on 2
June 1995, by including that the defence had submitted copies of documents forming a part of the case-file of the first instance court and which had gone missing since they were not included in the case-file of the Court of Appeal, as well as the comments made in this respect by the defence;
-
the Court of Appeal failed to rectify the hearing record of 17 February 1995, and to take a decision on that point as requested by the defence on 2
June 1995, by including a number of specific questions put by the defence to the witness Mrs S. during the hearing on 17 February 1995 and her answers thereto, as well as the comments made in this respect by the defence, so that no successful complaint in cassation could be raised on this point; and that
-
he has been put under pressure by the Procurator General by the prospect of a possible further set of criminal proceedings against him for slander and by the Procurator General’s influencing of pending disciplinary proceedings against him by writing a letter to the Dean of the Bar Association, which resulted in the situation that he did not dare to attend the hearing on 2 June 1995 and that in this manner his right to attend his trial in person was violated.
4.
The applicant complains under Article 6 §§ 1 and 3 (d) of the Convention that he was not provided with the possibility to question the public prosecutor Mr T. during the trial proceedings before the Court of Appeal on the manner in which Mr T. handled the criminal complaint filed by Mrs V.
5.
The applicant complains under Article 6 § 1 of the Convention that he was deprived of a fair trial in that the Supreme Court rejected the main part of his complaints in cassation without stating any substantial reasons.
1.
The applicant complains that the recording of his telephone conversations with Mrs S. constitutes a violation of his rights under Article
8 of the Convention, which reads as follows:
“1.
Everyone has the right to respect for his private … life … and his correspondence.
2.
There shall be no interference by a public authority with the exercise of this right except such as is in accordance with the law and is necessary in a democratic society in the interests of national security, public safety or the economic well-being of the country, for the prevention of disorder or crime, for the protection of health or morals, or for the protection of the rights and freedoms of others.”
The Court is of the opinion that this complaint must be brought to the notice of the Netherlands Government in accordance with Rule 54 § 3 (b) of the Rules of Court, inviting the Government to submit written observations on the admissibility and merits of this complaint.
2.
The applicant complains that the criminal proceedings against him were taken on the basis of evidence obtained in violation of Article 8 of the Convention and therefore contrary to his rights under Article 6 §§ 1 and 2 of the Convention.
He further complains under Article 6 § 1 of the Convention that he was deprived of a fair hearing in that the public prosecutor failed to add to the case-file a fax of Mrs V., in that the Court of Appeal failed to rectify the hearing record of 17 February 1995 - and to take a decision on that point as requested by the defence on 2 June 1995 - on two points, and in that his right to attend his trial in person was violated in that he did not dare to attend the second hearing held before the Court of Appeal on the basis of actions undertaken by the Procurator General that had intimidated him.
The applicant also complains under Article 6 §§ 1 and 3 (d) of the Convention that he was not provided with the possibility to question the public prosecutor Mr T. before the Court of Appeal on the manner in which Mr T. had handled the complaint filed by Mrs V..
Article 6 of the Convention, insofar as relevant, provides:
“1.
In the determination of … any criminal charge against him, everyone is entitled to a fair and public hearing … by a …
tribunal …
2.
Everyone charged with a criminal offence shall be presumed innocent until proved guilty according to law.”
3.
Everyone charged with a criminal offence has the following minimum rights: …
(d)
to examine or have examined witnesses against him and to obtain the attendance and examination of witnesses on his behalf under the same conditions as witnesses against him.”
The Court is of the opinion that also this part of the application must be brought to the notice of the Netherlands Government in accordance with Rule 54 § 3 (b) of the Rules of Court, inviting the Government to submit written observations on the admissibility and merits.
3.
As regards the applicant’s complaint that the Supreme Court, applying Article 101a of the Judicial Organisation Act, dismissed the main part of his complaints in cassation with summary reasoning, the Court recalls that Article 6 requires judgments of tribunals adequately to state the reasons on which they are based, but it does not go so far as to require a detailed answer to every argument put forward; nor is the European Court called upon to examine whether arguments are adequately met (cf. Van de Hurk v. the Netherlands judgment of 19 April 1994, Series A no. 288, p. 20, § 61). The Court further recalls that in dismissing an appeal an appellate court may, in principle, simply endorse the reasons for the lower court’s decision (cf.
García Ruiz v. Spain
[GC], no. 30544/96, ECHR 1999-I, p. 99, §
29).
The Court is therefore of the opinion that the application of Article 101a of the Judicial Organisation Act for rejecting complaints raised in cassation proceedings is not incompatible with the requirements of Article 6 of the Convention (cf.
Kok v. the Netherlands
(dec.), no.
43149/98, 4.7.2000, to be reported in ECHR 2000-VI).
It follows that this complaint must be rejected under Article 35 § 3 of the Convention for being manifestly ill-founded.
For these reasons, the Court unanimously
Declares
inadmissible the complaint under Article 6 § 1 of the Convention that the Supreme Court, applying Article 101a of the Judicial Organisation Act, dismissed part of his complaints in cassation with summary reasoning; and
Decides
to
adjourn
the examination of the remainder of the application.
Michael
O’Boyle
Elisabeth
Palm
Registrar
President