Mercuri împotriva Italiei

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 47247/99 prezentate de Pasquale MERCURI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 7 septembrie 2000 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis, președintele A.B. Baka, B. Conforti, G. Bonello, V. Strážnická, domnul Fischbach, domnul Tsatsasa-Niklovska, judecători și e. Fribergh, grefier din secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 16 martie 1999 și înregistrată la 7 aprilie 1999, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE Reclamantul este un cetățean italian, născut în 1963 și rezident la Galatro. Este reprezentat în fața Curții de către domnul Angelo Miele, avocat în baroul Romei.

Circumstanțele speței Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de către reclamant, pot fi rezumate după cum urmează: procedura penală la 14 octombrie 1991, reclamantul a fost arestat și pus în detenție provizorie și acuzat de posesie de narcotice finalizate la vânzare. Detenția sa provizorie a fost menținută până la 4 octombrie 1993. Între timp, la 6 iunie 1993, a intrat în vigoare o lege de abrogare a detenției de narcotice pentru uz personal. Printr-o decizie din 13 octombrie 1994, Tribunalul de la Roma, considerând că reclamantul a fost în posesia narcoticelor fără intenția de a le vinde, l-a acuzat pe reclamant, pe motiv că faptele reprobabile nu mai intră sub incidența dreptului penal.

Această decizie a devenit definitivă la 15 decembrie 1994. Procedura în despăgubire pentru detenție provizorie urmată de o achitare La 25 martie 1996, reclamantul a depus o cerere de despăgubire pentru detenție provizorie urmată de o achitare. Cererea a fost redactată personal de către reclamant și depusă în apropierea instanței de apel a Romei de către avocatul care l-a apărat în cadrul procedurii penale. Printr-o decizie din 8 ianuarie 1998, instanța de apel din Roma a acceptat cererea reclamantului, Â că o rejudecare era datorată reclamantului, în sensul art. 314 § 1 și 5 din Codul de procedură penală, pentru perioada de detenție provizorie ulterioară rejudecării dreptului reprovocat. Prin hotărârea din 22 septembrie 1998, Curtea de Casație a acceptat recursul avocatului de stat și a anulat decizia atacată.

Curtea a considerat că este necesar să se aplice în speță jurisprudența stabilită de Curtea de Casație în camere reunite în Hotărârea din 26 noiembrie 1997. În conformitate cu această jurisprudență, cererea depusă de reclamant în fața Tribunalului de apel a fost inadmisibilă, deoarece nu a fost prezentată, și anume depusă la tribunalul de apel, personal de către reclamant sau de către un avocat cu o împuternicire specială. Pe de altă parte, având în vedere faptul că această soluție jurprudențială era nouă, Curtea a considerat că este echitabil să declare compensarea cheltuielilor de procedură. Dreptul și practica internă relevante Dispoziții ale Codului de procedură penală La art. 314 alineatul (1) se prevede că pârâtul achitat printr-o hotărâre definitivă are dreptul la o despăgubire echitabilă pentru detenție provizorie, în cazul în care nu este făcut răspunzător pentru propria sa detenție, intenționat sau ca urmare a unei abateri grave.

La art. 314 alineatul (5) prevede că, atunci când executarea a fost pronunțată ca urmare a abrogării unei infracțiuni, despăgubirea nu se datorează decât pentru perioada ulterioară abrogării. În conformitate cu art. 315 alineatul (3), dispozițiile privind repararea erorii judiciare se aplică reparației pentru detenție urmată de o achitare. Printre aceste dispoziții se numără art. 645 din Codul de procedură penală, conform căruia mai întâi cererea de despăgubire (...) este prezentată în scris (...) personal sau de un avocat cu împuternicire specială. Jurisprudența Curții de Casație Prin hotărârea din 14 decembrie 1994, Curtea de Casație în camere reunite a interpretat art. 645 din Codul de procedură penală după cum urmează: prin intermediul unei cereri se înțelege semnarea acțiunii și nu depunerea la grefa acesteia, dat fiind că depunerea este o activitate pur materială.

Printr-o hotărâre din 26 noiembrie 1997, Curtea de Casație în camere reunite a interpretat art. 645 din Codul de procedură penală după cum urmează: prin "prezentarea" cererii trebuie să se înțeleagă semnătura și depunerea la grefa acțiunii. Prin Hotărârea din 12 martie 1999, Curtea de Casație în camere reunite este repusă în discuție la interpretarea articolului 645 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene din 1994. Curtea a declarat că numai propunerea de acțiune este reglementată de această dispoziție și că depunerea la grefă poate fi efectuată și de către pârâtul care nu dispune de o procură specială. Curtea a precizat că trebuie efectuată interpretarea articolului 645 în conformitate cu scopul acestei dispoziții, care este aceea de a favoriza și nu de a favoriza depunerea cererilor de despăgubire.

În acest scop, Curtea a spus că, între cele două interpretări posibile ale acestei dispoziții, el trebuie să evite cea care contribuie la agravarea situației în care se îndreaptă persoana. În aceeași hotărâre, Curtea de Casație a precizat că procedura în despăgubire pentru detenție urmată de o achitare este de natură civilă, în pofida faptului că aceasta are loc în fața instanțelor penale, Ö Õelle are ca obiect un litigiu privind un interes patrimonial (asumarea unei sume de bani) între persoana particulară, care este titulară a unui drept la despăgubire și Õ statul. Prin urmare, cheltuielile de procedură urmează principiul căderii, la fel ca în procesul civil. Reclamantul se plânge că a fost reținut neregulamentar, pe motiv că pericolul de recidivă, de scurgere sau de deviere a probelor a fost presupus și din moment ce detenția sa a devenit fără titlu ca urmare a abrogării dreptului reproșat.

Reclamantul invocă încălcarea art. 5 alin. (1) lit. (a) și (c). Invocând art. 6 din convenție, reclamantul se plânge de decizia Curții de Casație din 22 septembrie 1998 prin care cererea sa de despăgubire a fost declarată inadmisibilă pentru informare. Reclamantul susține că cererea sa a fost depusă în conformitate cu art. 645 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost interpretat de Curtea de Casație în 1994. Prin urmare, faptul că depunerea cererii sale a fost efectuată de către pârâtul său nu ar fi trebuit să conducă la o decizie da . ÎN Â Â Reclamantul se plânge cu privire la detenția sa, în sensul art. 5 alin. (1) lit. (a) și (c) din Convenție. Cu toate acestea, Curtea nu este chemată să se pronunțe cu privire la dacă faptele invocate de reclamant indică aspectul unei încălcări a acestor dispoziții.

Întradevăr, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din Convenție, Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne și în termen de șase luni de la decizia internă definitivă. Curtea ia notă de faptul că detenția reclamantului s-a încheiat la 4 octombrie 1993, cu mai mult de șase luni înainte de data la care a fost introdusă cererea. Pe de altă parte, Curtea arată că acțiunea în despăgubire introdusă de reclamant nu viza să obțină recunoașterea detenției, ci viza numai obținerea unei compensații pentru detenția sa după reținerea sa în cadrul procedurii penale. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că termenul de șase luni a început să curgă la 4 octombrie 1993. Prin urmare, această parte a cererii este tardivă în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (4) din convenție.

Reclamantul se plânge că decizia Curții de Casație din 22 septembrie 1998, care și-a declarat inadmisibilă cererea de despăgubire, și-a încălcat dreptul la un proces echitabil și a declarat încălcarea articolului 6 din convenție. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră că este necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, AJOURNE la examinareaatului reclamantului cu privire la echitatea procedurii Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 47247/99 présentée par Pasquale MERCURI contre l'Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 7 septembre 2000 en une chambre composée de M. C.L. Rozakis, président , M. A.B. Baka, M. B. Conforti, M. G. Bonello, M me V. Strážnická, M. M. Fischbach, M me M. Tsatsa-Nikolovska, juges , et de M. E. Fribergh, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 16 mars 1999 et enregistrée le 7 avril 1999, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant est un ressortissant italien, né en 1963 et résidant à Galatro. Il est représenté devant la Cour par M e Angelo Miele, avocat au barreau de Rome. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

1. La procédure pénale Le 14 octobre 1991, le requérant fut arrêté et placé en détention provisoire. Il était accusé de détention de stupéfiants finalisée à la vente. Sa détention provisoire fut maintenue jusqu’au 4 octobre 1993. Entre-temps, le 6 juin 1993, une loi abrogeant l’infraction de détention de stupéfiants pour usage personnel était entrée en vigueur. Par une décision du 13 octobre 1994, le tribunal de Rome, estimant que le requérant avait été en possession des stupéfiants sans intention de les vendre, acquitta le requérant, au motif que les faits reprochés ne relevaient plus du droit pénal. Cette décision devint définitive le 15 décembre 1994. 2. La procédure en indemnisation pour détention provisoire suivie d’un acquittement Le 25 mars 1996, le requérant introduisit une demande en indemnisation pour détention provisoire suivie d’un acquittement.

La demande fut rédigée personnellement par le requérant et déposée près la cour d’appel de Rome par l’avocat qui l’avait défendu dans la procédure pénale. Par une décision du 8 janvier 1998, la cour d’appel de Rome accueillit la demande du requérant, estimant qu’une indemnité était due au requérant, au sens de l’article 314 §§ 1 et 5 du code de procédure pénale, pour la période de détention provisoire postérieure à l’abrogation de l’infraction reprochée. Statuant en équité, la cour accorda 10 millions lires à titre d’indemnisation pour dommages matériel et moral. Le requérant et l’avocat de l’Etat se pourvurent en cassation. Par un arrêt du 22 septembre 1998, la Cour de cassation accueillit le recours de l’avocat de l’Etat et annula la décision attaquée.

La Cour estima qu’il y avait lieu d’appliquer en l’espèce la jurisprudence établie par la Cour de cassation en chambres réunies dans l’arrêt du 26 novembre 1997. Selon cette jurisprudence, la demande introduite par le requérant devant la cour d’appel était irrecevable, puisque elle n’avait pas été présentée, à savoir déposée à la cour d’appel, personnellement par le requérant ou par un avocat muni d’une procuration spéciale. Par ailleurs, compte tenu de ce que cette solution jurisprudentielle était nouvelle, la Cour estima équitable de déclarer compensés les frais de procédure. B. Le droit et la pratique internes pertinents Dispositions du code de procédure pénale L’article 314 § 1 prévoit que l’accusé acquitté par une décision définitive a droit à une réparation équitable pour détention provisoire, lorsqu’il ne s’est pas rendu responsable de sa propre détention, volontairement ou à la suite d’une faute lourde.

L’article 314 § 5 prévoit que, lorsque l’acquittement a été prononcé suite à l’abrogation d’une infraction, la réparation n’est due que pour la période postérieure à l’abrogation. Aux termes de l’article 315 § 3, les dispositions sur la réparation de l’erreur judiciaire sont applicables à la réparation pour détention suivie d’un acquittement. Parmi ces dispositions se trouve l’article 645 du code de procédure pénale, selon lequel « la demande en réparation (...) est présentée par écrit (...) personnellement ou par un avocat muni de procuration spéciale. » Jurisprudence de la Cour de cassation Par un arrêt du 14 décembre 1994, la Cour de cassation en chambres réunies a interprété l’article 645 du code de procédure pénale comme suit : par « présentation » de la demande il faut entendre la signature du recours et non pas le dépôt au greffe de celui-ci, étant donné que le dépôt est une activité purement matérielle.

Par un arrêt du 26 novembre 1997, la Cour de cassation en chambres réunies a interprété l’article 645 du code de procédure pénale comme suit : par « présentation » de la demande il faut entendre la signature ainsi que le dépôt au greffe du recours. Par un arrêt du 12 mars 1999, la Cour de cassation en chambres réunies est retournée à l’interprétation de l’article 645 donnée en 1994. La Cour a déclaré que seule la proposition du recours est visée par cette disposition et que le dépôt au greffe peut être également effectué par le défenseur non muni d’une procuration spéciale. La Cour a précisé que l’interprétation de l’article 645 doit se faire conformément au but de cette disposition, qui est celui de favoriser et non pas d’entraver la présentation des demandes en réparation.

Pour cela, la Cour a dit qu’entre les deux interprétations possibles de cette disposition, il s’impose d’éviter celle qui contribue à aggraver la situation d’injustice de l’intéressé. Dans ce même arrêt, la Cour de cassation a précisé que la procédure en réparation pour détention suivie d’un acquittement est de nature civile, en dépit du fait qu’elle se déroule devant les juridictions pénales, puisqu’elle a pour objet un différend sur un intérêt patrimonial (obtention d’une somme d’argent) entre le particulier, qui est titulaire d’un droit à réparation, et l’Etat. Les frais de procédure suivent donc le principe de succombance, comme dans le procès civil. GRIEFS 1. Le requérant se plaint d’avoir été détenu irrégulièrement, au motif que le danger de récidive, de fuite ou d’altération des preuves a été présumé, et puisque sa détention est devenue sans titre suite à l’abrogation de l’infraction reprochée.

Le requérant allègue la violation de l’article 5 § 1 a) et c). 2. Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint de la décision de la Cour de cassation du 22 septembre 1998 par laquelle sa demande en indemnisation a été déclarée irrecevable pour informalité. Le requérant fait valoir que sa demande a été présentée conformément à l’article 645 du code de procédure pénale, tel qu’interprété par la Cour de cassation en 1994. Par conséquent, le fait que le dépôt de sa demande ait été effectué par son défenseur n’aurait pas dû conduire à une décision d’irrecevabilité. EN DROIT 1. Le requérant se plaint de l’irrégularité de sa détention, au sens de l’article 5 § 1 a) et c) de la Convention.

Toutefois, la Cour n’est pas appelée à se prononcer sur le point de savoir si les faits allégués par le requérant révèlent l’apparence d’une violation de ces dispositions. En effet, aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, la Cour ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes et dans les six mois à partir de la décision interne définitive. La Cour note que la détention du requérant a pris fin le 4 octobre 1993, soit plus de six mois avant la date d’introduction de la requête. Par ailleurs, la Cour relève que le recours en indemnisation introduit par le requérant ne visait pas à obtenir la reconnaissance de l’irrégularité de la détention mais visait uniquement à obtenir une compensation pour sa détention après l’acquittement survenu à l’issue de la procédure pénale.

Dans ces circonstances, la Cour estime que le délai de six mois a commencé à courir le 4 octobre 1993. Il s’ensuit que cette partie de la requête est tardive au sens de l’article 35 § 1 de la Convention et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention. 2. Le requérant se plaint que la décision de la Cour de cassation du 22 septembre 1998, qui a déclaré irrecevable sa demande en indemnisation, a méconnu son droit à un procès équitable. Il allègue la violation de l’article 6 de la Convention. En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, AJOURNE l’examen du grief du requérant concernant l’équité de la procédure ;

DÉCLARE LA REQUÊTE IRRECEVABLE

pour le surplus. Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président