SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 47247/99 prezentate de Pasquale MERCURI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 5 iulie 2001 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele A.B. Baka Lorenzen Fischbach Tsatsa-Nikolovska, domnii Levits Zagrebelsky, judecători Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior depusă la 16 martie 1999 și înregistrată la 7 aprilie 1999, având în vedere decizia parțială la 7 septembrie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamantul, domnul Pasquale Mercuri, este un resortisant italian, născut în 1963 și rezident în Galatro. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul A. Miele, avocat la Roma. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Procedura penală La 14 octombrie 1991, reclamantul a fost arestat și pus în arest provizoriu, fiind acuzat de posesie de narcotice finalizate la vânzare. Detenția sa provizorie a fost menținută până la 4 octombrie 1993. Între timp, la 6 iunie 1993, a intrat în vigoare o lege de abrogare a detenției de narcotice pentru uz personal. Printr-o decizie din 13 octombrie 1994, Tribunalul de la Roma, considerând că reclamantul a fost în posesia narcoticelor fără intenția de a le vinde, l-a acuzat pe reclamant, pe motiv că faptele reprobabile nu mai intră sub incidența dreptului penal. Această decizie a devenit definitivă la 15 decembrie 1994. Procedura în despăgubire pentru detenție provizorie urmată de o achitare La 25 martie 1996, reclamantul a depus o cerere de despăgubire pentru detenție provizorie urmată de o achitare. Cererea a fost redactată personal de către reclamant și depusă în apropierea instanței de apel a Romei de către avocatul care l-a apărat în cadrul procedurii penale. Printr-o decizie din 8 ianuarie 1998, instanța de apel din Roma a acceptat cererea reclamantului,  că o rejudecare era datorată reclamantului, în sensul art. 314 § 1 și 5 din Codul de procedură penală, pentru perioada de detenție provizorie ulterioară rejudecării dreptului reprovocat. Curtea a acordat 10 milioane de lire italiene cu titlu de despăgubire pentru daune materiale și morale. Reclamantul și avocatul de la ë ë ë ă s-au ocupat de casare. Reclamantul s-a plâns că instana de apel a luat în considerare o perioadă de detenie mai scurtă decât cea care a dus la despăgubire. Arbitrul din statul membru susținea că cererea de despăgubire a reclamantului trebuie considerată inadmisibilă, deoarece nu a fost introdusă conform formelor, având în vedere noua jurisprudență elaborată de hotărârea Curții de Casație în camere reunite din 26 noiembrie 1997. Prin hotărârea din 22 septembrie 1998, Curtea de Casație a acceptat acțiunea avocatului de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Potrivit acestei jurisprudențe, cererea depusă de reclamant în fața instanței de recurs a fost inadmisibilă, pe motiv că nu a fost prezentată, și anume depusă la instanța de recurs, personal de către reclamant sau de către un avocat cu o împuternicire specială. Pe de altă parte, având în vedere faptul că această soluție jurprudențială era nouă, Curtea a considerat că este echitabil să declare compensarea cheltuielilor de procedură. Dreptul și practica internă relevante Dispoziții ale Codului de procedură penală La art. 314 alineatul (1) se prevede că pârâtul achitat printr-o hotărâre definitivă are dreptul la o despăgubire echitabilă pentru detenție provizorie, în cazul în care nu este făcut răspunzător pentru propria sa detenție, intenționat sau ca urmare a unei abateri grave. La art. 314 alineatul (5) se prevede că, în cazul în care executarea a fost pronunțată ca urmare a abrogării unei infracțiuni, repararea nu se datorează decât pentru perioada de după abrogare. În conformitate cu art. 315 alineatul (3), dispozițiile privind repararea erorii judiciare se aplică reparației pentru detenție urmată de o achitare. Printre aceste dispoziții se numără art. 645 din Codul de procedură penală, conform căruia: mai exact, cererea de despăgubire (...) este prezentată în scris (...) personal sau de un avocat cu o împuternicire specială. Jurisprudența Curții de Casație printr-o hotărâre din 14 decembrie 1994, Curtea de Casație în camere reunite a interpretat art. 645 din Codul de procedură penală după cum urmează: : prin "prezentare" a cererii se înțelege semnarea acțiunii și nu depunerea la grefa acesteia, deoarece depunerea este o activitate pur materială. Prin urmare, ar fi irațional să se impună formalități stricte, cum ar fi o procură specială pentru depunerea cererii În plus, acesta ar reprezenta o sarcină exorbitantă în cazul în care cererea ar fi fost formulată personal de către persoana în cauză și ulterior acesta din urmă nu ar fi în măsură să efectueze personal depunerea la grefă. Prin hotărârea din 26 noiembrie 1997, Curtea de Casație în camere reunite a interpretat art. 645 din Codul de procedură penală după cum urmează: Prin urmare, cererea de despăgubire trebuie depusă în mod material de către persoana interesată sau de către un avocat cu o împuternicire specială. Prin hotărârea din 12 martie 1999, Curtea de Casație în camere reunite se întoarce la interpretarea articolului 645 din tratat în 1994. Curtea a precizat că în interpretarea articolului 645 trebuie să se facă în conformitate cu scopul acestei dispoziții, care este, pe de o parte, acela de a se asigura că cererea de despăgubire provizionează de la : Pentru a realiza acest lucru, este suficient ca cererea să fie semnată de un avocat sau de un avocat cu o împuternicire specială; pe de altă parte, scopul acestei dispoziții este de a favoriza și nu de a favoriza depunerea cererilor de despăgubire. În acest scop, Curtea a declarat că numai propunerea de recurs este reglementată de această dispoziție și că depunerea la grefă poate fi efectuată și de către pârâtul care nu dispune de o procură specială. Între cele două interpretări posibile ale acestei dispoziții, el este obligat să o evite pe cea care contribuie la înrăutățirea situației în care se află persoana respectivă. În aceeași hotărâre, referindu-se la un precedent jurprudențial (hotărârea în camere reunite din 6 martie 1992), Curtea de Casație a precizat că procedura în despăgubire pentru detenie urmată de o achitare este de natură civilă, în ciuda faptului că aceasta are loc în fața instanțelor judecătorești penale, în timp ce aceasta are ca obiect un litigiu asupra unui interes patrimonial (asumarea unei sume de bani) între persoana particulară, care este titulară a unui drept la reparație, și de stat. Prin urmare, cheltuielile de procedură urmează principiul cedării, ca și în cazul civil. GRIEF Invochant la art. 6 din convenție, reclamantul se plânge de decizia Curții de Casație din 22 septembrie 1998 prin care cererea sa de despăgubire a fost declarată inadmisibilă pentru informare. ÎN DREPT Reclamantul se plânge de decizia Curții de Casație din 22 septembrie 1998 Septembrie 1998, prin care cererea sa de despăgubire a fost declarată inadmisibilă. El a declarat încălcarea articolului 6 din Convenție, care, în părțile sale relevante, dispune de orice persoană care are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În ceea ce privește aplicabilitatea articolului 6 din Convenție, Guvernul se limitează la a observa că, în speță, este necesar să se facă referire la Hotărârea Masson și Van Zon c. Țările de Jos. Reclamantul susține că la art. 6 din Convenție se aplică în speță, deoarece procedura în cauză se referă la un drept cu caracter civil. În conformitate cu principiile pe care le-a stabilit în jurisprudența sa, Curtea trebuie să caute în special dacă a avut loc o contestare asupra unui drept civil pe care l-ar putea revendica, cel puțin în mod inprobabil, recunoscut în dreptul intern și dacă deznodământul procedurii în cauză era direct determinant pentru un astfel de drept (a se vedea printre altele Hotărârea Kerojärvi c. Finlanda din 19 iulie 1995, seria A nr. 322, p. 12, § 32. Curtea amintește că Convenția nu garantează unui inculpat achitat ulterior dreptul de a percepe o despăgubire pentru restricțiile impuse în mod legal libertății (hotărârea Masson și Van Zon c. Țările de Jos din 28 septembrie 1995, seria A nr. 327-A, p. 19, §§ 49-52. Întrebarea dacă se poate face referire la existența dreptului la o astfel de indemnizație trebuie rezolvată numai în ceea ce privește dreptul intern și aplicarea acestuia de către instanțele interne (v. Hotărârea Georgiadis c. Grecia din 29 mai 1997, Rec., 1997-III, § 32-36). Curtea arată că, indiferent de calificarea sa în dreptul intern, art. 314 alineatul (1) din Codul de procedură penală creează pentru o persoană care a fost reținută, un drept la despăgubire după achitarea sa. Cu toate acestea, același alineat exclude orice despăgubire atunci când se stabilește că persoana deținută este trasă la răspundere pentru propria sa deținere, în mod voluntar sau ca urmare a unei abateri grave. Cu toate acestea, nu se poate nega faptul că la sfârșitul procedurii inițiate de reclamant era direct decisivă pentru stabilirea dreptului la despăgubire al reclamantului. În ceea ce privește caracterul civil al dreptului la despăgubiri, Curtea arată că, deși condiția prealabilă aplicabilității articolului 314 alineatul (1) din Codul de procedură penală este o detenție urmată de o achitare În acest context, Curtea concluzionează că art. 6 din Convenție se aplică în speță. Guvernul observă că, în cererea sa, reclamantul nu și-a întemeiat în mod expres vocația pe dreptul de acces la o instanță judecătorească, ci și pe art. 6 din convenție, susținând că decizia Curții de Casație a încălcat dreptul său de a se apăra. Reclamantul se opune tezei guvernului. Curtea reamintește că, odată sesizată în mod regulat, ea poate da faptelor cauzei o calificare juridică diferită de cea pe care o atribuie la În plus, el trebuie să ia în considerare nu numai cererea primitivă, ci și scrierile complementare destinate să o finalizeze prin eliminarea lacunelor sau a zonelor de umbră inițiale (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Foti și altele c. Italia din 10 decembrie 1983, seria A 56, p. 15, § 44). Curtea arată că, în cererea sa, recurentul a invocat art. 6 din convenție și se plângea că decizia Curții de Casație nu și-a respectat dreptul de a se apăra, pe motiv că, potrivit jurisprudenței aplicate, depunerea la grefa cererii sale de despăgubire a fost cauza din mai multe motive de către avocatul său. Or, Curtea este de părere că situația intră sub incidența dreptului la o instanță, al cărei drept de acces la o instanță într-un cadru de securitate juridică constituie un aspect esențial în sensul art. 6 alin. Cu privire la jurisprudența Curții, guvernul observă că dreptul de acces la o instanță nu este un drept absolut. În speță, reclamantul a avut acces la o instanță și a putut să se apere, în măsura în care a sesizat instanța de recurs, a luat parte la procedura contradictorie, a sesizat Curtea de Casație și a putut să-și prezinte argumentele cu privire la problema imputării. În opinia sa, prin aplicarea unei noi jurisprudențe, Curtea de Casație și-a încălcat dreptul de acces la o instanță. Într-adevăr, dacă este adevărat că a reușit să sesizeze instanța de recurs și apoi Curtea de Casație, este la fel de adevărat că, prin intermediul declarației d . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . A se vedea, de asemenea, hotărârea Curții de Casație privind anularea hotărârii Curții a Curții a Uniunii Europene prin care se acordă despăgubiri. În al doilea rând, reclamantul observă că interpretarea dată de Curtea de Casație la art. 645 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost reținut în cazul său, nu a fost acceptabilă, pe de altă parte, că, în mod rezonabil, un avocat nu poate fi împiedicat să depună la grefa de la instană să sesizeze recursul formulat personal de persoana în cauză. De altfel, aceaceasta a fost, de asemenea, opinia Curții de Casație care, prin hotărârea sa în camere reunite din 12 martie 1999, a revenit asupra jurisprudenței sale anterioare. Curtea a examinat argumentele părților. Comisia consideră că cererea ridică întrebări de fapt și de drept complexe care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, aceasta nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară restul cererii admisibile, toate mijloacele de fond rezervate. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte
de la requête n° 47247/99
présentée par Pasquale MERCURI
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 5 juillet 2001 en une chambre composée de
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
A.B.
Baka
,
P.
Lorenzen
,
M.
Fischbach
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska,
MM.
E.
Levits
,
V.
Zagrebelsky,
juges
,
et
de
M.
E.
Fribergh
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 16 mars 1999 et enregistrée le 7 avril 1999,
Vu la décision partielle le 7 septembre 2000,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Pasquale Mercuri, est un ressortissant italien, né en 1963 et résidant à Galatro. Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
La procédure pénale
Le 14 octobre 1991, le requérant fut arrêté et placé en détention provisoire. Il était accusé de détention de stupéfiants finalisée à la vente. Sa détention provisoire fut maintenue jusqu’au 4 octobre 1993.
Entre-temps, le 6 juin 1993, une loi abrogeant l’infraction de détention de stupéfiants pour usage personnel était entrée en vigueur.
Par une décision du 13 octobre 1994, le tribunal de Rome, estimant que le requérant avait été en possession des stupéfiants sans intention de les vendre, acquitta le requérant, au motif que les faits reprochés ne relevaient plus du droit pénal. Cette décision devint définitive le 15 décembre 1994.
La procédure en indemnisation pour détention provisoire suivie d’un acquittement
Le 25 mars 1996, le requérant introduisit une demande en indemnisation pour détention provisoire suivie d’un acquittement. La demande fut rédigée personnellement par le requérant et déposée près la cour d’appel de Rome par l’avocat qui l’avait défendu dans la procédure pénale.
Par une décision du 8 janvier 1998, la cour d’appel de Rome accueillit la demande du requérant, estimant qu’une indemnité était due au requérant, au sens de l’article 314 §§ 1 et 5 du code de procédure pénale, pour la période de détention provisoire postérieure à l’abrogation de l’infraction reprochée. Statuant en équité, la cour accorda 10 millions lires italiennes à titre d’indemnisation pour dommages matériel et moral.
Le requérant et l’avocat de l’Etat se pourvurent en cassation. Le requérant se plaignait que la cour d’appel avait pris en compte une période de détention plus courte de celle qui donnait lieu à indemnisation. L’avocat de l’Etat faisait valoir que la demande d’indemnisation du requérant devait se considérer comme étant irrecevable puisque non introduite selon les formes, au vu de la nouvelle jurisprudence élaborée par l’arrêt de la Cour de cassation en chambres réunies du 26 novembre 1997.
Par un arrêt du 22 septembre 1998, la Cour de cassation accueillit le recours de l’avocat de l’Etat et annula sans renvoi la décision attaquée.
La Cour estima qu’il y avait lieu d’appliquer en l’espèce la jurisprudence établie par la Cour de cassation en chambres réunies dans l’arrêt du 26 novembre 1997. Selon cette jurisprudence, la demande introduite par le requérant devant la cour d’appel était irrecevable, puisqu’elle n’avait pas été présentée, à savoir déposée à la cour d’appel, personnellement par le requérant ou par un avocat muni d’une procuration spéciale. Par ailleurs, compte tenu de ce que cette solution jurisprudentielle était nouvelle, la Cour estima équitable de déclarer compensés les frais de procédure.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
Dispositions du code de procédure pénale
L’article 314 § 1 prévoit que l’accusé acquitté par une décision définitive a droit à une réparation équitable pour détention provisoire, lorsqu’il ne s’est pas rendu responsable de sa propre détention, volontairement ou à la suite d’une faute lourde.
L’article 314 § 5 prévoit que, lorsque l’acquittement a été prononcé suite à l’abrogation d’une infraction, la réparation n’est due que pour la période postérieure à l’abrogation.
Aux termes de l’article 315 § 3, les dispositions sur la réparation de l’erreur judiciaire sont applicables à la réparation pour détention suivie d’un acquittement.
Parmi ces dispositions se trouve l’article 645 du code de procédure pénale, selon lequel «
la demande en réparation (...) est présentée par écrit (...) personnellement ou par un avocat muni d’une procuration spéciale.
»
Jurisprudence de la Cour de cassation
Par un arrêt du 14 décembre 1994, la Cour de cassation en chambres réunies a interprété l’article 645 du code de procédure pénale comme suit
: par «
présentation
» de la demande il faut entendre la signature du recours
et non pas le dépôt au greffe de celui-ci, étant donné que le dépôt est une activité purement matérielle. De ce fait, il serait irrationnel d’imposer des formalités strictes –
telle qu’une procuration spéciale
– pour le dépôt de la demande
; il représenterait en outre une charge exorbitante au cas où la demande aurait été formulée personnellement par l’intéressé et ce dernier par la suite ne serait pas en mesure d’en effectuer personnellement le dépôt au greffe.
Par un arrêt du 26 novembre 1997, la Cour de cassation en chambres réunies a interprété l’article 645 du code de procédure pénale
comme suit
: par «
présentation
» de la demande il faut entendre la signature ainsi que le dépôt au greffe du recours. Par conséquent, la demande en réparation doit être matériellement déposée par l’intéressé ou par un avocat muni d’une procuration spéciale.
Par un arrêt du 12 mars 1999, la Cour de cassation en chambres réunies est retournée à l’interprétation de l’article 645 donnée en 1994. La Cour a précisé que l’interprétation de l’article 645 doit se faire conformément au but de cette disposition, qui est, d’une part, celui de s’assurer que la demande en réparation provienne de l’intéressé
: pour ce faire il suffit que la demande soit signée par l’intéressé ou d’un avocat muni d’une procuration spéciale
; d’autre part, le but de cette disposition est de favoriser et non d’entraver la présentation des demandes en réparation. Pour cela, la Cour a déclaré que seule la proposition de recours est visée par cette disposition et que le dépôt au greffe peut être également effectué par le défenseur non muni d’une procuration spéciale. Entre les deux interprétations possibles de cette disposition, il s’impose d’éviter celle qui contribue à aggraver la situation d’injustice de l’intéressé.
Dans ce même arrêt, en se référant à un précédent jurisprudentiel (arrêt en chambres réunies du 6 mars 1992), la Cour de cassation a précisé que la procédure en réparation pour détention suivie d’un acquittement est de nature civile, en dépit du fait qu’elle se déroule devant les juridictions pénales, puisqu’elle a pour objet un différend sur un intérêt patrimonial (obtention d’une somme d’argent) entre le particulier, qui est titulaire d’un droit à réparation, et l’Etat. Les frais de procédure suivent donc le principe de succombance, comme dans le procès civil.
GRIEF
Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint de la décision de la Cour de cassation du 22 septembre 1998 par laquelle sa demande en indemnisation a été déclarée irrecevable pour informalité.
Le requérant se plaint de la décision de la Cour de cassation du 22
septembre 1998, par laquelle sa demande en indemnisation a été déclarée irrecevable. Il allègue la violation de l’article 6 de la Convention, qui, dans ses parties pertinentes, dispose
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
1.
Sur l’applicabilité de l’article 6 de la Convention
Le Gouvernement se borne à observer qu’en l’espèce il y a lieu de se référer à l’arrêt Masson et Van Zon c. Pays-Bas.
Le requérant soutient que l’article 6 de la Convention s’applique en l’espèce, puisque la procédure en cause porte sur un droit de caractère civil.
Selon les principes qu’elle a dégagés dans sa jurisprudence, la Cour doit rechercher en particulier s’il y a eu contestation sur un «
droit
» de caractère civil que l’on peut prétendre, au moins de manière défendable, reconnu en droit interne et si l’issue de la procédure en cause était directement déterminante pour un tel droit (voir parmi d’autres l’arrêt Kerojärvi c.
Finlande du 19 juillet 1995, série A n° 322, p. 12, § 32).
La Cour rappelle que la Convention ne garantit pas à un accusé ultérieurement acquitté le droit de percevoir une indemnité pour les restrictions apportées légalement à la liberté (arrêt Masson et Van Zon c.
Pays-Bas du 28 septembre 1995, série A n° 327-A, p. 19, §§ 49-52). La question de savoir si l’on peut affirmer l’existence du droit à une telle indemnité doit être résolue en se référant au seul droit interne et à l’application qui en est faite par les juridictions internes (v. l’arrêt Georgiadis c. Grèce du 29 mai 1997, Recueil 1997-III, §§ 32-36).
La Cour relève que, quelle que soit sa qualification en droit interne, l’article 314 § 1 du code de procédure pénale crée pour une personne ayant subi une détention, un droit à réparation après son acquittement. Cependant, le même paragraphe exclut toute indemnisation lorsqu’il est établi que la personne détenue s’est rendue responsable de sa propre détention, volontairement ou à la suite d’une faute lourde. Or, on ne saurait nier que l’issue de la procédure engagée par le requérant était directement déterminante pour établir le droit à réparation du requérant. En ce qui concerne le caractère civil du droit à réparation, la Cour relève que, bien que la condition préalable à l’applicabilité de l’article 314 § 1 du code de procédure pénale –
à savoir une détention suivie d’un acquittement
– se rapporte à des questions de droit public, le droit à réparation découlant de cette disposition revêt, de par sa nature même, un caractère civil. La jurisprudence de la Cour de cassation italienne (v. droit interne pertinent) renforce cette conclusion.
Dans ces conditions, la Cour conclut que l’article 6 de la Convention trouve à s’appliquer en l’espèce.
2.
Sur l’objet du litige
Le Gouvernement fait observer que, dans sa requête, le requérant n’a pas spécifiquement fondé son grief sur le droit d’accès à un tribunal mais s’est borné à invoquer l’article 6 de la Convention faisant valoir que la décision de la Cour de cassation avait porté atteinte à son droit de se défendre.
Le requérant s’oppose à la thèse du Gouvernement.
La Cour rappelle qu’une fois régulièrement saisie, elle peut donner aux faits de la cause une qualification juridique différente de celle que leur attribue l’intéressé ou, au besoin, de les envisager sous un autre angle
; de plus, il lui faut prendre en compte non seulement la requête primitive, mais aussi les écrits complémentaires destinés à la parachever en éliminant des lacunes ou zones d’ombre initiales (voir par exemple l’arrêt Foti et autres c.
Italie du 10 décembre 1983, série A n° 56, p. 15, § 44).
La Cour relève que, dans sa requête, le requérant a invoqué l’article 6 de la Convention et s’est plaint que la décision de la Cour de cassation avait méconnu son droit de se défendre, au motif que, selon la jurisprudence appliquée, le dépôt au greffe de sa demande de réparation était cause d’irrecevabilité puisqu’effectué par son avocat. Or, la Cour est d’avis que la situation relève du droit à un tribunal, dont le droit d’accès à un tribunal dans un cadre de sécurité juridique constitue un aspect essentiel au sens de l’article 6 § 1 de la Convention et doit dès lors être examinée sous cet angle.
3.
Sur le fond
Le Gouvernement soutient qu’aucun problème d’accès à un tribunal ne se pose en l’espèce. Se référant à la jurisprudence de la Cour, le Gouvernement observe que le droit d’accès à un tribunal n’est pas un droit absolu. En l’espèce, le requérant a eu accès à un tribunal et a pu se défendre, dans la mesure où il a saisi la cour d’appel, a pris partie à la procédure contradictoire, a saisi la Cour de cassation et a pu présenter ses arguments sur la question de l’irrecevabilité.
Le requérant s’oppose à la thèse du Gouvernement et soutient que la Cour de cassation a fait une application contestable de l’article
645 du code de procédure pénale. Selon lui, en faisant application à son cas d’une nouvelle jurisprudence, la Cour de cassation a porté atteinte à son droit d’accès à un tribunal. En effet, s’il est vrai qu’il a pu saisir la cour d’appel et puis la Cour de cassation, il est aussi vrai que, par effet de la déclaration d’irrecevabilité par cette dernière instance, il a d’une part été privé de la possibilité d’avoir «
sa cause examinée par un juge
» et, d’autre part, que, par effet de la décision de la Cour de cassation, la décision de la cour d’appel lui accordant une indemnisation a été annulée.
Le requérant fait ensuite observer que l’interprétation donnée par la Cour de cassation à l’article 645 du code de procédure pénale, telle que retenue dans son cas, n’était pas acceptable, puisqu’on ne saurait raisonnablement empêcher un avocat de déposer au greffe de l’instance à saisir le recours rédigé personnellement par l’intéressé. Cela a d’ailleurs été également l’opinion de la Cour de cassation qui, par son arrêt en chambres réunies du 12 mars 1999, est revenue sur sa jurisprudence antérieure.
La Cour a examiné les arguments des parties. Elle estime que la requête soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Dès lors, elle ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été établi.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
le restant de la requête recevable, tous moyens de fond réservés.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Greffier
Président