SENESE v. ITALY

SEGUNDA SECȚIUNE DECIZIE Nr. 33198/96 de Domenico SENESE împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 7 septembrie 2000 în calitate de Cameră compusă din C.L. Rozakis, Președintele A.B. Baka, B. Conforti, G. Bonello, P. Lorenzen, dna M. Tsatsa-Nikolovska, A. Kovler, judecători și E. Fribergh, secretarul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la 31 mai 1996 de la Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 26 septembrie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat, După deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1962 și locuiește în Salerno. El este reprezentat în fața Curții de către dl Vincenzo Indidelli, un avocat practicant în Salerno. Faptele cazului, așa cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Salerno, pe care l-a lăsat să-l adăpostească pe G.R. Într-o scrisoare înregistrată din 9 aprilie 1987, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1987 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit locatarului la 20 iunie 1987, reclamantul a reiterat intenția sa de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea magistratului Salerno. Prin decizia din 4 august 1987, care a fost făcută executivă la 30 iunie 1987, Magistratul Salerno a susținut validitatea notificării de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 decembrie 1989. La 4 august 1987 și din nou la 25 ianuarie 1990, reclamantul a notificat chiriașul care l-a solicitat să abandoneze sediul. La 20 februarie 1990, el a notificat locatarului informand-l că ordinul de posesie ar fi executat de un judecător la 18 aprilie 1990. La 18 aprilie 1990, judecătorul a solicitat asistență de la poliție și a suspendat procedura în așteptarea deciziei Prefectului privind acordarea asistenței de la poliție. La 5 mai 1990, reclamantul a formulat o declarație legală care a solicitat în mod urgent sediul ca cazare pentru el însuși. La o dată neespecificată în 1995, Prefectul a acordat asistența poliției începând cu 24 noiembrie 1995. La 2 decembrie 1995, reclamantul a notificat locatarului informand-l că ordinul de posesie ar fi executat de către un judecător la 6 februarie 1996. În 6 februarie 1996 și 21 martie 1996, judecătorul a făcut două încercări de recuperare a posesiunii. Aceste încercări s-au dovedit eșuate, deoarece între timp acordul de asistență a poliției a fost suspendat până la 30 aprilie 1996. La 5 mai 1996, reclamantul a retras apartamentul cu ajutorul poliției. COMPLAINTS Reclamantul s-a plâns de incapacitatea prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului său. Reclamantul s-a plâns în continuare despre durata procedurii de evacuare. La 9 decembrie 1999, Curtea a invitat Guvernul Italiei să prezinte observații scrise cu privire la admisibilitatea și meritul cauzei înainte de 10 februarie 2000. La 16 februarie 2000, observațiile guvernului au fost transmise avocatului reclamantului invitat să își prezinte observațiile până la 29 martie 2000. După ce nu a primit niciun răspuns, prin scrisoarea înregistrată din 25 mai 2000, Registrul Curții a reamintit avocatului reclamantului că termenul limită pentru prezentarea observațiilor s-a expirat la 29 martie 2000 și i-a avertizat că, fără prelungirea termenului solicitat, Curtea ar putea decide să anuleze cazul în afara listăi sale. Având în vedere cele de mai sus, în conformitate cu art. 37 § 1 din Convenție, Curtea consideră acum că reclamantul a pierdut interesul în cererea sa. În plus, Curtea nu constată nicio circumstanță specială în ceea ce privește respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenție, care necesită continuarea examinării cererii. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECIDE SA ELIMINAREA APLICAREI LISTA CAUZELOR Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

Application no. 33198/96

by Domenico SENESE

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 7 September 2000 as a Chamber composed of

Mr

C.L. Rozakis,

President

,

Mr

A.B. Baka,

Mr

B. Conforti,

Mr

G. Bonello,

Mr

P. Lorenzen,

Mrs

M. Tsatsa-Nikolovska,

Mr

A. Kovler,

judges

,

and

Mr

E. Fribergh,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 31 May 1996 and registered on 26 September 1996,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian national, born in 1962 and living in Salerno.

He is represented before the Court by Mr Vincenzo Indelli, a lawyer practising in Salerno.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

The applicant is the owner of an apartment in Salerno, which he had let to G.R.

In a registered letter of 9 April 1987, the applicant informed the tenant that he intended to terminate the lease on expiry of the term on 31 December 1987 and asked him to vacate the premises by that date.

In a writ served on the tenant on 20 June 1987, the applicant reiterated his intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Salerno Magistrate. By a decision of 4 August 1987, which was made enforceable on 30 June 1987, the Salerno Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 December 1989.

On 4 August 1987 and again on 25 January 1990, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises. On 20 February 1990, he served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 18 April 1990.

On 18 April 1990, the bailiff requested police assistance and adjourned the proceedings pending the Prefect’s decision on the grant of the assistance of the police.

On 5 May 1990, the applicant made a statutory declaration that he urgently required the premises as accommodation for himself.

On an unspecified date in 1995, the Prefect granted the assistance of the police as from 24 November 1995. On 2 December 1995, the applicant served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 6 February 1996.

The bailiff made 2 attempts to recover possession, on 6 February 1996 and 21 March 1996. These attempts proved unsuccessful, as in the meantime the grant of the assistance of the police had been had been suspended until 30 April 1996.

On 5 May 1996, the applicant repossessed the apartment with the assistance of the police.

COMPLAINTS

1.

The applicant complained about his prolonged inability - through lack of police assistance - to recover possession of his apartment.

2.

The applicant further complained about the duration of the eviction proceedings.

REASONS FOR THE DECISION

On 9 December 1999 the Court invited the Government of Italy to submit written observations on the admissibility and merits of the case before 10 February 2000. On 16

February 2000 the Government’s observations were transmitted to the applicant’s lawyer who was invited to submit his observations by 29 March 2000. Having received no reply, by a registered letter of 25 May 2000 the Registry of the Court reminded the applicant’s lawyer that the deadline for submitting observations had expired on 29 March 2000 and warned him that, no extension of the time-limit having been requested, the Court might decide to strike the case off its case-list. The applicant’s lawyer did not reply.

In the light of the above, in accordance with Article 37 § 1 of the Convention, the Court now considers that the applicant has lost interest in his application. Furthermore, the Court finds no special circumstances regarding respect for human rights as defined in the Convention which require the continuation of the examination of the application.

For these reasons, the Court, unanimously,

DECIDES TO STRIKE THE APPLICATION OUT OF ITS LIST OF CASES

.

Erik Fribergh

Christos Rozakis

Registrar

President