CARIGNANI v. ITALY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 31925/96 de către Francesco CARIGNANI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 15 iunie 2000 în calitate de Cameră compusă din C.L. Rozakis, Președintele A.B. Baka, B. Conforti, P. Lorenzen, dna M. Tsatsa-Nikolovska, E. Levits, A. Kovler, judecători și E. Fribergh, grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la 9 februarie 1996 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 17 iunie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1938 și trăiește în Lucca. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum sunt prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Florența, pe care l-a lăsat la A.D.L. într-o scrisoare înregistrată din 28 iunie 1983, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie închiriere, la expirarea termenului la 30 decembrie 1983, și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 23 decembrie 1986, reclamantul și-a reiterat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea magistratului Florenței. Prin decizia din 22 ianuarie 1987, care a fost făcută executivă la 3 septembrie 1987, Magistratul Florenței a susținut validitatea notificării de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 decembrie 1988. La 7 iunie 1989, reclamantul a notificat chiriașul care l-a obligat să abandoneze sediul. La 5 iulie 1989, el a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 26 iulie 1989. Între 26 iulie 1989 și 20 martie 1995, judecătorul a făcut 13 încercări de recuperare a posesiunii, la 26 iulie 1989, 19 ianuarie 1990, 24 mai 1990, 27 noiembrie 1990, 22 mai 1991, 21 noiembrie 1991, 22 mai 1992, 24 noiembrie 1992, 11 martie 1993, 21 octombrie 1993, 17 martie 1994, 25 octombrie 1994 și 20 martie 1995. La 20 iulie 1995, reclamantul a făcut o declarație legală că a solicitat urgent ca locație pentru copiii săi. Între 19 octombrie 1995 și 26 ianuarie 1999, judecătorul a făcut 10 încercări de recuperare a posesiunii, la 19 octombrie 1995, 26 ianuarie 1996, 28 martie 1996, 24 septembrie 1996, 21 ianuarie 1997, 27 mai 1997, 19 noiembrie 1997, 30 martie 1998, 24 septembrie 1998 și 26 ianuarie 1999. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35. COMPLAINTS Reclamantul se plânge de incapacitatea sa prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului său. Reclamantul se plânge în continuare de durata procedurii de evacuare. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că nu a eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și a susținut, în același proces, constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 40-42). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul objecției lor, Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție nu fac parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția de poliție este o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar. Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al articolului 6. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, §§ 62-63). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun argument nou în sprijinul obiecțiilor lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. Reclamantul susține că imposibilitatea de a reuși apartamentul său în timpul unsprezece ani de la emiterea ordinului de posesie constituie o încălcare a dreptului său în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 431/98 nu a ajutat la rezolvarea problemei executării unui mare număr de ordine de posesie, deoarece Prefectele nu pot acorda rapid asistența poliției pentru lipsa polițiștilor. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Reclamantul susține că întârzierea în executarea ordinului eliberat de magistratul Florenței este contrar statului de drept. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea cererii inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREA APLICării ADMISSIBILE Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 31925/96

by Francesco CARIGNANI

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 15 June 2000 as a Chamber composed of

Mr

C.L. Rozakis,

President

,

Mr

A.B. Baka,

Mr

B. Conforti,

Mr

P. Lorenzen,

Mrs

M. Tsatsa-Nikolovska,

Mr

E. Levits,

Mr

A. Kovler,

judges

,

and

Mr

E. Fribergh,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 9 February 1996 and registered on 17 June 1996,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian national, born in 1938 and living in Lucca.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

The applicant is the owner of an apartment in Florence, which he had let to A.D.L.

In a registered letter of 28 June 1983, the applicant informed the tenant that he intended to terminate the lease on expiry of the term on 30 December 1983 and asked him to vacate the premises by that date.

In a writ served on the tenant on 23 December 1986, the applicant reiterated his intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Florence Magistrate.

By a decision of 22 January 1987, which was made enforceable on 3 September 1987, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 December 1988.

On 7 June 1989, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 5 July 1989, he served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 26 July 1989.

Between 26 July 1989 and 20 March 1995, the bailiff made 13 attempts to recover possession, on 26 July 1989, 19 January 1990, 24 May 1990, 27 November 1990, 22 May 1991, 21 November 1991, 22 May 1992, 24 November 1992, 11 March 1993, 21 October 1993, 17 March 1994, 25 October 1994 and 20 March 1995.

On 20 July 1995, the applicant made a statutory declaration that he urgently required the premises as accommodation for his children.

Between 19 October 1995 and 26 January 1999, the bailiff made 10 attempts to recover possession, on 19 October 1995, 26 January 1996, 28 March 1996, 24 September 1996, 21 January 1997, 27 May 1997, 19 November 1997, 30 March 1998, 24 September 1998 and 26 January 1999.

Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

B.

Relevant domestic law

The relevant domestic law is described in the judgment

Immobiliare Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35.

COMPLAINTS

1.

The applicant complains about his prolonged inability - through lack of police assistance - to recover possession of his apartment.

2.

The applicant further complains about the duration of the eviction proceedings.

THE LAW

The applicant complains that his inability to recover possession of his apartment amounted to a violation of Article 1 of Protocol No. 1, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

The applicant further complains about the duration of the eviction proceedings. Article 6 of the Convention, insofar as relevant, provides as follows:

“In the determination of his civil rights and obligations …, everyone is entitled to a … hearing within a reasonable time by [a] … tribunal ...”

The Government argue that the applicant has not exhausted domestic remedies. They submit that he has failed to issue proceedings in the administrative courts challenging the refusal of police assistance and to raise, in the same proceedings, the constitutionality of the legislative provisions concerned.

The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§

40-42). As the Government have not submitted any new argument in support of their objection, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore be rejected.

The Government further argue that the arrangements for staggering the police assistance were not part of the judicial process for enforcement of orders for possession, since police intervention was an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process. That administrative phase can not be said to come within the scope of Article 6.

The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants eviction proceedings (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§ 62-63). As the Government have not submitted any new argument in support of their objections, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore also be rejected.

On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously.

The applicant argues that the impossibility to repossess his apartment during eleven years from the issue of the order for possession amounts to a violation of his right under Article 1 of Protocol No. 1. He further argues that the entry into force of Law no. 431/98 did not help solving the problem of the enforcement of the great number of orders for possession, since the Prefects cannot rapidly grant the assistance of the police for lack of policemen.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no.

431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court.

The applicant argues that the delay in the enforcement of the order issued by the Florence Magistrate is contrary to the rule of law.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court, unanimously,

DECLARES THE APPLICATION ADMISSIBLE

, without prejudging the merits of the case.

Erik Fribergh

Christos Rozakis

Registrar

President