SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 48956/99 prezentate de António José GIL LEAL PEEIRA împotriva Portugaliei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la septembrie 2000 într-o cameră compusă din Ress, președintele Pastor Ridruejo, Caflisch, Makarczyk, Cabral Barreto, Vajić, Pellonpäää, judecători și V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus depusă la 15 iunie 1999 și înregistrată la 22 iunie 1999, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul este un resortisant portughez, născut în 1956 și rezident în São Domingos de Rana (Portugalia). Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Oliveira Domingos, avocat în baroul Santarém. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 6 septembrie 1982, o plângere penală a fost depusă în fața Parchetului de la Lisabona de către A.M. și de către alte persoane împotriva reclamantului și a mai multor alte persoane. Reclamantul a fost acuzat de înșelăciune. La 22 septembrie 1982 s-au inițiat acțiuni împotriva persoanelor în cauză. Poliția judiciară a solicitat astfel Centrului de Identificare Civilă și Criminală ultima adresă cunoscută a reclamantului. Centrul a răspuns la 28 septembrie 1982. Mulți dintre inculpați au fost interogați de procurorul însărcinat cu cazul, dar nu și de reclamant, care nu a fost găsit la adresa indicată. La o dată nespecificată, dosarul a fost transmis instanței de judecată din Caldas da Rainha. La 10 octombrie 1989, procurorul și-a prezentat rechizițiile provizorii împotriva reclamantului și a mai multor alte persoane. Procurorul a cerut autorităților de poliție să facă noi demersuri pentru a-l găsi pe reclamant și a considerat că unul dintre ei putea să se elibereze de la audierea obligatorie, prevăzută de lege, a acestuia din urmă, deoarece locația sa era imposibilă, așa că, în opinia procurorului, procedura putea să-și urmeze cursul normal. Printr-o ordonanță din 18 octombrie 1989, instanța pronunțată la lit. (d) de deschidere a procedurii lituaniene și desemnarea unui avocat din oficiu reclamantului. La 21 ianuarie 1991, Centrul de identificare civilă și criminală a comunicat instanței adresa reclamantului. La 10 aprilie 1991, acesta a fost interogat de agenți ai poliției de securitate publică cu privire la faptele în cauză. La 7 august 1991, judecătorul judecător a dispus eliberarea unei comisii de recurs la tribunalul din Cascais pentru a-l interoga pe reclamant. Această interogare a avut loc la 30 ianuarie 1992. La 11 februarie 1992, procurorul și-a prezentat rechizițiile definitive. printr-o ordonanță din 12 februarie 1992, judecătorul pronunțat în instanță a pronunțat pronunțarea sentinței cu privire la încheierea actului de judecată. După ce a primit notificarea acestei ordonanțe, reclamantul, la 12 martie 1992, a ridicat nulitatea procedurii, dat fiind că el nu primise încă o copie a rechizițiilor de la ministerul public, neputând astfel să răspundă faptelor de care era acuzat. El a subliniat, de asemenea, că nu a avut ocazia de a participa la procedura în litigiu. La 13 mai 1992, judecătorul tribunalului din Lourinhã a emis o ordonanță de despacho de pronúncia (trimisă în judecată). El a respins acuzațiile reclamantului și a considerat că procedura nu era afectată de nulitate. La 25 mai 1992, reclamantul a făcut apel la această ordonanță în fața instanței judecătorești ( La 21 septembrie 1994, judecătorul acestei instanțe a solicitat reclamantului notificarea ordonanței despacho de pronúncia. La 30 septembrie 1994, September 1994, Tribunalul a informat instanța cu privire la faptul că a luat deja cunoștință de ordonanța în cauză și cu privire la faptul că aceasta fusese deja luată în considerare. La 31 octombrie 1994, judecătorul a dispus transmiterea dosarului la tribunalul de apel de la Lisabona. Printr-o hotărâre din 11 noiembrie 1997, instanța de apel a dat dreptul la recursul reclamantului și a anulat actele de procedură care au avut loc după rechizițiile provizorii ale procurorului. La 9 decembrie 1997, dosarul a fost transmis Tribunalului de Mare Instanță din Torres Vedras. La 16 decembrie 1997, reclamantul a susținut că, având în vedere hotărârea Tribunalului de apel, judecătorul trebuia să declare încetarea procedurii în temeiul prescripției. La 19 decembrie 1997, judecătorul a luat în considerare faptul că, având în vedere hotărârea Tribunalului de apel, dosarul era acum în faza de judecată contradictorie, pentru care era competent Tribunalul din Lourinha. Astfel, dosarul a fost transmis acestei din urmă instanțe. La 21 decembrie 1998, judecătorul a închis procedura în temeiul prescripției. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii. De asemenea, consideră că nu a beneficiat de un proces echitabil, având în vedere absența notificării rechizițiilor și în care se constată că trebuie să se participe la procedura în cauză. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. Reclamantul consideră, de asemenea, că nu a beneficiat de un proces echitabil, având în vedere lipsa notificării rechizițiilor și că se poate considera că aceasta trebuie să ia parte la procesul în litigiu. de orice persoană fizică (...) care pretinde că este victima unei încălcări (...) a drepturilor recunoscute în Convenție (...) Potrivit jurisprudenței constante a organelor Convenției, autoritățile naționale trebuie în primul rând să corecteze o presupusă încălcare a Convenției (hotărârea Cardot c. Franța din 19 martie 1991, seria A n 200, p. 19, § 36). Acest lucru este valabil în special în cazul în care instanța superioară a soluționat viciul specific care, în caz contrar, ar fi pus o problemă în ceea ce privește Convenția. De asemenea, un reclamant nu mai poate pretinde că este victimă atunci când a încetat să mai fie afectat în niciun fel de viciile procedurii în cauză, de exemplu atunci când a fost achitat (a se vedea Jón Kristinsson c. Islanda, Avizul Comm. eur. D.H., § 36, in seria A n 171-B, p. 48). În speță, Curtea constată că procedura în litigiu este încheiată în temeiul prescripției. Prin urmare, reclamantul nu mai este afectat de viciile de procedură de care se plânge în fața Curții. În plus, aceleași vicii fuseseră deja remediate de către instanța de judecată, care a anulat toate actele de procedură care au avut loc după rechiziționările provizorii ale procurorului. În consecință, reclamantul nu mai poate pretinde că este victimă a încălcărilor invocate în această privință și că această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (4) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, AJUTĂ să examineze cauza reclamantului întemeiat pe durata procedurii de declarare a dreptului la suprataxă. Vincent Berger Georg Ress remorcher Președintele
de la requête n
o
48956/99
présentée par António José GIL LEAL PEREIRA
contre le Portugal
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le
19
septembre 2000 en une chambre composée de
M.
G.
Ress,
président
,
M.
A.
Pastor
Ridruejo,
M.
L.
Caflisch,
M.
J.
Makarczyk,
M.
I.
Cabral
Barreto,
M
me
N.
Vajić,
M.
M.
Pellonpää,
juges
,
et de
M.
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 15 juin 1999 et enregistrée le 22 juin 1999,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant portugais, né en 1956 et résidant à São Domingos de Rana (Portugal). Il est représenté devant la Cour par M
e
Oliveira Domingos, avocat au barreau de Santarém.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 6 septembre 1982, une plainte pénale fut déposée devant le parquet de Lisbonne par A.M. et d’autres personnes contre le requérant et plusieurs autres personnes. Le requérant était accusé d’escroquerie.
Des poursuites furent ouvertes, le 22 septembre 1982, contre les personnes en cause. La police judiciaire demanda ainsi au Centre d’identification civile et criminelle la dernière adresse connue du requérant. Le Centre répondit le 28 septembre 1982.
Plusieurs des accusés furent interrogés par le procureur chargé de l’affaire, mais non le requérant, qui ne fut pas retrouvé à l’adresse indiquée.
A une date non précisée, le dossier fut transmis au tribunal d’instruction criminelle de Caldas da Rainha. Le 10 octobre 1989, le procureur présenta ses réquisitions provisoires contre le requérant et plusieurs autres personnes. Le requérant était accusé des infractions d’escroquerie et de faillite frauduleuse. Le procureur demanda aux autorités de police d’effectuer des nouvelles démarches en vue de retrouver le requérant. Il considéra également que l’un pouvait se dispenser de l’audition obligatoire, prévue par la loi, de ce dernier, sa localisation s’étant révélée impossible. Pour le procureur, la procédure pouvait dès lors suivre son cours normal.
Par une ordonnance du 18 octobre 1989, le juge d’instruction prononça l’ouverture de l’instruction contradictoire et désigna un avocat d’office au requérant.
Le 21 janvier 1991, le Centre d’identification civile et criminelle communiqua au tribunal l’adresse du requérant. Le 10 avril 1991, celui-ci fut interrogé par des agents de la police de sécurité publique sur les faits en cause. Il fut informé à ce moment-là de ce qu’il y avait une procédure pénale en cours à son encontre.
Le 7 août 1991, le juge d’instruction ordonna de délivrer une commission rogatoire au tribunal de Cascais afin d’interroger le requérant. Cet interrogatoire eut lieu le 30 janvier 1992.
Le 11 février 1992, le procureur présenta ses réquisitions définitives. Par une ordonnance du 12 février 1992, le juge d’instruction prononça la clôture de l’instruction contradictoire.
Après avoir reçu notification de cette ordonnance, le requérant, le 12 mars 1992, souleva la nullité de la procédure étant donné qu’il n’avait pas encore reçu copie des réquisitions du ministère public, ne pouvant ainsi pas répondre aux faits dont il était accusé. Il souligna également n’avoir pas eu l’occasion de participer à l’instruction contradictoire.
Le dossier fut transmis au tribunal de Lourinhã, compétent pour procéder à la phase de jugement.
Le 13 mai 1992, le juge du tribunal de Lourinhã rendit une ordonnance de
despacho de pronúncia
(renvoi en jugement). Il rejeta les allégations du requérant et considéra que la procédure n’était pas entachée de nullité.
Le 25 mai 1992, le requérant fit appel de cette ordonnance devant la cour d’appel (
Tribunal da Relação
) de Lisbonne.
Le dossier fut entre-temps transmis au tribunal de grande instance (
Tribunal de círculo
) de Torres Vedras, devenu compétent. Le 21 septembre 1994, le juge de ce tribunal ordonna la notification de l’ordonnance de
despacho de pronúncia
au requérant. Le 30
septembre 1994, celui-ci informa le tribunal qu’il avait déjà pris connaissance de l’ordonnance en cause et qu’il en avait même déjà interjeté appel.
Le 31 octobre 1994, le juge ordonna la transmission du dossier à la cour d’appel de Lisbonne.
Par un arrêt du 11 novembre 1997, la cour d’appel fit droit au recours du requérant et annula les actes de procédure ayant eu lieu après les réquisitions provisoires du procureur.
Le 9 décembre 1997, le dossier fut transmis au tribunal de grande instance de Torres Vedras.
Le 16 décembre 1997, le requérant soutint qu’au vu de l’arrêt de la cour d’appel, le juge devait prononcer l’extinction de la procédure en vertu de la prescription.
Le 19 décembre 1997, le juge considéra qu’au vu de l’arrêt de la cour d’appel le dossier était maintenant dans la phase d’instruction contradictoire, pour laquelle était compétent le tribunal de Lourinhã. Le dossier fut ainsi transmis à cette dernière juridiction.
Le 21 décembre 1998, le juge prononça l’extinction de la procédure en vertu de la prescription.
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure.
2.
Il estime également ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable, vu l’absence de notification des réquisitions et l’impossibilité dans laquelle il s’est trouvé de participer à l’instruction contradictoire. Il invoque l’article 6 §§ 1 et 3.
1.
Le requérant se plaint de la durée de la procédure.
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article
54
§
3
b) de son règlement.
2.
Le requérant estime également ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable, vu l’absence de notification des réquisitions et l’impossibilité dans laquelle il s’est trouvé de participer à l’instruction contradictoire. Il invoque l’article 6 §§ 1 et 3.
La Cour rappelle d’emblée qu’aux termes de l’article 34 de la Convention elle peut être saisie «
par toute personne physique (...) qui se prétend victime d’une violation (...) des droits reconnus dans la Convention (...)
».
Selon la jurisprudence constante des organes de la Convention, il appartient en premier lieu aux autorités nationales de redresser une violation alléguée de la Convention (arrêt Cardot c. France du 19 mars 1991, série A n
o
200, p. 19, § 36). C’est le cas en particulier lorsque la juridiction supérieure a remédié au vices spécifiques qui, sinon, auraient posé un problème au regard de la Convention. De même, un requérant ne peut plus se prétendre victime lorsqu’il n’est plus affecté en rien par les vices de la procédure en question, par exemple lorsqu’il a été acquitté (voir Jón Kristinsson c. Islande, avis de la Comm. eur. D.H., § 36, in série A n
o
171-B, p. 48).
En l’espèce, la Cour constate que la procédure litigieuse s’est terminée en vertu de la prescription. Le requérant n’est donc plus affecté par les vices de procédure dont il se plaint devant la Cour. En outre, ces mêmes vices avaient déjà été corrigés par la cour d’appel, qui a annulé tous les actes de procédure ayant eu lieu après les réquisitions provisoires du procureur.
Il s’ensuit que le requérant ne peut plus se prétendre victime des violations alléguées à cet égard et que cette partie de la requête doit être rejetée aux termes de l’article 35 § 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
l’examen du grief du requérant tiré de la durée de la procédure
;
pour le surplus.
Vincent Berger
Georg Ress
Greffier
Président