SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 48956/99 prezentate de António José GIL LEAL PEREIRA împotriva Portugaliei Curtea Europeană a Drepturilor Lângă (secțiunea a treia), care are loc la 15 noiembrie 2001 într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Cabral Barreto Caflisch Türmen Zupančič H.S. Greve Traja judecători grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior depusă la 15 iunie 1999 și înregistrată la 22 iunie 1999, având în vedere decizia parțială din 19 septembrie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamantul, domnul António José Gil Leal Pereira, este un resortisant portughez, născut în 1956 și rezident în São Domingos de Rana (Portugalia). Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Oliveira Domingos, avocat în Santarém. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: La 6 septembrie 1982 a fost depusă o plângere penală în fața Parchetului de la Lisabona de către A.M. și de către alte persoane, împotriva mai multor alte persoane și societăți, a șefului escrocheriei. Reclamantul a fost menționat în această plângere, dar nu a fost menționat ca fiind acuzat. La 22 septembrie 1982 s - au inițiat acțiuni împotriva persoanelor în cauză. Poliția judiciară a solicitat, de asemenea, Centrului de Identificare Civilă și Criminală ultima adresă cunoscută a reclamantului. Centrul a răspuns la 28 septembrie 1982. Mai mulți acuzați au fost interogați de procurorul care se ocupă de caz, dar nu de reclamant, care nu a fost găsit la adresa indicată. La o dată nespecificată, dosarul a fost transmis instanței judecătorești din Caldas da Rainha. La 10 octombrie 1989, procurorul și-a prezentat rechizițiile provizorii împotriva reclamantului și a mai multor alte persoane. Reclamantul a fost acuzat de fraudă și de faliment fraudulos, iar procurorul a solicitat autorităților de poliție să facă noi demersuri pentru a-l găsi pe reclamant și a considerat că se putea exclude de la audierea obligatorie prevăzută de lege a acestuia din urmă, localizarea sa fiind imposibilă. Pentru procuror, procedura putea, prin urmare, să-și urmeze cursul normal. Prin ordonanța din 23 octombrie 1989, instanța pronunțată în instanță la data de deschidere a procedurii în culpă și să desemneze un avocat din oficiu reclamantului. La 21 ianuarie 1991, Centrul de Identificare Civilă și Criminală a comunicat tribunalului adresa reclamantului. La 10 aprilie 1991, acesta a fost interogat de agenți ai poliției de securitate publică cu privire la faptele în cauză. La 11 aprilie 1991, dosarul a fost transmis tribunalului din Lourinhã, în urma închiderii tribunalului din Caldas da Rainha. La 7 august 1991, judecătorul judecător a dispus eliberarea unei comisii de recurs la tribunalul din Cascais pentru a-l interoga pe reclamant. Această interogare a avut loc la 30 ianuarie 1992. La 11 februarie 1992, procurorul și-a prezentat rechizițiile definitive. printr-o ordonanță din 12 februarie 1992, judecătorul pronunțat în instanță a pronunțat pronunțarea sentinței cu privire la încheierea actului de judecată. După ce a primit notificarea acestei ordonanțe, reclamantul, la 12 martie 1992, a ridicat nulitatea procedurii, dat fiind că el nu primise încă o copie a rechizițiilor de la ministerul public, neputând astfel să răspundă faptelor de care era acuzat. El a subliniat, de asemenea, că nu a avut ocazia de a participa la procedura în litigiu. La 13 mai 1992, judecătorul tribunalului din Lourinhã a emis o ordonanță de despacho de pronúncia (trimisă în instanță). La 25 mai 1992, reclamantul a recurs la această ordonanță în fața instanței judecătorești (Tribunalul da Rela ) de la Lisabona. Între timp, la 31 decembrie 1993, dosarul a fost transmis Tribunalului de Mare Instanță (Tribunalul de Círculo) de Torres Vedras, care a devenit competent. La 21 septembrie 1994, judecătorul acestei instanțe a dispus notificarea ordonanței despacho de pronúncia către reclamant. September 1994, Tribunalul a informat instanța că a luat deja cunoștință de ordonanța în cauză și că a luat deja în considerare recursul. La 31 octombrie 1994, judecătorul a ordonat transmiterea dosarului la instanța de apel de la Lisabona. Printr-o hotărâre din 11 noiembrie 1997, instanța de apel a dat dreptul la recursul reclamantului și a anulat actele de procedură care au avut loc după rechizițiile provizorii ale procurorului. La 9 decembrie 1997, dosarul a fost transmis Tribunalului de Mare Instanță din Torres Vedras. La 16 decembrie 1997, reclamantul a susținut că, având în vedere hotărârea Tribunalului de apel, judecătorul trebuia să declare încetarea procedurii în temeiul prescripției. La 19 decembrie 1997, judecătorul a luat în considerare faptul că, având în vedere hotărârea Tribunalului de apel, dosarul era acum în faza de judecată contradictorie, pentru care tribunalul din Lourinhã era competent. Astfel, dosarul a fost transmis acestei din urmă instanțe. La 21 decembrie 1998, judecătorul a închis procedura în temeiul prescripției. (1) În ceea ce privește calitatea de victimă Guvernul ridică o excepție de la lipsa calității de victimă a reclamantului. În primul rând, el arată că procedura s Õ s-a încheiat în cele din urmă pentru prescripție și că scurgerea timpului nu a adus, prin urmare, prejudicii reclamantului, ci a beneficiat de ea. În acest sens, guvernul face trimitere la decizia Comisiei în cauza Conrad c. Germania (Decizia din 13 aprilie 1988, Deciziile și Rapoartele [DR] 56, p. 264). Reclamantul contestă aceste argumente și subliniază, în special, că nu a retras niciun beneficiu din prescripție, deoarece nevinovăția sa nu a fost astfel stabilită. Curtea amintește că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă, în principiu, să îi retragă calitatea de victimă decât în cazul în care autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, și apoi au reparat încălcarea Convenției (Dalban c. România [GC], nr. 2814/95, § 44, CEDH 1999-VI; a se vedea, de asemenea, Conrad c. Germania menționată anterior). În prezenta cauză, judecătorul Tribunalului din Lourinhã, în decizia sa din 21 decembrie 1998, se pronunță numai asupra existenței unei prescripții și nu ia în considerare durata excesivă a procedurii. Această decizie nu poate fi considerată astfel o recunoaștere explicită sau în esență a unei presupuse încălcări a art. 6 alin. (1) din Convenție și, în orice caz, nu oferă o reparație adecvată, în sensul jurisprudenței Curții. Prin urmare, reclamantul poate pretinde că este victima unei încălcări a Convenției, excepția guvernului nu poate fi reținută. (2) În perioada care trebuie luată în considerare Guvernul consideră că începutul perioadei care trebuie luată în considerare nu a început decât la 10 octombrie 1989, data la care procurorul public și-a prezentat rechizițiile provizorii împotriva reclamantului. ) de la data de 22 septembrie 1982; prin urmare, la data de 22 septembrie 1982, punctul de plecare al termenului prevăzut la art. 6 alin. (1) trebuie să fie data de începere a urmăririi penale. Curtea amintește că perioada care trebuie luată în considerare în temeiul articolului 6 alineatul (1) începe imediat ce o persoană este acuzată în mod oficial sau atunci când suspiciunile cu care este supusă au un impact semnificativ asupra situației sale, din cauza măsurilor luate de autoritățile de urmărire penală (hotărârea Ecklec. Germania din 15 iulie 1982, seria A nr. 50, p. 33 alineatul 73). În cazul de față și în lipsa unor indicații care să permită să se presupună că s-au luat măsuri care au un impact semnificativ asupra situației reclamantului înainte de acuzarea sa formală, data în cauză este 10 octombrie 1989, data rechiziționării provizorii prezentate de procurorul public. Întrucât procedura s-a încheiat la 21 decembrie 1998, prin decizia judecătorului Tribunalului din Lourinhã, durata care trebuie examinată este de nouă ani și două luni. 3. Pe baza temeiniciei cererii, potrivit reclamantului, durata procedurii nu răspunde la cerința termenului rezonabil mai mic decât cel prevăzut la art. 6 alineatul (1) din Convenție. Curtea apreciază, în lumina criteriilor stabilite de jurisprudența organelor Convenției în materie de termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente), și ținând seama de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că acest aspect trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declare Cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Vincent Berger Georg Ress Modulul Președinte
de la requête n° 48956/99
présentée par António José GIL LEAL PEREIRA
contre le Portugal
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 15 novembre 2001 en une chambre composée de
MM.
G.
Ress
,
président
,
I.
Cabral Barreto
,
L.
Caflisch
,
R.
Türmen
,
B.
Zupančič
,
M
me
H.S.
Greve
,
M.
K.
Traja
,
juges
,
et
de
M.
V.
Berger
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 15 juin 1999 et enregistrée le 22 juin 1999,
Vu la décision partielle du 19 septembre 2000,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. António José Gil Leal Pereira, est un ressortissant portugais, né en 1956 et résidant à São Domingos de Rana (Portugal). Il est représenté devant la Cour par M
e
Oliveira Domingos, avocat à Santarém.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 6 septembre 1982, une plainte pénale fut déposée devant le parquet de Lisbonne par A.M. et d’autres personnes, contre plusieurs autres personnes et sociétés, du chef d’escroquerie. Le requérant était mentionné dans cette plainte mais n’y figurait pas en tant qu’accusé.
Des poursuites furent ouvertes, le 22 septembre 1982, contre les personnes en cause. La police judiciaire demanda par ailleurs au Centre d’identification civile et criminelle la dernière adresse connue du requérant. Le Centre répondit le 28 septembre 1982.
Plusieurs des accusés furent interrogés par le procureur chargé de l’affaire, mais non le requérant, qui ne fut pas retrouvé à l’adresse indiquée.
A une date non précisée, le dossier fut transmis au tribunal d’instruction criminelle de Caldas da Rainha. Le 10 octobre 1989, le procureur présenta ses réquisitions provisoires contre le requérant et plusieurs autres personnes. Le requérant était accusé des infractions d’escroquerie et de faillite frauduleuse. Le procureur demanda aux autorités de police d’effectuer de nouvelles démarches en vue de retrouver le requérant. Il considéra également que l’on pouvait se dispenser de l’audition obligatoire, prévue par la loi, de ce dernier, sa localisation s’étant révélée impossible. Pour le procureur, la procédure pouvait dès lors suivre son cours normal.
Par une ordonnance du 23 octobre 1989, le juge d’instruction prononça l’ouverture de l’instruction contradictoire et désigna un avocat d’office au requérant.
Le 21 janvier 1991, le Centre d’identification civile et criminelle communiqua au tribunal l’adresse du requérant. Le 10 avril 1991, celui-ci fut interrogé par des agents de la police de sécurité publique sur les faits en cause.
Le 11 avril 1991, le dossier fut transmis au tribunal de Lourinhã, suite à l’extinction du tribunal d’instruction criminelle de Caldas da Rainha.
Le 7 août 1991, le juge d’instruction ordonna de délivrer une commission rogatoire au tribunal de Cascais afin d’interroger le requérant. Cet interrogatoire eut lieu le 30 janvier 1992.
Le 11 février 1992, le procureur présenta ses réquisitions définitives. Par une ordonnance du 12 février 1992, le juge d’instruction prononça la clôture de l’instruction contradictoire.
Après avoir reçu notification de cette ordonnance, le requérant, le 12
mars 1992, souleva la nullité de la procédure étant donné qu’il n’avait pas encore reçu copie des réquisitions du ministère public, ne pouvant ainsi pas répondre aux faits dont il était accusé. Il souligna également n’avoir pas eu l’occasion de participer à l’instruction contradictoire.
Le 13 mai 1992, le juge du tribunal de Lourinhã rendit une ordonnance de
despacho de pronúncia
(renvoi en jugement). Il rejeta les allégations du requérant et considéra que la procédure n’était pas entachée de nullité. Le juge fixa enfin une caution de 100
000 escudos portugais au requérant.
Le 25 mai 1992, le requérant fit appel de cette ordonnance devant la cour d’appel (
Tribunal da Relação
) de Lisbonne.
Entre-temps, le 31 décembre 1993, le dossier fut transmis au tribunal de grande instance (
Tribunal de círculo
) de Torres Vedras, devenu compétent. Le 21 septembre 1994, le juge de ce tribunal ordonna la notification de l’ordonnance de
despacho de pronúncia
au requérant. Le 30
septembre 1994, celui-ci informa le tribunal qu’il avait déjà pris connaissance de l’ordonnance en cause et qu’il avait même déjà interjeté appel.
Le 31 octobre 1994, le juge ordonna la transmission du dossier à la cour d’appel de Lisbonne.
Par un arrêt du 11 novembre 1997, la cour d’appel fit droit au recours du requérant et annula les actes de procédure ayant eu lieu après les réquisitions provisoires du procureur.
Le 9 décembre 1997, le dossier fut transmis au tribunal de grande instance de Torres Vedras.
Le 16 décembre 1997, le requérant soutint qu’au vu de l’arrêt de la cour d’appel, le juge devait prononcer l’extinction de la procédure en vertu de la prescription.
Le 19 décembre 1997, le juge considéra qu’au vu de l’arrêt de la cour d’appel le dossier était maintenant dans la phase d’instruction contradictoire, pour laquelle le tribunal de Lourinhã était compétent. Le dossier fut ainsi transmis à cette dernière juridiction.
Le 21 décembre 1998, le juge prononça l’extinction de la procédure en vertu de la prescription.
Le grief du requérant porte sur la durée de la procédure.
1.Sur la qualité de victime
Le Gouvernement soulève d’emblée une exception tirée du défaut de qualité de victime du requérant. Il relève d’abord que la procédure s’est finalement terminée pour prescription et que l’écoulement du temps n’a donc pas porté préjudice au requérant mais lui a au contraire bénéficié. Le Gouvernement se réfère à cet égard à la décision de la Commission dans l’affaire Conrad c. Allemagne (décision du 13 avril 1988, Décisions et Rapports [DR] 56, p. 264).
Le requérant conteste ces arguments et souligne, notamment, n’avoir retiré aucun bénéfice de la prescription car son innocence n’a ainsi pas été établie.
La Cour rappelle qu’« une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de victime que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention » (
Dalban c. Roumanie
[GC], n° 28114/95, § 44, CEDH 1999-VI
; voir également Conrad c. Allemagne précitée).
Dans la présente affaire, le juge du tribunal de Lourinhã, dans sa décision du 21 décembre 1998, s’est uniquement prononcé sur l’existence ou non d’une prescription et n’a fait aucune considération sur la durée excessive de la procédure. Cette décision ne saurait ainsi passer pour une reconnaissance explicite ou en substance d’une prétendue violation de l’article 6 § 1 de la Convention et, quoiqu’il en soit, ne fournit pas une réparation adéquate, au sens de la jurisprudence de la Cour.
Le requérant pouvant donc se prétendre victime d’une violation de la Convention, l’exception du Gouvernement ne saurait être retenue.
2.Sur la période à prendre en considération
Le Gouvernement considère que le début de la période à considérer n’a commencé que le 10 octobre 1989, date à laquelle le ministère public présenta ses réquisitions provisoires contre le requérant.
Le requérant affirme qu’il revêtait la qualité d’accusé (
arguido
) dès l’ouverture des poursuites, le 22 septembre 1982. C’est donc à cette dernière date que doit se situer le point de départ du délai visé à l’article 6 § 1.
La Cour rappelle que la période à prendre en considération au regard de l’article 6 § 1 débute dès qu’une personne se trouve formellement accusée ou lorsque les soupçons dont elle est l’objet ont des répercussions importantes sur sa situation, en raison des mesures prises par les autorités de poursuites (arrêt Eckle c. Allemagne du 15 juillet 1982, série A n° 50, p. 33, § 73).
En l’espèce, et en l’absence d’indications permettant de penser que des mesures ayant des répercussions importantes sur la situation du requérant aient été prises avant son inculpation formelle, la date en cause se situe au 10 octobre 1989, date des réquisitions provisoires présentées par le ministère public. La procédure s’étant terminée le 21 décembre 1998, par la décision du juge du tribunal de Lourinhã, la durée à examiner est de neuf ans et deux mois.
3.Sur le bien-fondé de la requête
Selon le requérant, la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention. Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La Cour estime, à la lumière des critères dégagés par la jurisprudence des organes de la Convention en matière de «
délai raisonnable
» (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête recevable, tous moyens de fond réservés.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président