SECȚIUNEA I DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 48544/99 prezentate de Nergiz UZUN împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are sediul în septembrie 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președinta W. Thomassen, Gaukur Jörundsson, R. Türmen, C. Biersan, J. Casadevall, R. Maruste, judecători și grefier de secțiune al dlui O Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 25 februarie 1999 și înregistrată la 3 iunie 1999, După ce a deliberat, face următoarea decizie: reclamanta, resortisant turc, născută în 1972, este deținută în prezent la închisoarea Ankara. Ea este reprezentată în fața Curții de către Maestrul Sevil Ceylan, avocat în Baroul de Barou din Ankara. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamantă, se pot rezuma după cum urmează: la 30 aprilie 1991, un grup de studenți, printre care reclamanta, au pus pancarte și au distribuit tracte la sediul Universității din Haetôpe; jandarmii au intervenit, dar studenții au fugit. La 3 mai 1991, reclamanta a fost arestată de jandarmi și arestată și a fost interogată la 6 mai și a refuzat să răspundă întrebărilor în calitate de acuzat și să semneze procesul-verbal și i s-a reproșat că a participat la un afiș interzis și că a rezistat violenței împotriva jandarmilor. La 7 mai 1991, recurenta a fost examinată de medicul de la biroul medico-legal din Ankara, al cărui raport a indicat durere și restricție de mișcare pe umărul stâng. Raportul a precizat că persoana în cauză nu purta urme de lovitură sau violență. Medicul a precizat, de asemenea, că raportul final nu putea fi întocmit decât după consultarea recurentei la serviciul ortopedic al spitalului Ankara Numune. În aceeași zi, reclamanta a fost mai întâi audiată de procurorul Republicii lângă Curtea de Securitate din Ankara ( La 9 mai 1991, procurorul Republicii se afla în apropierea Curții de Securitate de la se află în fața Curții de Securitate a statului, care este formată din trei magistrați de carieră, dintre care unul se află în cadrul magistraturii militare. Reproșând reclamantei, în special, să fie membru al unei benzi armate, să fi pus pancarte, să fi distribuit tracte și să fi rezistat unui funcționar în timpul exercitării funcției sale, acesta și-a solicitat condamnarea pentru apartenență la o bandă armată, rezistență la un funcționar în exercitarea funcției sale și afișare interzisă (articolele 168 alineatul (2), 258 alineatul (1) și 537 alineatul (2)-4). din Codul penal și art. 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. La 31 martie 1992, într-o sală de sărbătoare, reclamanta a fost arestată și reținută în incintele Secției Anti-terorism din cadrul Direcției de Securitate din Ankara. Devrimci Sol - Stânga Revoluționară) . În timpul percheziției efectuate la domiciliul reclamantei în aceeași zi, cărțile, manuscrisele, revistele editate de organizația ilegală Dev-Sol, precum și statutul acesteia au fost rechiziționate de poliție. În timpul arestării sale, funcționarii de poliție i-ar fi aplicat rele tratamente. În urma interogatoriilor, care s-au desfășurat până la 10 aprilie 1992 în spațiile secțiunii antiteroriste din cadrul Direcției pentru securitate d'Ankara, reclamanta a fost dusă la biroul medico-legal din Ankara, al cărui raport a raportat trauma de țesut moale de umărul stâng și sensibilitate pe articulația temporală mandibulară stângă. Raportul a precizat că reclamanta suferea de dificultăți în deschiderea și închiderea gurii. Medicul a precizat că zilele de la Tot în ziua de 10 aprilie 1992, reclamanta a fost mai întâi ascultată de procurorul republicii lângă Curtea de Securitate a statului Ankara, apoi a fost adusă în fața judecătorului care se ocupă de această instanță, care a ordonat eliberarea sa provizorie. În fața procurorului și a judecătorului, ea a refuzat acuzațiile aduse împotriva ei. Prin actul de acuzare prezentat la 1 iunie 1992, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Ankara a acuzat-o pe reclamantă de a fi membru al unei bande armate. El a solicitat condamnarea sa în temeiul articolului 168 alineatul (2) din Codul Penal și al articolului 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. La 29 aprilie 1993, Curtea de Securitate a statului a dispus reunirea dosarului din 9 mai 1991 până la 10 aprilie 1992. Prin hotărârea din 19 februarie 1998, Curtea de Securitate a statului a condamnat-o pe reclamantă la o pedeapsă cu închisoarea de 12 ani și șase luni pentru apartenență la o bandă armată. În hotărârea sa, Curtea a declarat incompetentă raționala în favoarea Curții de Assese din Ankara în ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 537 alin. (2) - (4) din Codul penal. Aceasta a arătat că reclamanta și-a asumat responsabilitatea pentru acte de propagandă pentru organizarea ilegală menționată mai sus, în special prin afișaj ilegal, prin distribuirea de fluturași și prin punerea de inscripții interzise pe pereți în timpul custodiei sale. Recurenta a formulat un recurs împotriva hotărârii menționate, solicitând organizarea unei audieri publice. În memoria sa, recurenta a contestat faptele, astfel cum au fost stabilite de prima instanță, și aprecierea probelor prezentate de aceasta. Ea a susținut că hotărârea de primă instanță se baza pe depozițiile jandarmilor și pe procesul-verbal întocmit de funcționarii de poliție. În plus, recurenta susține că elementele constitutive ale infracțiunilor incriminate, astfel cum sunt descrise la art. 168 din Regulamentul de procedură, nu au fost reunite în cazul său. Procurorul general din apropierea Curții de Casație și-a prezentat avizul cu privire la recursul recurentei. Acest aviz nu ar fi fost comunicat recurentei. La 26 octombrie 1998, după ce a organizat o ședință, Curtea de Casație a confirmat hotărârea din 19 februarie 1992. Acțiunea în rectificarea hotărârii recurentei introdusă împotriva hotărârii din 26 octombrie 1998 a fost respinsă la 22 decembrie 1998. GRIEFS reclamanta a invocat în primul rând o încălcare a articolului 3 din convenție. Recurenta se plânge, de asemenea, de durata excesivă și de regimul de păstrare la vedere a acesteia și invocă art. 5 alineatul (2) și art. 3 din convenție. În plus, recurenta se declară victimă a mai multor încălcări ale articolului 6 din convenție; - susține în primul rând că independența și imparțialitatea Curții de Securitate a statului Ankara erau compromise de faptul că un magistrat militar se afla acolo (art. 1) - reclamanta se plângea că nu a putut răspunde avizului procurorului general care nu i-a fost transmis. - recurenta se plânge că nu ar fi avut posibilitatea de a convoca martorii cu descărcare de gestiune [art. 6 alineatul (3) ] - recurenta invocă, de asemenea, o încălcare a dreptului său de a fi judecat într-un termen rezonabil [art. 6 alineatul (1) ]. ÎN DREPT, recurenta se plânge că Curtea de Securitate a statului Ankara nu constituia o instanță independentă și imparțială În plus, se plânge de imposibilitatea de a convoca martorii cu descărcare de gestiune și de lipsa notificării avizului procurorului general în apropierea Curții de Casație și se plânge de durata acestei proceduri. În statul în care se află dosarul în fața sa, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestor obiecțiuni, astfel cum sunt prezentate de reclamantă, și consideră că este necesar să le aducă la cunoștința guvernului pârât, în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Curtea a examinat celelalte obiecțiuni ale reclamantă, astfel cum au fost prezentate în cererea sa și a constatat că recurenta a fost informată cu privire la eventualele obstacole în calea admisibilității acestor obiecțiuni. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, aceasta nu a ridicat nici o aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de protocoalele sale. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (4) din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, AJURINE examinarea obiecțiunilor recurentei întemeiate pe lipsa de independență și de imparțialitate a Curții a Tribunalului de Securitate a Tribunalului de Primă Instanță al statului Ankara, precum și a lipsei de echitate și a duratei procedurii în fața Curții (în special cu privire la imposibilitatea de a convoca martorii cu descărcare de gestiune și la lipsa notificării avizului procurorului general în apropierea Curții de Casație) [art. 6 alineatele (1) și (3) ] Declară revendicarea pentru surplus. Michael O. Boyle Elisabeth Palm Moduleer Președinte
de la requête n° 48544/99
présentée par Nergiz UZUN
contre Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le
26
septembre 2000 en une chambre composée de
M
me
présidente
,
M
me
M.
Gaukur Jörundsson,
M.
M.
M.
M.
juges
,
et de
M.
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 25 février 1999 et enregistrée le 3
juin
1999,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, ressortissante turque, née en 1972, est actuellement détenue à la prison d'Ankara.
Elle est représentée devant la Cour par Maître Sevil Ceylan, avocate au barreau d’Ankara.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
Le 30 avril 1991, un groupe d'étudiants, dont la requérante, posèrent des pancartes et distribuèrent des tractes dans les locaux de l'Université de Hacettepe. Les gendarmes intervinrent, mais les étudiants s'enfuirent.
Le 3 mai 1991, la requérante fut arrêtée par les gendarmes, puis placée en garde à vue. Elle fut interrogée le 6 mai suivant et refusa de répondre aux questions en qualité de prévenu et de signer le procès-verbal. Il lui fut reproché d'avoir participé à un affichage interdit et d'avoir résisté par la violence aux gendarmes.
Le 7 mai 1991, la requérante fut examinée par le médecin du bureau médico-légal d'Ankara, dont le rapport fit état de douleur et de restriction de mouvement à l'épaule gauche. Le rapport précisa que l'intéressée ne portait pas traces de coup ou de violence. Le médecin précisa par ailleurs que le rapport définitif ne pouvait être établi qu'après la consultation de la requérante au service orthopédique de l'hôpital d'Ankara Numune.
Le même jour, la requérante fut d’abord entendue par le procureur de la République près la Cour de sûreté de l’Etat d'Ankara («
le procureur
»-«
la cour de sûreté de l’Etat
») puis traduite devant le juge assesseur de cette juridiction, lequel ordonna sa mise en libération provisoire.
Le 9 mai 1991, le procureur de la République près la Cour de sûreté de l’Etat d’Ankara (« le procureur » – «
la cour de sûreté de l’Etat
»)
mît la requérante en accusation devant la cour de sûreté de l’Etat, composée de trois magistrats de carrière, dont l’un relevant de la magistrature militaire. Reprochant à la requérante notamment d’être membre d'une bande armée, d'avoir posé des pancartes, d'avoir distribué des tracts et d'avoir résisté à un fonctionnaire lors de l’exercice de sa fonction, il requit sa condamnation pour appartenance à une bande armée, résistance à un fonctionnaire lors de l’exercice de sa fonction et affichage interdit (articles 168 § 2, 258 § 1 et article
537 § 2-4
du code pénal et article 5 de la loi n°
3713 sur la lutte contre le terrorisme).
Le 31 mars 1992, dans une salle de fête, la requérante fut arrêtée et placée en garde à vue
dans les locaux de la section anti-terroriste au sein de la direction de la sûreté d’Ankara.
Elle était accusée de collecter de l'argent pour le compte de l’organisation illégale armée «
Dev-Sol »
(
Devrimci Sol - Gauche Révolutionnaire)
. Lors de la perquisition opérée au domicile de la requérante le même jour, des livres, des manuscrits, des revues édités par l'organisation illégale «
Dev-Sol » ainsi que le statut de celle-ci furent réquisitionnés par la police.
Lors de sa garde à vue, les fonctionnaires de police lui auraient infligés des mauvais traitements.
A la suite des interrogatoires, qui se déroulèrent jusqu’au 10 avril 1992 dans les locaux de la section anti-terroriste de la direction de la sûreté d’Ankara, la requérante fut conduite au bureau médico-légal d’Ankara, dont le rapport fit état de trauma de tissu mou de
l'épaule gauche et sensibilité sur l'articulation temporale mandibulaire gauche. Le rapport précisa que la requérante souffrait de difficulté pour ouvrir et fermer sa bouche. Le médecin précisa
que les jours de l’intéressée n’étaient pas en danger et prescrivit un arrêt de travail de sept jours.
Toujours dans la journée du 10 avril 1992, la requérante fut d'abord entendue par le procureur de la République près de la Cour de sûreté de l'Etat d'Ankara, puis fut traduite devant le juge assesseur de cette juridiction, lequel ordonna sa mise en libération provisoire. Devant le procureur et le juge, elle refusa les accusations portées contre elle.
Par acte d’accusation présenté le 1er juin 1992, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d'Ankara accusa la requérante d'être membre d'une bande armée. Il requis sa condamnation en vertu de l’article 168 § 2 du code pénal et article 5 de la loi n°
3713 sur la lutte contre le terrorisme.
Le 29 avril 1993, la cour de sûreté de l'Etat ordonna la jonction du dossier du 9
mai
1991 à celui du 10 avril 1992.
Par un arrêt du 19 février 1998,
la cour de sûreté de l’Etat condamna la requérante à une peine d’emprisonnement de douze ans et six mois
pour appartenance à une bande armée.
Dans son arrêt, elle se déclara incompétente ratione materiae en faveur de la cour d'assises d'Ankara à l’égard de l’infraction prévue à l’article 537 § 2-4 du code pénal. Elle releva que la requérante s’était livrée à des actes de propagande pour l’organisation illégale susmentionnée, notamment par voie d’affichage illégale, en distribuant des tracts et en mettant des inscriptions interdites sur les murs lors de sa garde à vue.
La requérante forma un pourvoi en cassation contre ledit jugement en demandant la tenue d'une audience publique. Dans son mémoire, la requérante contesta les faits, tels que établis par la première instance, et l’appréciation des preuves faites par celle-ci. Elle allégua que le jugement de première instance était fondé sur des dépositions des gendarmes et sur le procès-verbal dressé par les fonctionnaires de police. La requérante soutint en outre que les éléments constitutifs des infractions incriminées tels que décrits à l’article 168
(«
appartenance à une bande armée») n’étaient pas réunis dans son cas.
Le procureur général
près la Cour de cassation présenta son avis sur le pourvoi de la
requérante. Ledit avis n’aurait pas été communiqué à la requérante.
Le 26 octobre 1998, après avoir tenue une audience, la Cour de cassation confirma le jugement du 19 février 1992.
Le recours en rectification d'arrêt de la requérante introduit contre l'arrêt du 26
octobre 1998 fut rejeté le 22 décembre 1998.
La requérante allègue en premier lieu une violation de l'article 3 de la Convention.
La requérante se plaint également de la durée excessive et du régime de ses gardes à vue, et invoque sur ces points l'article 5 §§ 2 et 3 de la Convention.
La requérante se dit, en outre, victime de plusieurs violations de l'article 6 de la Convention;
- elle soutient d’abord que l’indépendance et l’impartialité de la Cour de sûreté de l’État d'Ankara se trouvaient compromises du fait qu’un magistrat militaire y siégeait (article
;
- la requérante se plaint qu'elle n'a pas pu répondre à l'avis du procureur général
qui ne lui a pas été transmis. Elle estime qu'il s'agit d'une restriction de ses droits de la défense (article 6 § 3 b)
;
- la requérante se plaint qu'elle n'aurait pas eu la possibilité de faire convoquer les témoins à décharge (article 6 § 3)
;
- la requérante allègue par ailleurs une violation de son droit à être jugée dans un délai raisonnable (article 6 §1).
1.
La requérante se plaint de ce que la Cour de sûreté de l’Etat d'Ankara ne constituait pas un «
tribunal indépendant et impartial
» et que la procédure devant elle manquait d’équité. Elle se plaint en outre de l'impossibilité de faire convoquer les témoins à décharge et du défaut de la notification de l'avis du procureur général près la cour de Cassation. Elle se plaint aussi de la durée de cette procédure.
En l’état du dossier devant elle, la Cour n’estime pas être en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs, tel qu’exposés par la partie requérante, et juge nécessaire de les porter à la connaissance du Gouvernement défendeur, en application de l’article 54 § 3 b) de son Règlement.
2.
La Cour a examiné les autres griefs de la
requérante, tels qu’ils ont été présentés dans sa requête et a constaté que la requérante a été informée des obstacles éventuels à la recevabilité de ces griefs. Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, elle n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article
35 § 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
l’examen des griefs de la requérante tirés du manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara ainsi que de l’absence d'équité et de la durée de la procédure devant ladite cour (portant en particulier sur l'impossibilité de faire convoquer les témoins à décharge et sur le défaut de la notification de l’avis du procureur général près la Cour de cassation) (article 6 §§ 1 et 3 )
pour le surplus.
Michael O’Boyle
Elisabeth Palm
Greffier
Présidente