Oldham împotriva Regatului Unit

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 36273/97) îndreptată împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și înaintată de un cetățean al acestui stat, D. Eric Oldham („reclamantul"), Comisiei Europene a Drepturilor Omului („Comisia") pe 10 iulie 1996 în temeiul articolului 25 anterior din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de D. R. Atter, din biroul de solicitors Atter Mac Kenzie, cu sediul în Evesham în Anglia. Guvernul britanic („Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, D. H. Llewellyn, din ministerul Afacerilor Externe și al Commonwealthului.

Condamnat la o pedeapsă perpetuă discreționară, reclamantul a beneficiat după ceva timp de eliberare condiționată, înainte de a fi reincarcerun. El invocă art. 5 § 4 din Convenție la dublu titlu. În primul rând, n-ar fi putut să-și facă aud ita causa în mod corect în fața Comisiei de Eliberare Condiționată pe 8 noiembrie 1996, și, în al doilea rând, n-ar fi putut să solicite o verificare a legalității detenției sale decât puțin mai mult de doi ani mai târziu.

Pe 22 octombrie 1998, Comisia a hotărât să aducă cererea la cunoștința Guvernului și să-l invite pe acesta să prezinte observații asupra admisibilității și fondului sa. Guvernul a prezentat observații pe 19 martie 1999, după ce beneficiase de o prorogare a termenului inițial impartit în această privință. Reclamantul a răspuns pe 4 mai 1999.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, data la care Protocolul nr. 11 la Convenție a intrat în vigoare (art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11). A fost atribuită secțiunii a treia a Curții (art. 52 § 1 din regulamentul Curții) [Nota grefierului: decizia Curții este disponibilă la grefier].

Pe 7 martie 2000, Curtea a declarat inadmisibil grievul privind neechitatea procedurii în fața Comisiei de Eliberare Condiționată. A reținut cel privind intervalul de timp scurs între verificările legalității detenției D. Oldham.

Greferul a primit observații complémentaire din partea reclamantului și Guvernului pe 19 mai 2000 și 7 iunie 2000 respectiv. PE FAPT I.

Pe 27 iulie 1993, reclamantul a beneficiat pentru a treia oară de eliberare condiționată pe viață, sub rezerva, între altele, că se va conforma oricărei cereri rezonabile pe care i-o va impune agentul sa de probație pentru tratarea problemei sale de alcoolism. Fusese reincarcerun de două ori anterior și fusese de atunci plasat în semi-libertate în 1989.

Pe 1 iulie 1996, poliția a fost chemată la locuința D.M., partenera reclamantului, care este surdo-mut. Aceasta a fost dusă la spital, unde a fost tratată pentru rănile la față și spate.

Pe 2 iulie 1996, ministrul a revocat libertatea condiționată a reclamantului și l-a reincarcerun. Printr-o scrisoare datată 4 iulie 1996, a motivat revocarea libertății condiționate prin faptul că D. Oldham cauzase rănile D.M. după ce băuse cel puțin opt doze de bere. Aceasta figura în raportul întocmit de agentul de probație al reclamantului, care l-a întâlnit pe D.M. pe 2 iulie 1996. Cauza a fost trimisă la Comisia de Eliberare Condiționată (Parole Board), care a confirmat revocarea libertății condiționate pe 12 iulie 1996.

Pe 8 noiembrie 1996, Comitetul pedepselor perpetue al Comisiei de Eliberare Condiționată (Parole Board's Discretionary Lifer Panel; mai departe: „DLP"), prezidiat de un judecător al High Court, s-a întrunlit pentru a examina obiecțiile formulate de reclamant împotriva reincarcerrării sale. Pe lângă observații scrise și orale ale interesatului, a adunat avizul agentului de probație, mărturisirea verbală a D.M., cât și observații ale solicitorului reclamantului și cele ale ministrului. În depunerea sa orală, D.M. a declarat că ea și nu reclamantul era răspunzătoare de rănile sale. Un agent penitenciar, care urmase primul modul al unei formări în limba semnelor britanice și care la acea vreme urma al doilea modul, a asistat la audiere și a acționat ca interpret pentru D.M.

În decizia sa scrisă din 12 noiembrie 1996, DLP a precizat, enunțând motivele pentru care respinsese obiecțiile reclamantului, că reținuse dovezile arătând că era cel din urmă care era responsabil de rănile D.M. mai degrabă decât versiunea prezentată pentru contul D. Oldham. A enunțat opinia că, pentru a minimiza riscul pe care îl reprezenta pentru societate, reclamantul ar trebui să efectueze lucru suplimentar pentru a rezolva problemele sale de alcoolism, iritabilitate și relații. Aceste considerații au fost notificate reclamantului într-o scrisoare a ministrului datată 15 noiembrie 1996 care aviza interesatul că următoarea verificare de către Comisia de Eliberare Condiționată a legalității detenției sale va avea loc în noiembrie 1998.

Reclamantul și D.M. s-au căsătorit în închisoare pe 6 februarie 1997.

Reclamantul solicita beneficiul asistenței judiciare pentru a contesta decizia DLP pe calea verificării judiciare. În apel, asistența judiciară i-a fost acordată doar pentru colectarea de dovezi complémentaire și avizul unui avocat. Pe 15 martie 1997, avocatul contactat a declarat că estimează că o cerere de verificare judiciară ar fi zadarnică, și asistența judiciară nu a fost prorogată.

În cursul primilor opt luni de reincarcerare, reclamantul a urmat următoarele cursuri, puse la dispoziție de serviciul de probație din Manchester: Gestionarea furiei, Dificultăți în relații, Conștientizarea pericolelor alcoolului, și Bărbații și violența.

Pe 7 decembrie 1998, reclamantul a fost audiat din nou de DLP. În timp ce și-a exprimat unele rezerve, DLP a concluzionat că interesatul a făcut progrese importante și suficiente de la ultima verificare, și a recomandat ministrului să-i acorde o eliberare condiționată. Reclamantul a fost eliberat pe 17 decembrie 1998. II.

Pentru orice persoană condamnată la o pedeapsă perpetuă obligatorie sau discreționară, la internare pe viață sau la detență pentru durata pe care o va plăcea Majestății sale este stabilită o perioadă numită punitoare (tariff), corespunzând perioadei de detență considerată necesară pentru a satisface imperativele represiunii și disuadării. După expirarea acestei perioade, deținutul poate pretinde să fie admis la beneficiul eliberării condiționate. Dispozițiile și practicile aplicabile în materia stabilirii acestei perioade punitive și eliberării sub condiție au suferit recent modificări. În particular, ca urmare a intrării în vigoare pe 1 octombrie 1992 a Legii din 1991 cu privire la justiție penală („Legea din 1991"), care era în aplicare la epoca faptelor (dispozițiile acestei legi au fost de atunci înlocuite cu cele ale Legii din 1997 cu privire la pedepsele aplicabile în materia penală (mai departe: „Legea din 1997") de la 1 octombrie 1997). 19. art. 39 al Legii din 1991 abilitau ministrul să revoce eliberarea condiționată acordată unui deținut care execută o pedeapsă perpetuă discreționară acolo unde părea a fi în conformitate cu interesul public reincarcerrarea interesatului. Odată încarcerat, deținutul trebuia să fie informat cu privire la motivele reincarcerrării și putea formula observații în scris.

În virtutea articolului 32 § 2 al Legii din 1991, Comisia de Eliberare Condiționată avea datoria de a sfătui ministrul cu privire la orice întrebări ale acestuia privind eliberarea anticipată sau reincarcerrarea unui deținut. Președintele Comisiei de Eliberare Condiționată desemna în cadrul acesteia trei membri, formând împreună DLP, pentru a examina cazurile deținuților condamnați la pedepse perpetue discreționate. DLP ținea întotdeauna o audiere când era vorba de a determina dacă trebuia sau nu să elibereze un deținut care executa o pedeapsă perpetuă discreționară pentru care perioada punitoare expirase, sau dacă trebuia sau nu să reincarcerez o persoană condamnată la o pedeapsă perpetuă discreționară căreia i se revocase eliberarea condiționată. Ministrul avea obligația de a elibera prizonierul dacă DLP se pronunța în acest sens.

În virtutea regulamentului din 1992 al Comisiei de Eliberare Condiționată, intrat în vigoare pe 1 octombrie 1992, un deținut avea dreptul, printre altele, în fața Comisiei de Eliberare Condiționată, la o audiere, la o investigație și la reprezentare juridică. Avea de asemenea dreptul să citeze martori și să-i interrogheze pe cei care au întocmit rapoarte cu privire la el. DLP redacta o decizie motivată în termen de șapte zile după audiere.

Atunci când hotăra, conform articolului 39 al Legii din 1991, că reincarcerrarea trebuia recomandată, DLP adesea dădea indicații cu privire la momentul în care ar trebui să aibă loc următoarea verificare. Recomanda de obicei ca o nouă verificare să intervină după o perioadă de doi ani, dar putea da, motivând-și decizia, o dată mai apropiată în cazurile care i se părea a o cere. În caz de absență a unor indicații în această privință, ministrul hotăra data următoarei verificări. Atunci când părea, înainte de data stabilită pentru verificare, că prizonierul realizase progrese mai rapide decât prevăzut, data verificării putea fi avansată. Un deținut care executa o pedeapsă perpetuă discreționară poate invita ministrul să îi prezinte cauza Comisiei de Eliberare Condiționată la sfârșitul perioadei de doi ani deschisă de decizia negativă dată asupra unei trimiteri anterioare la aceasta comisie (art. 34 § 5 b) al Legii din 1991, azi devenit art. 28 § 7 b) al Legii din 1997). PE DROIT I.

Reclamantul susține că a îndeplinit în termen de opt luni după reincarcerrarea sa lucrarea personală asupra domeniilor cu privire la care DLP și-a exprimat preocupările în decizia sa scrisă din 12 noiembrie 1996. În această perioadă de opt luni, a urmat următoarele cursuri, puse la dispoziție de serviciul de probație: Gestionarea furiei, Dificultăți în relații, Conștientizarea pericolelor alcoolului, și Bărbații și violența.

Reclamantul afirmă în plus că nu era necesar să-l reintegreze treptat în societate deoarece anterior petrecuse trei ani în libertate înainte de reincarcerrarea sa. În plus, mai multe rapoarte recomandaseră eliberarea sa înainte de decembrie 1998, dar fusesera ignorate. De aceea, nu exista nicio rațiune valabilă de a întârzia cu o nouă perioadă de optsprezece luni verificarea legalității detenției sale.

Guvernul consideră că perioada de doi ani care a separat verificările efectuate de Comisia de Eliberare Condiționată nu poate fi considerată derezonaabilă în speță. Reclamantul trebuia într-adevăr să rezolve problemele sale de alcoolism și violență către femei înainte de a putea fi eliberat. O perioadă de doi ani era necesară pentru ca să poată urma cursurile precitate și pentru ca evoluția caracterului și comportamentului să poată fi corect evaluată și descrisă. În plus, deși DLP estimase că nu era justificat, în circumstanțele specifice ale speței, să fixeze o dată de verificare anterioară expirării perioadei legale, dacă la orice moment înainte de această expirare ar fi apărut că reclamantul realizase progrese mai rapide decât prevăzut și că pericolul pe care-l reprezenta pentru societate scăzuse semnificativ, data verificării ar fi fost avansată. Pur și simplu nu fusese considerat justificat în speță.

Guvernul susține de asemenea că există în Regatul Unit diferențe importante între organele de verificare în materia sănătății mentale și Comisia de Eliberare Condiționată în ceea ce privește puterile acestor instituții și chestiunile susceptibile de a fi examinate de ele. Aceste disparități ar justifica diversitatea intervalelor între verificările legalității detențiilor. În particular, tulburările mentale, unde termenul legal de verificare a legalității menținerii în detență este de un an, ar fi mai susceptibile să se modifice în timp. B. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că audierea în fața DLP privind reincarcerrarea reclamantului a avut loc pe 8 noiembrie 1996. Legalitatea menținerii detenției interesatului a fost apoi verificată pentru prima dată de DLP pe 7 decembrie 1998, adică mai mult de doi ani mai târziu.

Întrebarea care trebuie rezolvată în speță este dacă acest interval este compatibil cu art. 5 § 4 din Convenție, conform căruia deciziile privind menținerea detenției trebuie luate „în scurt timp".

Deja stabilit în jurisprudența organelor Convenției că aceasta cerință implică nu numai că instanțele competente trebuie să-și pronunțe deciziile „în scurt timp", ci și că, acolo unde s-a instituit o verificare automată a legalității detenției, deciziile trebuie să se succeadă la „intervale rezonabile" (hotărârea Herczegfalvy c. Austria din 24 septembrie 1992, seria A nr. 244, p. 24, § 75). În practică, sistemul de verificare a legalității detențiilor suferite de persoane condamnate la pedepse perpetue discreționate implică verificări automatice succedându-se la intervale de doi ani sau mai puțin, conform ceea ce decide ministrul, căreia DLP poate fi înaintată la verificarea anterioară o recomandare cu privire la momentul în care ar trebui să aibă loc următoarea verificare.

Întrebarea dacă intervalele separând verificările sunt compatibile cu cerința amintită trebuie - ca și respectarea termenului rezonabil vizat în art. 5 § 3 și art. 6 § 1 - apreciată în fiecare caz la lumina circumstanțelor speței (hotărârea Sanchez-Reisse c. Elveția din 21 octombrie 1986, seria A nr. 107, p. 20, § 55). Nu aparține deci Curții să caute să edicteze o regulă fixând un interval să nu fie depășit între verificări aplicate acestei categorii de prizonieri care execută pedepse perpetue. Observă că sistemul asa cum s-a aplicat în speță posedă o flexibilitate permițând-i să țină seama de realitățile fiecărei specii, și anume de faptul că există diferențe semnificative între situațiile personale ale prizonierilor ale căror detență face obiect o verificare de legalitate.

În cazuri anterioare, organele Convenției au admis intervale de mai puțin de un an între verificări și au respins intervale mai mari de un an. În cauza A.T. c. Regatul Unit, Comisia a estimat că o perioadă de aproape doi ani înainte ca legalitatea detenției unui prizonier care executa o pedeapsă perpetuă discreționară să fie verificată nu era justificată, cu atât mai mult cu cât DLP recomandase ca o verificare să intervină în termen de un an (cererea nr. 20448/92, raportul Comisiei din 29 noiembrie 1995, nepublicat). În hotărârea Herczegfalvy (citate anterior, pp. 24-25, § 77), care privea cazul unei persoane deținute din motive de maladie mentală, Curtea a considerat că intervale de respectiv cincisprezece luni și doi ani între verificări nu erau rezonabile.

Guvernul face observația că în speță, spre deosebire de cauza A.T., DLP nu recomandase ca o verificare să aibă loc înainte de doi ani. Susține că reclamantul avea probleme de rezolvat și nu ar fi realist să creadă că s-ar fi putut evalua progresele sale într-un laps de timp mai mic. Susține de asemenea că cazul prizonierilor care execută pedepse perpetue discreționate deținuți din cauza riscului pe care îl reprezintă pentru societate nu trebuie comparat cu cel al persoanelor deținute din motive de maladie mentală.

Curtea nu este convinsă de acest din urmă argument. art. 5 § 4 a fost judecat aplicabil pedepselor perpetue discreționate pe motiv că acestea sunt impuse infractorilor ținând seama de instabilitatea lor mentală și pericolul lor, elemente susceptibile de a evolua în timp (a se vedea, de exemplu, hotărârea Thynne, Wilson și Gunnell c. Regatul Unit din 25 octombrie 1990, seria A nr. 190-A, p. 30, § 76, și p. 27, § 69, unde Curtea s-a angajat, pe baza jurisprudenței sale, în comparații privind detenția alienaților în sensul articolului 5 § 1 e)). Guvernul nu a susținut de asemenea afirmația sa că tulburări mentale în contextul unei boli mentale sunt mai susceptibile de a evolua în timp decât o instabilitate mentală creând riscuri de pericol.

Cât privește faptul că DLP nu recomandase ca legalitatea detenției reclamantului să fie verificată în termen de mai puțin de doi ani, Curtea estimează că aceasta nu constituie un motiv decisiv de distincție. Se pare într-adevăr că interesatul a încheiat în termen de opt luni după reincarcerrarea sa cursuri presupuse a-i permite să rezolve problemele sale de iritabilitate, alcoolism și relații. Niciun alt curs nu i-a fost propus în timp ce se scurgeau șaisprezece luni înainte ca următoarea verificare a legalității detenției să intervină. Guvernul se retrage în spatele necesității de a evalua și comenta progresele realizate de interesatul, fără a preciza natura acestui proces și durata sa. În aceste condiții, Curtea nu este convinsă că perioada respectivă de doi ani era justificată de considerații de reabilitare a reclamantului și urmărire a progreselor sale.

Guvernul susține de asemenea că ministrul avea întotdeauna posibilitatea de a avansa data verificării în caz de constatare de progrese mai rapide decât prevăzut realizate de un deținut în tratarea problemelor sale. Curtea a deja observat flexibilitatea sistemului, temperând aplicarea termenului automat de doi ani. Cu toate acestea, dacă DLP putea recomanda anticiparea verificării și ministrul fixa o dată mai apropiată, nu exista nicio posibilitate pentru deținut să solicite el însuși o verificare înainte de expirarea termenului de doi ani. În speță, reclamantul, care realizase la sfârșitul primilor opt luni ai reincarcerrării sale munca de reabilitare care fusese cerută de el, nu avea deci posibilitatea de a reveni să-și prezinte cauza în fața Comisiei de Eliberare Condiționată în absența unei decizii a ministrului calificând cazul ca excepțional.

Ținând seama de circumstanțele speței, Curtea estimează că intervalul de doi ani între verificări nu era rezonabil și concluzionează că nu s-a pronunțat „în scurt timp", în sensul articolului 5 § 4 din Convenție, asupra legalității menținerii detenției reclamantului. De aceea, a existat o încălcare a acestei dispoziții. II.

Reclamantul susține că pierderea de venit determinată de reincarcerrarea sa în iulie 1996 i-a cauzat o pagubă materială, pe care o estimează la aproximativ 4.500 de lire sterline (GBP). Susține că reincarcerrarea l-a pus în imposibilitatea de a plăti chiria apartamentului și rate la achiziții pe credit. Susține de asemenea că autoritatea locală și-a gol it apartamentul de toți banii săi, pe care i-a distrus ulterior. Aceasta l-ar fi obligat să contracteze o nouă îndatorare pentru a înlocui mobilierul.

Reclamantul mai solicită suma de 7.000 GBP cu titlu de pagubă morală care ar fi rezultat din agravarea, provocată de stres legat de reincarcerrare, a bolilor (anginа, astm, depresie cronică) din care suferea. Susține că o dată eliberat a trebuit să-i fie prescrise tranquillizante pentru simptome de stres posttraumatic.

Guvernul susține că o constatare de încălcare ar constitui în sine satisfacție echitabilă suficientă. Consideră că nu există niciun liant de cauzalitate între presupusa încălcare a Convenției și pierderea de venit pe care spune reclamantul că a suferit. Observă în special că chiar dacă interesatul ar fi beneficiat mai devreme de o verificare a legalității detenției, nu ar fi fost neapărat eliberat mai devreme.

Curtea estimează că pierderile pecuniare alegate de reclamant nu prezintă niciun liant de cauzalitate cu încălcarea articolului 5 § 4, deoarece rezultau din reincarcerrarea interesatului și nu din intervalul între verificări. Nu pare nici că posibila deteriorare a stării fizice și mentale a reclamantului în cursul reincarcerrării sale a rezultat din încălcarea amintită. În schimb, Curtea estimează că D. Oldham trebuie să fi eprocat, din cauza lungului interval între verificări, sentimente de frustrare, incertitudine și anxietate pe care constatarea unei încălcări nu este suficientă să compenseze. Pronunțindu-se în echitate, i-o aloc 1.000 GBP cu titlu de pagubă morală. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul solicita suma de 1.600 GBP pentru cheltuielile și costurile determinate de introducerea cererii sale. Această sumă se descompune în felul următor: 650 GBP pentru cheltuielile suportate până la 13 mai 2000, 650 GBP pentru acelea care urma a fi suportate în viitor, și 300 GBP pentru acelea pe care le-au reprezentat pentru soția sa vizitele pe care i le-a adus în închisoare, scrisori le pe care i le-a scris și documentele pe care a trebuit să le fotocopieze.

Guvernul accepta ca Curtea să ordone rambursarea cheltuielilor rezonabile de asistenț judiciară suportate de interesatul.

Curtea consideră că cheltuielile corespunzând vizitelor aduse reclamantului de soția sa și corespondenței schimbate între ei nu pot fi privite ca fiind într-adevăr suportate în legătură cu cererea sau ca răspunzând unei necesități. În plus, reclamantul nici nu a detailat nici nu a susținut cererea de rambursare a cheltuielilor suportate după mai 2000 și nu a menționat suma de 4.100 francs francezi versată de Consilul Europei solicitorilor săi în cadrul asistenței judiciare. Pronunțindu-se în echitate, i-o aloc 500 GBP pentru cheltuieli și costuri. C. Interese de moratoriu

Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă în Regatul Unit la data adoptării prezentei hotărâri este de 7,5% pe an. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară că a existat o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenție; 2. Declară a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume: i. 1.000 GBP (o mie lire sterline) cu titlu de pagubă morală; ii. 500 GBP (cinci sute lire sterline) pentru cheltuieli și costuri, minus 4.100 FRF (patru mii o sută francs francezi), a fi convertite în lire sterline la cursul de schimb aplicabil la data pronunțării prezentei hotărâri; b) că aceste sume vor fi majorate cu dobândă simplă de 7,5% pe an de la expirarea termenului amintit și până la plată; 3. Respinge pentru restul cererea de satisfacție echitabilă a reclamantului. Întocmit în limba engleză, apoi comunicat în scris pe 26 septembrie 2000, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Dollé J.-P. Costa Grefieră Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 36273/97) dirigée contre le Royaume-Uni de Grande-Bretagne et d'Irlande du Nord et dont un ressortissant de cet Etat, M. Eric Oldham (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme (« la Commission ») le 10 juillet 1996 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M. R. Atter, du bureau de solicitors Atter Mac Kenzie, établi à Evesham en Angleterre. Le gouvernement britannique (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. H. Llewellyn, du ministère des Affaires étrangères et du Commonwealth.

Condamné à une peine perpétuelle discrétionnaire, le requérant bénéficia après quelque temps d'une libération conditionnelle, avant d'être réincarcéré. Il invoque l'article 5 § 4 de la Convention à un double titre. Premièrement, il n'aurait pu faire entendre sa cause équitablement devant la Commission de libération conditionnelle le 8 novembre 1996, et, deuxièmement, il n'aurait pu faire contrôler la légalité de sa détention qu'un peu plus de deux ans plus tard.

Le 22 octobre 1998, la Commission a décidé de porter la requête à la connaissance du Gouvernement et d'inviter celui-ci à soumettre des observations sur sa recevabilité et son bien-fondé. Le Gouvernement a présenté ses observations le 19 mars 1999, après avoir bénéficié d'une prorogation du délai initialement imparti à cet égard. Le requérant y a répondu le 4 mai 1999.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date à laquelle le Protocole n o 11 à la Convention est entré en vigueur (article 5 § 2 du Protocole n o 11). Elle a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement de la Cour) [ Note du greffe : la décision de la Cour est disponible au greffe.].

Le 7 mars 2000, la Cour a déclaré irrecevable le grief tiré du caractère inéquitable de la procédure devant la Commission de libération conditionnelle. Elle a retenu celui dirigé contre le laps de temps s'étant écoulé entre les contrôles de la légalité de la détention de M. Oldham.

Le greffier a reçu des observations complémentaires de la part du requérant et du Gouvernement le 19 mai 2000 et le 7 juin 2000 respectivement. en fait I. les circonstances de l'espèce

En avril 1970, le requérant, alors âgé de vingt et un ans, fut reconnu coupable d'homicide involontaire (cette qualification étant due à l'altération de ses facultés mentales) et condamné à une peine d'emprisonnement à vie. Il ressortait des preuves médicales produites lors du procès que l'intéressé souffrait d'une anomalie mentale provoquée par l'abus d'alcool.

Le 27 juillet 1993, le requérant bénéficia d'une libération conditionnelle à vie pour la troisième fois, sous réserve, entre autres, qu'il se conformât à toute exigence raisonnable que lui imposerait son agent de probation pour le traitement de son problème d'alcoolisme. Il avait été réincarcéré à deux reprises antérieurement et avait depuis lors été placé en semi-liberté en 1989.

Le 1 er juillet 1996, la police fut appelée au domicile de M., la compagne du requérant, qui est sourde-muette. Celle-ci fut emmenée à l'hôpital, où on la soigna pour des blessures à la face et au dos.

Le 2 juillet 1996, le ministre révoqua la liberté conditionnelle du requérant et le réincarcéra. Par une lettre datée du 4 juillet 1996, il motiva la révocation de la liberté conditionnelle par le fait que M. Oldham avait causé des blessures à M. après avoir bu au moins huit canettes de bière. C'est ce qui figurait dans le rapport établi par l'agent de probation du requérant, qui avait rencontré M. le 2 juillet 1996. L'affaire fut déférée à la Commission de libération conditionnelle ( Parole Board ), qui confirma la révocation de la liberté conditionnelle le 12 juillet 1996.

Le 8 novembre 1996, le Comité des peines perpétuelles de la Commission de libération conditionnelle ( Parole Board's Discretionary Lifer Panel ; ci-après : « le DLP »), présidé par un juge de la High Court , se réunit pour examiner les objections formulées par le requérant à l'encontre de sa réincarcération. Outre les observations écrites et orales de l'intéressé, il recueillit l'avis de l'agent de probation, le témoignage verbal de M., ainsi que les observations du solicitor du requérant et celles du ministre. Dans sa déposition orale, M. déclara que c'était elle et non le requérant qui était responsable de ses blessures. Un agent pénitentiaire, qui avait suivi le premier module d'une formation au langage des signes britannique et qui suivait à l'époque le deuxième module, assista à l'audience et fit office d'interprète pour M.

Dans sa décision écrite du 12 novembre 1996, le DLP précisa, en énonçant les motifs pour lesquels il avait rejeté les objections du requérant, qu'il avait retenu les preuves faisant apparaître que c'était ce dernier qui était responsable des blessures de M. plutôt que la version présentée pour le compte de M. Oldham. Il énonça l'avis que, afin de minimiser le risque qu'il représentait pour la société, le requérant devrait accomplir un travail supplémentaire pour résoudre ses problèmes d'alcoolisme, d'irascibilité et de relations. Ces considérations furent notifiées au requérant dans une lettre du ministre datée du 15 novembre 1996 qui avisait l'intéressé que le prochain contrôle par la Commission de libération conditionnelle de la légalité de sa détention aurait lieu en novembre 1998.

Le requérant et M. se marièrent en prison le 6 février 1997.

Le requérant sollicita le bénéfice de l'aide judiciaire pour contester la décision du DLP par la voie du contrôle judiciaire. En appel, l'aide judiciaire lui fut accordée aux fins uniquement de recueillir des preuves complémentaires et l'avis d'un avocat. Le 15 mars 1997, l'avocat contacté déclara estimer qu'une demande de contrôle judiciaire serait vaine, et l'aide judiciaire ne fut pas prorogée.

Au cours des huit premiers mois de sa réincarcération, le requérant suivit les cours que voici, dispensés par le service de probation de Manchester : Gestion de la colère, Difficultés relationnelles, Sensibilisation aux dangers de l'alcool, et Les hommes et la violence.

Le 7 décembre 1998, le requérant fut une nouvelle fois entendu par le DLP. Tout en exprimant certaines réserves, celui-ci conclut que l'intéressé avait fait des progrès importants et suffisants depuis le dernier contrôle, et il recommanda au ministre de lui accorder une libération conditionnelle. Le requérant fut libéré le 17 décembre 1998. ii. LE droit et LA pratique internes pertinents Procédures de libération applicables aux détenus purgeant des peines perpétuelles discrétionnaires

Pour toute personne condamnée à une peine perpétuelle obligatoire ou discrétionnaire, à l'internement à vie ou à la détention pour la durée qu'il plaira à Sa Majesté est fixée une période dite punitive ( tariff ), correspondant à la période de détention jugée nécessaire pour répondre aux impératifs de répression et de dissuasion. Passé cette période, le détenu peut prétendre à être admis au bénéfice de la libération conditionnelle. Les dispositions et pratiques applicables en matière de fixation de cette période punitive et d'élargissement sous condition ont récemment fait l'objet de modifications. En particulier, à la suite de l'entrée en vigueur le 1 er octobre 1992 de la loi de 1991 sur la justice pénale (« la loi de 1991 »), qui était en application à l'époque des faits (les dispositions de cette loi ont depuis lors été remplacées par celles de la loi de 1997 sur les peines applicables en matière pénale (ci-après : « la loi de 1997 ») à compter du 1 er octobre 1997).

L'article 39 de la loi de 1991 habilitait le ministre à révoquer la libération conditionnelle accordée à un détenu purgeant une peine perpétuelle discrétionnaire là où il apparaissait conforme à l'intérêt public de réincarcérer l'intéressé. Une fois écroué, le détenu devait être informé des motifs à l'origine de sa réincarcération et pouvait formuler des observations par écrit.

En vertu de l'article 32 § 2 de la loi de 1991, la Commission de libération conditionnelle avait le devoir de conseiller le ministre à propos de toute question de celui-ci concernant la libération anticipée ou la réincarcération d'un détenu. Le président de la Commission de libération conditionnelle désignait au sein de celle-ci trois membres, formant ensemble le DLP, pour examiner les cas des détenus condamnés à des peines perpétuelles discrétionnaires. Le DLP tenait toujours une audience lorsqu'il s'agissait de déterminer s'il convenait ou non de libérer un détenu purgeant une peine perpétuelle discrétionnaire dont la période punitive avait pris fin, ou s'il convenait ou non de réincarcérer une personne condamnée à une peine perpétuelle discrétionnaire s'étant vu révoquer sa libération conditionnelle. Le ministre avait l'obligation de libérer le prisonnier si le DLP s'exprimait en ce sens.

En vertu du règlement de 1992 sur la Commission de libération conditionnelle, entré en vigueur le 1 er octobre 1992, un détenu avait droit notamment, devant la Commission de libération conditionnelle, à une audience, à une enquête et à une représentation juridique. Il avait le droit également de citer des témoins et d'interroger ceux ayant établi des rapports à son sujet. Le DLP rendait une décision motivée dans les sept jours de l'audience.

Lorsqu'il décidait, au titre de l'article 39 de la loi de 1991, que la réincarcération devait être préconisée, le DLP donnait fréquemment des indications quant à l'époque à laquelle devrait avoir lieu le contrôle suivant. Il recommandait normalement qu'un nouveau contrôle intervînt après une période de deux ans, mais il pouvait donner, en motivant sa décision, une date plus précoce dans les cas lui paraissant l'exiger. En cas d'absence d'indications à cet égard, le ministre décidait de la date du prochain contrôle. Lorsqu'il apparaissait, avant la date fixée pour le contrôle, que le prisonnier avait accompli des progrès plus rapides que prévu, la date du contrôle pouvait être avancée. Un détenu purgeant une peine perpétuelle discrétionnaire peut inviter le ministre à porter son cas devant la Commission de libération conditionnelle à l'issue de la période de deux ans ouverte par la décision négative rendue sur un précédent renvoi à ladite commission (article 34 § 5 b) de la loi de 1991, aujourd'hui devenu l'article 28 § 7 b) de la loi de 1997). en droit i. sur la violation alléguée de l'article 5 § 4 de la convention

Le requérant juge déraisonnable le délai de deux ans ayant séparé les contrôles de la légalité de sa détention effectués par la Commission de libération conditionnelle. Il invoque l'article 5 § 4 de la Convention, aux termes duquel : « Toute personne privée de sa liberté par arrestation ou détention a le droit d'introduire un recours devant un tribunal, afin qu'il statue à bref délai sur la légalité de sa détention et ordonne sa libération si la détention est illégale. » A. Thèses des parties

Le requérant soutient qu'il a mené à bien dans un délai de huit mois après sa réincarcération son travail personnel sur les domaines à propos desquels le DLP avait exprimé des préoccupations dans sa décision écrite du 12 novembre 1996. Pendant cette période de huit mois, il suivit les cours suivants, dispensés par le service de probation : Gestion de la colère, Difficultés relationnelles, Sensibilisation aux dangers de l'alcool, et Les hommes et la violence.

Le requérant affirme en outre qu'il n'était pas nécessaire de le réintégrer graduellement dans la société puisqu'il avait précédemment passé trois ans en liberté avant sa réincarcération. En outre, plusieurs rapports avaient recommandé sa libération avant décembre 1998 mais avaient été ignorés. Dès lors, il n'y avait aucune raison valable de retarder d'une nouvelle période de dix-huit mois le contrôle de la légalité de sa détention.

Le Gouvernement considère que la période de deux ans ayant séparé les contrôles effectués par la Commission de libération conditionnelle ne peut passer pour déraisonnable en l'espèce. Le requérant devait en effet résoudre ses problèmes d'alcoolisme et de violence à l'égard des femmes avant de pouvoir être libéré. Une période de deux ans était nécessaire pour qu'il pût suivre les cours précités et pour que l'évolution de son caractère et de son comportement pût être convenablement évaluée et décrite. Par ailleurs, bien que le DLP eût estimé qu'il n'était pas justifié, dans les circonstances de l'espèce, de fixer une date de contrôle antérieure à l'échéance de la période légale, si à un moment quelconque avant cette échéance il était apparu que le requérant avait fait des progrès plus rapides que prévu et que sa dangerosité pour la société avait sensiblement diminué, la date du contrôle aurait été avancée. Cela n'avait simplement pas été jugé justifié en l'espèce.

Le Gouvernement soutient par ailleurs qu'il existe au Royaume-Uni des différences importantes entre les organes de contrôle en matière de santé mentale et la Commission de libération conditionnelle en ce qui concerne les pouvoirs de ces institutions et les questions susceptibles d'être examinées par elles. Ces disparités justifieraient la diversité des intervalles entre les contrôles de légalité des détentions. En particulier, les troubles mentaux, où le délai légal du contrôle de la légalité du maintien en détention est d'un an, seraient davantage susceptibles de changer avec le temps. B. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que l'audience devant le DLP concernant la réincarcération du requérant eut lieu le 8 novembre 1996. La légalité du maintien en détention de l'intéressé fut ensuite contrôlée pour la première fois par le DLP le 7 décembre 1998, soit plus de deux ans plus tard.

La question à trancher en l'espèce est celle de savoir si ce laps de temps est compatible avec l'article 5 § 4 de la Convention, aux termes duquel les décisions en matière de maintien en détention doivent être prises « à bref délai ».

Il est déjà établi dans la jurisprudence des organes de la Convention que cette exigence implique non seulement que les tribunaux compétents doivent rendre leurs décisions « à bref délai » mais également que, là où un contrôle automatique de la légalité de la détention a été institué, les décisions doivent se suivre à des « intervalles raisonnables » (arrêt Herczegfalvy c. Autriche du 24 septembre 1992, série A n o 244, p. 24, § 75). En pratique, le système de contrôle de la légalité de détentions subies par des personnes condamnées à des peines perpétuelles discrétionnaires implique des contrôles automatiques se suivant à des intervalles de deux ans ou moins, selon ce que décide le ministre, auquel le DLP peut avoir fait parvenir lors du contrôle précédent une recommandation quant à la date à laquelle devrait avoir lieu le prochain contrôle.

La question de savoir si les intervalles séparant les contrôles sont compatibles avec ladite exigence doit – comme le respect du délai raisonnable visé à l'article 5 § 3 et à l'article 6 § 1 – s'apprécier dans chaque cas à la lumière des circonstances de l'espèce (arrêt Sanchez-Reisse c. Suisse du 21 octobre 1986, série A n o 107, p. 20, § 55). Il n'appartient donc pas à la Cour de chercher à édicter une règle fixant un intervalle à ne pas dépasser entre les contrôles appliqués à cette catégorie de prisonniers purgeant des peines perpétuelles. Elle relève que le système tel qu'il s'est appliqué en l'espèce possède une flexibilité lui permettant de tenir compte des réalités de chaque espèce, et notamment du fait qu'il existe des différences significatives entre les situations personnelles des prisonniers dont la détention fait l'objet d'un contrôle de légalité.

Dans des affaires antérieures, les organes de la Convention ont admis des intervalles de moins d'un an entre les contrôles et rejeté des intervalles supérieurs à un an. Dans l'affaire A.T. c. Royaume-Uni, la Commission a estimé qu'une période de pratiquement deux ans avant que ne fût contrôlée la légalité de la détention d'un prisonnier purgeant une peine perpétuelle discrétionnaire n'était pas justifiée, d'autant que le DLP avait recommandé qu'un contrôle intervînt dans le délai d'un an (requête n o 20448/92, rapport de la Commission du 29 novembre 1995, non publié). Dans l'arrêt Herczegfalvy (précité, pp. 24-25, § 77), qui concernait le cas d'une personne détenue pour cause de maladie mentale, la Cour a considéré que des intervalles de respectivement quinze mois et deux ans entre les contrôles n'étaient pas raisonnables.

Le Gouvernement fait observer qu'en l'espèce, à la différence de l'affaire A.T., le DLP n'avait pas recommandé qu'un contrôle eût lieu avant deux ans. Il fait valoir que le requérant avait des problèmes à résoudre et qu'il ne serait pas réaliste de penser que l'on aurait pu évaluer ses progrès dans un laps de temps inférieur. Il soutient également que le cas des prisonniers purgeant des peines perpétuelles discrétionnaires qui sont détenus en raison du risque qu'ils représentent pour la société ne doit pas être comparé à celui des personnes détenues pour cause de maladie mentale.

La Cour n'est pas persuadée par ce dernier argument. L'article 5 § 4 a été jugé applicable aux peines perpétuelles discrétionnaires au motif que celles-ci sont imposées aux délinquants eu égard à leur instabilité mentale et à leur dangerosité, éléments susceptibles d'évoluer au fil du temps (voir, par exemple, l'arrêt Thynne, Wilson et Gunnell c. Royaume-Uni du 25 octobre 1990, série A n o 190-A, p. 30, § 76, et p. 27, § 69, où la Cour s'est livrée, sur la base de sa jurisprudence, à des comparaisons en matière de détention d'aliénés au sens de l'article 5 § 1 e)). Le Gouvernement n'a pas non plus étayé son assertion selon laquelle des troubles mentaux dans le contexte d'une maladie mentale sont davantage susceptibles d'évoluer au fil du temps qu'une instabilité mentale créant des risques de dangerosité.

Quant au fait que le DLP ne recommanda pas que la légalité de la détention du requérant fût contrôlée dans un délai de moins de deux ans, la Cour estime qu'il ne s'agit pas là d'un motif décisif de distinction. Il apparaît en effet que l'intéressé a terminé dans un délai de huit mois après sa réincarcération des cours censés lui permettre de résoudre ses problèmes d'irascibilité, d'alcoolisme et de relations. Aucun autre cours ne lui fut proposé pendant les seize mois qui s'écoulèrent alors avant que n'intervînt le contrôle suivant de la légalité de sa détention. Le Gouvernement se retranche derrière la nécessité d'évaluer et de commenter les progrès réalisés par l'intéressé, sans préciser la nature de ce processus ni sa durée. Dans ces conditions, la Cour n'est pas convaincue que ladite période de deux ans fût justifiée par des considérations de réhabilitation du requérant et de suivi de ses progrès.

Le Gouvernement soutient par ailleurs que le ministre avait toujours la possibilité d'avancer la date du contrôle en cas de constatation de progrès plus rapides que prévu réalisés par un détenu dans le traitement de ses problèmes. La Cour a déjà relevé la flexibilité du système, venant tempérer l'application du délai automatique de deux ans. Toutefois, si le DLP pouvait recommander l'anticipation du contrôle et le ministre fixer une date plus proche, il n'y avait aucune possibilité pour le détenu de solliciter lui-même un contrôle avant l'expiration du délai de deux ans. En l'espèce, le requérant, qui avait accompli au terme des huit premiers mois de sa réincarcération le travail de réhabilitation qui avait été exigé de lui, n'avait donc pas la possibilité de revenir présenter sa cause devant la Commission de libération conditionnelle en l'absence d'une décision du ministre qualifiant son cas d'exceptionnel.

Eu égard aux circonstances de l'espèce, la Cour estime que l'intervalle de deux ans entre les contrôles n'était pas raisonnable et conclut qu'il n'a pas été statué « à bref délai », au sens de l'article 5 § 4 de la Convention, sur la légalité du maintien en détention du requérant. Partant, il y a eu violation de cette disposition. II. Sur l'application de l'article 41 de la convention

L'article 41 de la Convention est ainsi libellé : « Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommages

Le requérant affirme que le manque à gagner entraîné par sa réincarcération en juillet 1996 lui a fait subir un dommage matériel, qu'il estime à environ 4 500 livres sterling (GBP). Il soutient que sa réincarcération l'a mis dans l'impossibilité de payer le loyer de son appartement et les mensualités de ses achats à crédit. Il allègue par ailleurs que l'autorité locale a vidé son appartement de tous ses biens, qu'elle a ensuite détruits. Cela l'aurait contraint à contracter un nouvel emprunt afin de remplacer son mobilier.

Le requérant réclame en outre une somme de 7 000 GBP pour le dommage moral qui serait résulté de l'aggravation, provoquée par le stress lié à sa réincarcération, des maux (angine, asthme, dépression chronique) dont il souffrait. Il affirme qu'une fois libéré il a dû se faire prescrire des tranquillisants pour des symptômes de stress post-traumatique.

Le Gouvernement soutient qu'un constat de violation représenterait en soi une satisfaction équitable suffisante. Il considère qu'il n'existe aucun lien de causalité entre la violation alléguée de la Convention et le manque à gagner que le requérant dit avoir subi. Il fait notamment observer que même si l'intéressé avait bénéficié plus tôt d'un contrôle de la légalité de sa détention, il n'aurait pas nécessairement été libéré plus tôt.

La Cour estime que les pertes pécuniaires alléguées par le requérant ne présentent aucun lien de causalité avec la violation de l'article 5 § 4, puisqu'elles résultaient de la réincarcération de l'intéressé et non de l'intervalle entre les contrôles. Il n'apparaît pas non plus que la possible détérioration de l'état physique et mental du requérant pendant sa réincarcération soit résultée de ladite violation. En revanche, la Cour estime que M. Oldham doit avoir éprouvé, du fait du long intervalle entre les contrôles, des sentiments de frustration, d'incertitude et d'anxiété que ne suffit pas à compenser le constat d'une violation. Statuant en équité, elle alloue à l'intéressé 1 000 GBP pour dommage moral. B. Frais et dépens

Le requérant réclame une somme de 1 600 GBP pour les frais et dépens entraînés par l'introduction de sa requête. Cette somme se décompose de la manière suivante : 650 GBP pour les frais engagés jusqu'au 13 mai 2000, 650 GBP pour ceux censés devoir être exposés à l'avenir, et 300 GBP pour ceux qu'ont représentés pour sa femme les visites qu'elle lui a rendues en prison, les lettres qu'elle lui a écrites et les documents qu'elle a dû photocopier.

Le Gouvernement accepte que la Cour ordonne le remboursement des frais raisonnables d'assistance juridique engagés par l'intéressé.

La Cour considère que les frais correspondant aux visites rendues au requérant par son épouse et au courrier échangé entre eux ne peuvent être regardés comme réellement exposés en rapport avec la requête ou comme répondant à une nécessité. De plus, le requérant n'a ni détaillé ni étayé sa demande de remboursement des frais engagés postérieurement à mai 2000 et il n'a pas fait mention de la somme de 4 100 francs français versée par le Conseil de l'Europe à ses solicitors dans le cadre de l'assistance judiciaire. Statuant en équité, elle lui alloue 500 GBP pour frais et dépens. C. Intérêts moratoires

Selon les informations dont la Cour dispose, le taux d'intérêt légal applicable au Royaume-Uni à la date d'adoption du présent arrêt est de 7,5 % l'an. par ces motifs, la cour, à l'unanimité, 1. Dit qu'il y a eu violation de l'article 5 § 4 de la Convention ; 2. Dit a) que l'Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. 1 000 GBP (mille livres sterling) pour dommage moral ; ii. 500 GBP (cinq cents livres sterling) pour frais et dépens, moins 4 100 FRF (quatre mille cent francs français), à convertir en livres sterling au taux de change applicable à la date de prononcé du présent arrêt ; b) que ces sommes seront à majorer d'un intérêt simple de 7,5 % l'an à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement ; 3. Rejette pour le surplus la demande de satisfaction équitable du requérant. Fait en anglais, puis communiqué par écrit le 26 septembre 2000, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. DolléJ.-P. Costa Greffière Président