SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 46511/99 prezentate de Sandro VANDI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor LUI Â (secțiunea I), care a avut loc la 26 septembrie 2000 într-o cameră compusă din Palm președinta dnii B. Conforti, Ferrari Bravo Gaukur Jörundsson Türmen Zupančič Maruste judecători și de O Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 15 decembrie 1994 și înregistrată la 4 martie 1999, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ Reclamantul este un cetățean italian, născut în 1947 și rezident la Roma. El este reprezentat în fața Curții de către dl Paolo Avitabila, avocat la Roma. La 2 mai 1988, reclamantul și o altă persoană au depus recurs împotriva Institutului Național de Asigurări pentru Accidente de Muncă (INAIL) ) în fața judecătorului din Roma prin denunțarea unei noi lucrări și pentru a obține demolarea unei construcții. Încheierea procedurii a început la 7 iulie 1988, data la care pârâtul a fost declarat defect. La 20 ianuarie 1989, judecătorul judecător a admis audierea martorilor. La data de 28 aprilie 1989, la data de 20 octombrie 1989, la cererea reclamantului, și apoi din oficiu la data de 15 februarie 1990, au fost audiați martori. La 15 iunie 1990, judecătorul a stabilit la cinzeci și cinci de prezentări ale concluziilor la data de 7 martie. 1991. Aceasta din urmă a avut loc la 5 noiembrie 1992, după o trimitere la cererea reclamantului și un acord din cauza absenței părților. Punerea în deliberare, stabilită la 1 iulie 1993, a avut loc la 18 mai 1995, ca urmare a unei trimiteri din cauza absenței reclamantului și a uneia la cererea acestuia. Prin hotărârea din 18 mai 1995, al cărei text a fost depus la grefa din 3 iunie 1995, instanța de judecată a respins cererea reclamantului. GRIEF Invochourt la: art. 6 din convenție, reclamantul se plânge de durata excesivă a procedurii în litigiu. Reclamantul se plânge, de asemenea, de încălcarea articolului 13 din convenție. Cererea a fost depusă la 15 decembrie 1994 și a fost înregistrată la 4 martie 1999. La 30 martie 1999, Curtea a decis să aducă prezenta cerere la cunoștința guvernului pârât, invitând la prezentarea în scris a observațiilor sale cu privire la admisibilitatea și justificarea cererii. Guvernul și-a prezentat observațiile la 19 iulie 1999, iar reclamantul a răspuns la aceasta la 10 septembrie 1999. ÎN DREPT Primul motiv al reclamantului se referă la durata procedurii în litigiu. Această procedură în litigiu, care a început la 2 mai 1988 în fața instanței judecătorești din Roma și sa încheiat la 3 iunie 1995. Potrivit reclamantului, durata procedurii, care a durat aproximativ șapte ani și o lună, pentru o instanță, nu îndeplinește cerința mai puțin de un termen rezonabil (art. 6 alineatul (1) din convenție). Curtea amintește că, în conformitate cu jurisprudența sa constantă, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri trebuie apreciat în funcție de circumstanțele cauzei și cu ajutorul următoarelor criterii: complexitatea cauzei, comportamentul părților și comportamentul autorităților sesizate în cauză (a se vedea Curtea eur. D.H., Hotărârea Vernillo c. Franța din 20 februarie 1991, seria A nr. 198, p. 12 alin. 30) și că, între altele, Hotărârea H. c. Franța din 24 octombrie 1989, seria A nr. 162, p. 21 alin. 55). Curtea arată că comportamentul reclamantului este la originea mai multor trimiteri, în special: de la 28 aprilie 1989 la 20 octombrie 1989, adică de la 7 martie 1989, și anume de la 7 martie 1989 la 1991 - 5 noiembrie 1992, adică aproape un an și opt luni, și de la 1 iulie 1993 până la 18 mai 1995, sau mai mult de un an și zece luni. În general, aceste întârzieri sunt de aproximativ patru ani. Curtea constată, de asemenea, întârzieri imputabile autorităților judiciare, în special : Trimiterea din oficiu a ședinței între 20 octombrie 1989 și 15 februarie 1990, adică aproximativ patru luni, și intervalul de timp care s-a scurs între ședința din 15 iunie 1990 și cea din 7 martie 1991, adică mai mult de șapte luni. Din acest motiv, având în vedere comportamentul reclamantului, Curtea consideră că durata globală a procedurii în litigiu nu este suficient de importantă pentru a se putea concluziona că o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție (a se vedea Curtea Europeană de Justiție D.H., Hotărârea din 27 februarie 1992 și 12 octombrie 1992, G., seria A nr. 228-F, p. 68, § 94 alin. 17 și Cesarini, seria A nr. 245-B, p. 26 alin. 20). În acest sens, Curtea consideră că cererea este în mod evident greșit întemeiată în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (4) din Convenție. Reclamantul se plânge, de asemenea, de încălcarea art. 13 din Convenție. Curtea constată că reclamantul nu a explicat în ce mod ar fi încălcat acest articol. Prin urmare, întrucât acest lucru nu a fost susținut, Curtea consideră că nu poate fi identificată nicio aparență de încălcare a acestei dispoziții și că acest fapt este în mod clar întemeiat greșit în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alineatul (4) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară RECHETA IRRECEVABILĂ [Notă1] [Notă] [Notă] Michael O
de la requête n° 46511/99
présentée par Sandro VANDI
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 26
septembre 2000 en une chambre composée de
M
me
E.
Palm
,
présidente
,
MM.
L.
Ferrari Bravo
,
Gaukur
Jörundsson
,
R.
Türmen
,
B.
Zupančič
,
R.
Maruste
,
juges
,
et de
M.
M.
O’Boyle
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 15 décembre 1994 et enregistrée le 4 mars 1999,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant italien, né en 1947 et résidant à Rome. Il est représenté devant la Cour par M
e
Paolo Avitabile, avocat à Rome.
Le 2 mai 1988, le requérant et une autre personne déposèrent un recours à l’encontre de l'Institut national d'assurances pour les accidents du travail (
INAIL
) devant le juge d’instance de Rome en dénonciation de nouvel œuvre et afin d’obtenir la démolition d’une construction.
La mise en état de l’affaire commença le 7 juillet 1988, date à laquelle la partie défenderesse fut déclarée défaillante. Le 20 janvier 1989, le juge d’instance admit l’audition de témoins. Le 28 avril 1989, l’audience fut reportée au 20 octobre 1989 à la demande du requérant, puis d’office au 15 février 1990. A cette dernière date, des témoins furent entendus. Le 15 juin 1990, le juge fixa l’audience de présentations des conclusions au 7
mars
1991.Cette dernière eut lieu le 5 novembre 1992, après un renvoi à la demande du requérant et un disposé en raison de l’absence des parties. La mise en délibéré, fixée au 1
er
juillet 1993, eut lieu le 18 mai 1995, suite à un renvoi en raison de l’absence du requérant et un à sa demande.
Par un jugement du 18 mai 1995, dont le texte fut déposé au greffe le 3 juin 1995, le juge d’instance rejeta la demande du requérant.
GRIEF
Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint de la durée excessive de la procédure litigieuse.
Le requérant se plaint également de la violation de l’article 13 de la Convention.
La requête a été introduite le 15 décembre 1994 et a été enregistrée le 4 mars 1999.
Le 30 mars 1999, la Cour a décidé de porter la présente requête à la connaissance du gouvernement défendeur, en l’invitant à présenter par écrit ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de la requête.
Le Gouvernement a présenté ses observations le 19 juillet 1999, et le requérant y a répondu le 10 septembre 1999.
1.
Le premier grief du requérant porte sur la durée de la procédure litigieuse. Cette procédure litigieuse, qui a débuté le 2 mai 1988 devant le juge d’instance de Rome et s’est terminée le 3 juin 1995
Selon le requérant, la durée de la procédure, qui a duré environ sept ans et un mois, pour une instance, ne répond pas à l'exigence du «
délai raisonnable
» (article 6 § 1 de la Convention).
La Cour rappelle que selon sa jurisprudence constante, le caractère raisonnable de la durée d'une procédure doit s'apprécier suivant les circonstances de la cause et à l'aide des critères suivants : la complexité de l'affaire, le comportement des parties et le comportement des autorités saisies de l'affaire (voir Cour eur. D.H., arrêt Vernillo c. France du 20 février 1991, série A n° 198, p. 12, § 30) et que «
seules les lenteurs imputables à l'Etat peuvent amener à conclure à l'inobservation du délai raisonnable
» (voir, entre autres, arrêt H. c.
France du 24 octobre 1989, série A n° 162, p. 21, § 55).
La Cour relève que le comportement du requérant est à l’origine de plusieurs renvois, notamment
: du 28 avril 1989 au 20 octobre 1989, soit de plus de cinq mois, du 7
mars
1991 au 5 novembre 1992, soit presque un an et huit mois, et du 1
er
juillet 1993 au 18 mai 1995, soit plus de un an et dix mois. Globalement ces retards sont d’environ quatre ans.
La Cour relève également des retards imputables aux autorités judiciaires, notamment
: le renvoi d’office de l'audience entre le 20 octobre 1989 et le 15 février 1990, soit environ quatre mois, et l’intervalle qui s’est écoulé entre l’audience du 15 juin 1990 et celle du 7 mars 1991, soit plus de sept mois.
De ce fait, eu égard au comportement du requérant, la Cour considère que la durée globale de la procédure litigieuse ne se révèle pas suffisamment importante pour que l'on puisse conclure à une apparence de violation de l'article 6 § 1 de la Convention (voir, Cour eur. D.H., arrêts c. Italie des 27
février 1992 et 12 octobre 1992, G., série A n° 228-F, p. 68, §
18, Cormio, série A n° 228-I, p. 94, § 17, et Cesarini, série A n° 245-B, p. 26, § 20).
Partant, la Cour estime que la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée conformément à l’article 35 § 4 de la Convention.
2.
Le requérant se plaint également de la violation de l’article 13 de la Convention.
La Cour constate que le requérant n’a pas explicité en quoi il y aurait violation de cet article. Partant, ce grief n’ayant pas été étayé, la Cour estime qu’aucune apparence de violation de cette disposition ne peut être décelée et que ce grief est manifestement mal fondé selon l’article 35 § 3 et doit être rejeté conformément à l’article 35 § 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
.
[Note1]
[Note2]
Michael O’Boyle
Elisabeth
Palm
Greffier
Présidente
[Note1]
Indiquer les griefs sans citer nécessairement les articles de la Convention invoquées.
[Note2]
Indiquer les griefs sans citer nécessairement les articles de la Convention invoquées.