AFFAIRE BIBA c. GRECE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 33170/96) îndreptată împotriva Greciei și prin care un resortisant albanez, Shpetim Biba („reclamantul"), sesizase Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia") la 17 februarie 1996 în temeiul fostului art. 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de av. I. Yannacou, avocat la baroul din Salonic. Guvernul grec („Guvernul") este reprezentat de delegatul agentului său, dna V. Pelekou, auditor pe lângă Consiliul juridic al Statului.

Reclamantul susținea în special că îi fusese imposibil să recurgă în casație împotriva condamnării sale din cauza imposibilității de a obține asistența judiciară în acest scop. Invoca art. 6 §§ 1 și 3 din Convenție.

La 21 mai 1997, Comisia (Prima Cameră) a decis să aducă această cerere la cunoștința Guvernului și să-l invite să prezinte în scris observații cu privire la admisibilitatea și temeinicia acesteia.

În urma intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la 1 noiembrie 1998 și conform art. 5 § 2 al acestuia, cererea a fost transmisă Curții.

Conform art. 52 § 1 din regulamentul Curții („regulamentul"), președintele Curții, dl L. Wildhaber, a atribuit cauza secției a treia.

Printr-o decizie din 30 noiembrie 1999, camera a declarat cererea parțial admisibilă.

Reclamantul a depus observații scrise pe fondul cauzei, dar nu și Guvernul. ÎN FAPT

Acuzat de omor voluntar deosebit de revoltător, de jaf cu violență și de intrare și ședere ilegale pe teritoriul grec, reclamantul s-a prezentat la 25 mai 1994 în fața curții cu jurați din Serres, compusă din trei judecători și patru jurați. Era reprezentat de un avocat, care l-a apărat gratuit, și a beneficiat de asistența unui interpret desemnat de parchet. Curtea cu jurați l-a condamnat pe reclamant în special la recluziune penală pe viață.

Reclamantul a făcut apel împotriva acestei hotărâri în fața curții cu jurați de apel din Salonic, care a ținut audiență la 4 decembrie 1995. Era din nou reprezentat de un avocat ale cărui onorarii par să fi fost acoperite de o teologă anglicană, dna McIntyre, resortisantă britanică, care îl cunoscuse pe reclamant în închisoare, îl ajutase financiar de atunci și efectuase chiar propriile sale investigații ale cauzei, și asistat de un interpret. Curtea cu jurați de apel a audiat șase martori ai acuzării și doi ai apărării, dintre care dna McIntyre. Curtea a respins o cerere a apărării de amânare a dezbaterilor. În cele din urmă, aceasta a confirmat hotărârea de primă instanță și a refuzat să-i recunoască reclamantului circumstanțe atenuante. Hotărârea a fost finalizată la 14 decembrie 1995. Reclamantul nu a recurat în casație. Dna McIntyre nu mai putea avansa acestuia din urmă sumele importante necesare pentru un recurs în casație.

Dna McIntyre, care îl reprezentase inițial pe reclamant în fața Curții Europene, susține că în timpul depoziției sale în fața curții cu jurați de apel, a fost întreruptă de întrebări privind convingerile sale religioase și a fost împiedicată să se refere la un element de probă important pe care îl avea de la poliția albaneză și care ar dovedi, potrivit ei, nevinovăția reclamantului; președintele curții i-ar fi spus „uitați de poliția albaneză". Reclamantul ar fi fost, de asemenea, forțat să-și prescurteze depoziția și nu a fost informat, la momentul pronunțării verdictului, despre posibilitatea de a recurge în casație. Or, aceste fapte nu ar fi fost raportate în procesul-verbal al audienței. În plus, dna McIntyre susține că nu i s-a permis să-l viziteze pe reclamant cât timp acesta era încă la Salonic.

Art. 376 din Codul de procedură penală dispune că în materie de crime, președintele curții de apel este obligat să desemneze un avocat pentru a asigura apărarea unui inculpat nereprezentat dacă acesta din urmă o cere. Art. 340 § 1 se aplică mutatis mutandis.

În plus, art. 201 § 6 din codul referitor la avocați atribuie consiliului Ordinului avocaților competența de a desemna un avocat pentru a asista gratuit persoanele pe care le consideră lipsite de mijloace.

Art. 366 din Codul de procedură penală prevede că cel care conduce dezbaterile invită inculpatul să se apere împotriva acuzației formulate împotriva sa; inculpatul nu trebuie întrerupt, decât dacă insistă să se îndepărteze de subiect, sau împiedicat în timpul relatării faptelor de natură să respingă acuzația. Nerespectarea acestei dispoziții antrenează nulitatea procedurii și constituie un motiv de casație, în temeiul art. 170 d) și 510 a) din același cod, dar trebuie să reiasă din procesul-verbal al audienței. În această privință, art. 141-2 prevede că părțile au dreptul să ceară ca depozițiile persoanelor audiate să fie înregistrate, precum și pe acela de a remite în scris celui care conduce dezbaterile depozițiile lor. Decizia tribunalului care refuză sau limitează drepturile menționate mai sus, și care este pronunțată după recursul introdus împotriva refuzului celui care conduce dezbaterile, poate face obiectul aceleași căi de atac ca cea deschisă împotriva deciziei definitive și doar în același timp cu aceasta din urmă. În cele din urmă, art. 145-3 prevede că, într-un termen de douăzeci de zile de la finalizarea proceselor-verbale de audiență, judecătorul poate, din oficiu sau la cererea părților și a procurorului, corecta erorile și completa eventualele lacune ale proceselor-verbale menționate.

Conform art. 473 §§ 1 și 3 din Codul de procedură penală, orice recurs în casație trebuie să fie formulat în cele zece zile care urmează pronunțării hotărârii și în fața tribunalului care a pronunțat hotărârea. Paragraful 2 al aceluiași articol dă, de asemenea, posibilitatea persoanei condamnate să formuleze un recurs în cele douăzeci de zile care urmează pronunțării la procurorul general pe lângă Curtea de Casație. În cele din urmă, paragraful 3 al acestui articol deschide încă un termen de zece zile de la finalizarea hotărârii, adică transcrierea sa într-un registru special ținut de grefa instanței penale. Conform art. 474 din cod, recursul este formulat prin intermediul unei declarații în acest scop în fața unei autorități publice, cum ar fi directorul închisorii unde este deținut cel interesat. Se întocmește un raport, care trebuie să enunțe motivele de casație.

Art. 510 din Codul de procedură penală enumeră ansamblul motivelor de casație, printre care figurează un anumit număr de vicii de procedură și interpretarea sau aplicarea eronate ale dispozițiilor de fond ale dreptului penal. În termenii art. 476 § 1 și 513 § 1 din Codul de procedură penală, astfel cum sunt interpretate de Curtea de Casație, un recurs nemotivat este inadmisibil (Curtea de Casație, hotărârea nr. 1438/1986, Pinika Hronika, vol. 37, p. 170, hotărârea nr. 73/1987, Pinika Hronika, vol. 37, p. 314, și hotărârea nr. 182/1987, Pinika Hronika, vol. 37, p. 605).

Conform art. 509 § 2 din Codul de procedură penală, autorul recursului poate ridica „motive suplimentare" de casație într-un memoriu ampliativ care trebuie să fie depus la serviciile procurorului general pe lângă Curtea de Casație cel târziu cu cincisprezece zile înainte de audiență. Totuși, conform jurisprudenței constante a Curții de Casație, „motivele suplimentare" nu pot fi luate în considerare decât dacă memoriul introductiv enunță cel puțin un motiv declarat admisibil și suficient susținut (Curtea de Casație, hotărârile nr. 242/1951, 341/1952, 248/1958, 472/1970, 892/1974, 758/1979, Nomiko Vima 1980, p. 56, 647/1983, 1438/1986 și 1453/1987, Pinika Hronika, vol. 38, p. 191).

Cu toate acestea, un inculpat poate utiliza termenul prevăzut la art. 473 § 2 din cod (paragraful 23 de mai sus) pentru a completa un recurs în casație formulat în fața uneia dintre autoritățile menționate la art. 474 din cod, atunci când declarația de recurs nu conține un „motiv de casație suficient susținut".

În temeiul art. 513 § 3 din Codul de procedură penală, părțile la un recurs trebuie să fie reprezentate de un avocat la audiența în fața Curții de Casație. Aceasta a declarat că codul nu prevede asistență judiciară pentru casație și că art. 6 § 3 c) din Convenție nu se aplică procedurii în fața Curții de Casație, care nu implică decizie asupra unei acuzații în materie penală (Curtea de Casație, hotărârile nr. 381/1982, Pinika Hronika, vol. 32, p. 928; nr. 724/1992, Pinika Hronika, vol. 32, p. 656, și nr. 1368/1992).

Conform art. 546 § 2 din Codul de procedură penală, o decizie care condamnă un inculpat dobândește putere de lucru judecat atunci când nu este susceptibilă de recurs, sau când cel interesat nu a uzat de posibilitatea de a face apel, sau când recursul său, formulat în termenele prevăzute de lege, a fost respins. ÎN DREPT

Reclamantul subliniază că la momentul în care curtea cu jurați de apel din Salonic a respins apelul, acesta nu dispunea de niciun resurs pentru a recurge în casație. Onorariile minime ale unui avocat pentru a redacta un recurs s-ar ridica la 170.000 drahme, iar cele ale avocaților specializați în afaceri atât de grave ar depăși 300.000 drahme. Nici curtea de apel din Salonic, nici baroul din Atena, nici Curtea de Casație nu puteau desemna un avocat care să-l asiste gratuit pe reclamant.

Guvernul nu se pronunță asupra acestui punct. Argumentația sa, prezentată în stadiul admisibilității cererii, se limita să invoce neepuizarea căilor de recurs interne, deoarece reclamantul nu introdusese o cerere la consiliul Ordinului avocaților, în temeiul art. 201 § 6 din codul referitor la avocați.

Curtea reamintește că dreptul inculpatului la asistența juridică a unui avocat din oficiu constituie un element, printre altele, al noțiunii de proces penal echitabil (a se vedea în special hotărârea Pham Hoang c. Franței din 25 septembrie 1992, seria A nr. 243, § 39).

Curtea notează că prezenta cauză prezintă similitudini cu cauza Twalib c. Greciei, în care Curtea constatase o încălcare a art. 6 § 3 c) (hotărârea din 9 iunie 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-IV). În cauza Twalib, Curtea constatase că reclamantul era lipsit de mijloace și cerea o asistență judiciară pentru recursul său în casație și că interesele justiției cereau acordarea acestei asistențe având în vedere gravitatea infracțiunii și severitatea pedepsei, precum și complexitatea procedurii în casație; constatase, de asemenea, că reclamantul era de origine străină și nu cunoștea limba și sistemul juridic grec; astfel, concluzionase că, deoarece dreptul grec nu prevedea acordarea unei asistențe judiciare în casație, existase o încălcare a art. 6 § 3 c).

În speță, nu există nicio îndoială că reclamantul nu avea la acea epocă mijloace de a remunera un apărător în casație. Reclamantul, imigrant clandestin în Grecia, supraviețuia lucrând ocazional ca muncitor necalificat până în ziua arestării sale. Suma modestă pe care poliția o găsise asupra sa a fost confiscată în aceeași zi. În procedurile în fața instanțelor grecești, era asistat de o vizitatoare de închisori, membră a unei organizații umanitare, care pare să fi plătit ea însăși onorariile avocaților care îl reprezentaseră pe reclamant în fața curții cu jurați și a curții cu jurați de apel. Totuși, această persoană nu mai putea avansa sume mai importante pentru a acoperi cheltuielile unei proceduri în casație. Curtea reamintește, de asemenea, că a decis să acorde asistența judiciară reclamantului în procedura în fața sa.

În plus, asupra punctului de a ști dacă interesele justiției cereau ca reclamantul să beneficieze de o asistență judiciară, Curtea relevă gravitatea infracțiunii reproșate, precum și severitatea pedepsei aplicate: reclamantul a fost declarat vinovat de „omor voluntar deosebit de revoltător" și condamnat la recluziune penală pe viață. La aceasta se adaugă complexitatea procedurii în casație și faptul că reclamantul, de naționalitate străină și necunoscând limba și sistemul juridic grec, nu era în măsură să redacteze el însuși - și într-un termen de zece zile de la hotărârea curții cu jurați de apel - un act juridic atât de tehnic precum un recurs în casație.

Curtea reamintește că în cauza Twalib, constatase că legislația grecă nu prevede în niciun caz acordarea unei asistențe judiciare persoanelor care recurg în casație. Spre deosebire de cauza Twalib, reclamantul nu a completat, în speță, un formular tipizat de recurs și nici nu a cerut procurorului pe lângă Curtea de Casație să comisioneze un avocat pentru a-l asista în pregătirea recursului său. Totuși, în opinia Curții, această diferență nu schimbă nimic în raport cu fondul celor două cauze.

Având în vedere imposibilitatea pentru reclamant de a obține asistența judiciară pentru a recurge în casație, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție, coroborat cu paragraful 3 c) al acestui articol.

Reclamantul solicită opt milioane de drahme pentru prejudiciu moral. Acesta subliniază suferința sa legată de faptul că nu a putut să se apere în fața Curții de Casație și că este condamnat pe viață. Reproșează Statului că nu a luat măsurile necesare în urma hotărârii Twalib.

Guvernul se declară gata să plătească două milioane de drahme cu acest titlu.

Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit un prejudiciu moral pe care îl evaluează, în echitate, la 3.000.000 drahme. B. Cheltuieli de judecată

Pentru onorariile avocatului, reclamantul solicită o sumă de 2.700.000 drahme din care urmează să se reducă 5.000 franci francezi deja primiți cu titlu de asistență judiciară. Acesta susține că avocatul său a consacrat pentru procedura în fața Curții 120 de ore de muncă (din care furnizează detaliul) la 20.000 drahme pe oră.

Guvernul propune să plătească o sumă de 1.000.000 drahme, din care ar trebui redusă cea acordată pentru asistența judiciară.

Curtea notează că prezenta cerere a fost introdusă în numele reclamantului de către dna McIntyre și că avocatul acestuia nu a preluat apărarea intereselor reclamantului decât după comunicarea cererii către Guvern. Statuând în echitate, acordă reclamantului 1.500.000 drahme, plus orice sumă datorată cu titlu de taxă pe valoarea adăugată, minus 5.000 franci francezi deja plătiți cu titlu de asistență judiciară. C. Dobânzi moratorii

Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă în Grecia la data adoptării prezentei hotărâri era de 6% pe an. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară că a existat o încălcare a art. 6 §§ 1 și 3 c) din Convenție; 2. Declară a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform art. 44 § 2 din Convenție, 3.000.000 (trei milioane) drahme pentru daune morale și 1.500.000 (un milion cinci sute mii) drahme pentru cheltuieli de judecată, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de taxă pe valoarea adăugată, minus 5.000 (cinci mii) franci francezi de convertit în drahme la cursul în vigoare la data plății; b) că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 6% pe an de la expirarea termenului menționat și până la plată; 3. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 26 septembrie 2000 în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții. S. Dollé J.-P. Costa Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 33170/96) dirigée contre la Grèce et dont un ressortissant albanais, Shpetim Biba (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 17 février 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e I. Yannacou, avocat au barreau de Thessalonique. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par le délégué de son agent, M me V. Pelekou, auditeur auprès du Conseil juridique de l’Etat.

Le requérant alléguait en particulier qu’il lui avait été impossible de se pourvoir en cassation contre sa condamnation faute de pouvoir obtenir l’aide judiciaire à cet effet. Il invoquait l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention.

Le 21 mai 1997, la Commission (Première Chambre) a décidé de porter cette requête à la connaissance du Gouvernement et de l’inviter à présenter par écrit des observations sur la recevabilité et le bien-fondé de celle-ci.

A la suite de l’entrée en vigueur du Protocole n° 11 le 1 er novembre 1998, et conformément à l’article 5 § 2 de celui-ci, la requête a été transmise à la Cour.

Conformément à l’article 52 § 1 du règlement de la Cour (« le règlement »), le président de la Cour, M. L. Wildhaber, a attribué l’affaire à la troisième section.

Par une décision du 30 novembre 1999, la chambre a déclaré la requête partiellement recevable.

Le requérant a déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire, mais non le Gouvernement. EN FAIT I.

Accusé d’homicide volontaire particulièrement répugnant, de vol avec violence et d’entrée et séjour illégal sur le territoire grec, le requérant comparut, le 25 mai 1994, devant la cour d’assises de Serres, composée de trois juges et de quatre jurés. Il était représenté par un avocat, qui le défendit gratuitement, et bénéficia de l’assistance d’un interprète désigné par le parquet. La cour d’assises condamna le requérant notamment à la réclusion criminelle à perpétuité.

Le requérant interjeta appel de ce jugement devant la cour d’assises d’appel de Thessalonique, qui tint audience le 4 décembre 1995. Il était à nouveau représenté par un avocat dont les honoraires semblent avoir été pris en charge par une théologienne anglicane, M me McIntyre, ressortissante britannique, qui avait connu le requérant en prison, l’aidait financièrement depuis lors et avait même mené ses propres investigations de l’affaire, et assisté d’un interprète. La cour d’assises d’appel entendit six témoins à charge et deux à décharge, dont M me McIntyre. La cour rejeta une demande de la défense tendant à l’ajournement des débats. Enfin, elle confirma le jugement de première instance et refusa de reconnaître au requérant des circonstances atténuantes. L’arrêt fut mis au propre le 14 décembre 1995. Le requérant ne se pourvut pas en cassation. M me McIntyre ne pouvait plus avancer à ce dernier les sommes importantes nécessaires pour un pourvoi en cassation.

M me McIntyre, qui avait représenté initialement le requérant devant la Cour européenne, allègue que lors de sa déposition devant la cour d’assises d’appel, elle fut interrompue par des questions concernant ses convictions religieuses et fut empêchée de se référer à un élément de preuve important qu’elle tenait de la police albanaise et qui prouverait, selon elle, l’innocence du requérant ; le président de la cour lui aurait dit « oubliez la police albanaise ». Le requérant aurait été aussi forcé d’abréger sa déposition et ne fut pas informé, au moment du prononcé du verdict, de la possibilité de se pourvoir en cassation. Or ces faits n’auraient pas été rapportés sur le compte rendu de l’audience. De plus, M me McIntyre soutient qu’elle n’a pas été autorisée à rendre visite au requérant pendant que celui-ci était encore à Thessalonique. II.

L’article 376 du code de procédure pénale dispose qu'en matière de crimes le président de la cour d’appel est tenu de désigner un avocat pour assurer la défense d’un accusé non représenté si celui-ci en fait la demande. L’article 340 § 1 s’applique mutatis mutandis.

En outre, l’article 201 § 6 du code relatif aux avocats attribue au conseil de l’Ordre des avocats la compétence de désigner un avocat pour assister gratuitement les personnes qu’il considère comme impécunieuses.

L’article 366 du code de procédure pénale prévoit que celui qui dirige les débats invite l’accusé à se défendre contre l’accusation portée contre lui ; l’accusé ne doit pas être interrompu, sauf s’il insiste à s'éloigner du sujet, ou empêché pendant le récit des faits de nature à rejeter l’accusation. Le non-respect de cette disposition entraîne la nullité de la procédure et constitue un motif de cassation, en vertu des articles 170 d) et 510 a) du même code, mais il doit ressortir du compte rendu de l’audience. A cet égard, l’article 141 ‑ 2 prévoit que les parties ont le droit de demander que les dépositions des personnes entendues soient enregistrées, ainsi que celui de remettre par écrit à celui qui dirige les débats, leurs dépositions. La décision du tribunal qui refuse ou limite les droits susmentionnés, et qui est rendue après le recours introduit contre le refus de celui qui dirige les débats, peut faire l’objet du même recours que celui ouvert contre la décision définitive et seulement en même temps que cette dernière. Enfin l’article 145 ‑ 3 prévoit que, dans un délai de vingt jours à compter de la mise au net des compte rendus d’audience, le juge peut d’office ou à la demande des parties et du procureur corriger les erreurs et combler les lacunes éventuelles desdits compte rendus.

Selon l’article 473 §§ 1 et 3 du code de procédure pénale, tout pourvoi en cassation doit être formé dans les dix jours suivant le prononcé du jugement ou de l’arrêt et devant le tribunal qui a rendu le jugement ou l’arrêt. Le paragraphe 2 du même article donne aussi la possibilité à la personne condamnée de former un pourvoi dans les vingt jours qui suivent le prononcé auprès du procureur général près la Cour de cassation. Enfin, le paragraphe 3 de cet article ouvre encore un délai de dix jours à partir de la mise au propre de l’arrêt, c’est-à-dire sa transcription dans un registre spécial tenu par le greffe de la juridiction pénale. Conformément à l’article 474 du code, le pourvoi est formé au moyen d’une déclaration à cet effet devant une autorité publique telle que le directeur de la prison où l’intéressé est détenu. Un rapport est établi, qui doit énoncer les moyens de cassation.

L’article 510 du code de procédure pénale énumère l’ensemble des moyens de cassation, parmi lesquels figurent un certain nombre de vices de procédure et l’interprétation ou l’application erronées des dispositions de fond du droit pénal. Aux termes des articles 476 § 1 et 513 § 1 du code de procédure pénale, tels qu’interprétés par la Cour de cassation, un pourvoi non motivé est irrecevable (Cour de cassation, arrêt n° 1438/1986, Pinika Hronika, vol. 37, p. 170, arrêt n° 73/1987, Pinika Hronika, vol. 37, p. 314, et arrêt n° 182/1987, Pinika Hronika, vol. 37, p. 605).

Conformément à l’article 509 § 2 du code de procédure pénale, l’auteur du pourvoi peut soulever des « moyens additionnels » de cassation dans un mémoire ampliatif qui doit être déposé auprès des services du procureur général près la Cour de cassation au plus tard quinze jours avant l’audience. Toutefois, d’après la jurisprudence constante de la Cour de cassation, des « moyens additionnels » ne peuvent être pris en considération que si le mémoire introductif énonce au moins un moyen déclaré recevable et suffisamment étayé (Cour de cassation, arrêts nos 242/1951, 341/1952, 248/1958, 472/1970, 892/1974, 758/1979, Nomiko Vima 1980, p. 56, 647/1983, 1438/1986 et 1453/1987, Pinika Hronika, vol. 38, p. 191).

Nonobstant cette jurisprudence, un accusé peut utiliser le délai prévu à l’article 473 § 2 du code (paragraphe 23 ci-dessus) pour compléter un pourvoi en cassation formé devant l’une des autorités mentionnées à l’article 474 du code, lorsque la déclaration de pourvoi ne contient pas de «moyen de cassation suffisamment étayé».

En vertu de l’article 513 § 3 du code de procédure pénale, les parties à un pourvoi doivent être représentées par un avocat à l’audience devant la Cour de cassation. Celle-ci a déclaré que le code ne prévoit pas d’aide judiciaire pour la cassation et que l’article 6 § 3 c) de la Convention n’est pas applicable à la procédure devant la Cour de cassation, laquelle n'emporte pas décision sur une accusation en matière pénale (Cour de cassation, arrêts n° 381/1982, Pinika Hronika, vol. 32, p. 928 ; n° 724/1992, Pinika Hronika, vol. 32, p. 656, et n° 1368/1992).

Conformément à l’article 546 § 2 du code de procédure pénale, une décision condamnant un accusé acquiert force de chose jugée lorsqu’elle n’est pas susceptible de recours, ou lorsque l’intéressé n’a pas usé de la possibilité de faire appel, ou lorsque son recours, formé dans les délais prévus par la loi, a été rejeté. EN DROIT I.

Le requérant souligne qu’au moment où la cour d’assises d’appel de Thessalonique rejeta l’appel, il ne disposait d’aucune ressource pour se pourvoir en cassation. Les honoraires minima d’un avocat pour rédiger un pourvoi s’élèveraient à 170 000 drachmes et ceux des avocats spécialisés dans des affaires aussi graves dépasseraient 300 000 drachmes. Ni la cour d’appel de Thessalonique, ni le barreau d’Athènes, ni la Cour de cassation ne pouvaient désigner un avocat pour assister gratuitement le requérant.

Le Gouvernement ne se prononce pas sur ce point. Son argumentation, présentée au stade de la recevabilité de la requête, se limitait à exciper du non-épuisement des voies de recours internes, car le requérant n’avait pas introduit une demande au conseil de l’Ordre des avocats, en vertu de l’article 201 § 6 du code relatif aux avocats.

La Cour rappelle que le droit de l’accusé à l’assistance juridique d’un avocat d’office constitue un élément, parmi d’autres, de la notion de procès pénal équitable (voir notamment l’arrêt Pham Hoang c. France du 25 septembre 1992, série A n° 243, § 39).

La Cour note que la présente affaire présente des similitudes avec l’affaire Twalib c. Grèce, dans laquelle la Cour avait constaté une violation de l’article 6 § 3 c) (arrêt du 9 juin 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ IV). Dans l’affaire Twalib, la Cour avait constaté que le requérant était impécunieux et demandait une assistance judiciaire pour son pourvoi en cassation et que les intérêts de la justice exigeaient l’octroi de cette assistance vu la gravité de l’infraction et la sévérité de la peine, ainsi que la complexité de la procédure en cassation ; elle avait constaté aussi que le requérant était d’origine étrangère et ignorait la langue et le système juridique grecs ; elle avait ainsi conclu que, comme le droit grec ne prévoyait pas l’octroi d’une assistance judiciaire en cassation, il y avait eu violation de l’article 6 § 3 c).

En l’espèce, il ne fait aucun doute que le requérant n’avait pas à l’époque les moyens de rémunérer un défenseur en cassation. Le requérant, immigré clandestin en Grèce, survivait en travaillant occasionnellement comme ouvrier non qualifié jusqu’au jour de son arrestation. La somme modique que la police avait trouvée sur lui a été confisquée le jour même. Dans les procédures devant les juridictions grecques, il était assisté par une visiteuse de prisons, membre d’une organisation humanitaire, qui semble avoir payé elle-même les honoraires des avocats qui avaient représenté le requérant devant la cour d’assises et la cour d’assises d’appel. Toutefois, cette personne ne pouvait plus avancer des sommes plus importantes pour couvrir les frais d’une procédure en cassation. La Cour rappelle également qu’elle a décidé d’accorder l’aide judiciaire au requérant dans la procédure devant elle.

En outre, sur le point de savoir si les intérêts de la justice exigeaient que le requérant bénéficiât d’une assistance judiciaire, la Cour relève la gravité de l’infraction reprochée ainsi que la sévérité de la peine infligée : le requérant a été déclaré coupable « d’homicide volontaire particulièrement répugnant » et condamné à la réclusion criminelle à perpétuité. A cela s’ajoute la complexité de la procédure en cassation et le fait que le requérant, de nationalité étrangère et ignorant la langue et le système juridique grecs n’était pas en mesure de rédiger lui-même - et dans un délai de dix jours à compter de l’arrêt de la cour d’assises d’appel - un acte juridique aussi technique qu’un pourvoi en cassation.

La Cour rappelle que dans l’affaire Twalib, elle avait constaté que la législation grecque ne prévoit nullement l’octroi d’une aide judiciaire aux personnes qui se pourvoient en cassation. A la différence de l’affaire Twalib, le requérant n’avait, en l’espèce, ni rempli un formulaire type de pourvoi ni demandé au procureur près la Cour de cassation de commettre un avocat pour l’assister dans la préparation de son pourvoi. Toutefois, de l’avis de la Cour, cette différence ne change rien par rapport au fond des deux affaires.

Compte tenu de l’impossibilité pour le requérant d’obtenir l’aide judiciaire pour se pourvoir en cassation, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention, combiné avec le paragraphe 3 c) de cet article. II.

Le requérant sollicite huit millions de drachmes pour dommage moral. Il souligne sa détresse liée au fait qu’il n’a pas pu se défendre devant la Cour de cassation et qu’il est condamné à perpétuité. Il reproche à l’Etat de ne pas avoir pris les mesures nécessaires suite à l’arrêt Twalib.

Le Gouvernement se déclare prêt à verser deux millions de drachmes à ce titre.

La Cour estime que le requérant a dû subir un dommage moral qu’elle évalue, en équité, à 3 000 000 drachmes. B. Frais et dépens

Pour honoraires d’avocat, le requérant réclame un montant de 2 700 000 drachmes à réduire de 5 000 francs français déjà perçus au titre de l’assistance judiciaire. Il soutient que son avocat a consacré pour la procédure devant la Cour 120 heures de travail (dont il fournit le détail) à 20 000 drachmes l’heure.

Le Gouvernement propose de verser une somme de 1 000 000 drachmes, de laquelle il faudrait réduire celle accordée pour l’assistance judiciaire.

La Cour note que la présente requête a été introduite au nom du requérant par M me McIntyre et que l’avocat de celui-ci n’a assumé la défense des intérêts du requérant qu’après la communication de la requête au Gouvernement. Statuant en équité, elle accorde au requérant 1 500 000 drachmes, plus tout montant dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée, moins 5 000 francs français déjà versés au titre de l’assistance judiciaire. C. Intérêts moratoires

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Grèce à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 6 % l ’ an. par ces motifs, la cour, À l’unanimitÉ, 1. Dit , qu’il y a eu violation de l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention ; 2. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 3 000 000 (trois millions) drachmes pour dommage moral et 1 500 000 (un million cinq cents mille) drachmes pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée, moins 5 000 (cinq mille) francs français à convertir en drachmes au taux en vigueur à la date du versement ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 6 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 26 septembre 2000 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président