AFFAIRE BIBA c. GRECE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 6-1+6-3-c;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
AFFAIRE BIBA c. GRECE (CtEDO, 2000)
SECȚIA A TREIA
CAUZA BIBA c. GRECIEI
(Cererea nr. 33170/96)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
26 septembrie 2000
DEFINITIVĂ
26/12/2000
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă înainte de apariția versiunii sale definitive.
În cauza Biba c. Greciei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită într-o cameră compusă din:
Dl J-P. Costa, președinte,
Dl C.L. Rozakis,
Dl L. Loucaides,
Dl P. Kūris,
Dna F. Tulkens,
Dl K. Jungwiert,
Sir Nicolas Bratza, judecători,
și dna S. Dollé, grefier de secție,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 30 noiembrie 1999 și 5 septembrie 2000,
Pronunță următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:
PROCEDURA
La originea cauzei se află o cerere (nr. 33170/96) îndreptată împotriva Greciei și prin care un resortisant albanez, Shpetim Biba („reclamantul"), sesizase Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia") la 17 februarie 1996 în temeiul fostului art. 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").
Reclamantul este reprezentat de av. I. Yannacou, avocat la baroul din Salonic. Guvernul grec („Guvernul") este reprezentat de delegatul agentului său, dna V. Pelekou, auditor pe lângă Consiliul juridic al Statului.
Reclamantul susținea în special că îi fusese imposibil să recurgă în casație împotriva condamnării sale din cauza imposibilității de a obține asistența judiciară în acest scop. Invoca art. 6 §§ 1 și 3 din Convenție.
La 21 mai 1997, Comisia (Prima Cameră) a decis să aducă această cerere la cunoștința Guvernului și să-l invite să prezinte în scris observații cu privire la admisibilitatea și temeinicia acesteia.
În urma intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la 1 noiembrie 1998 și conform art. 5 § 2 al acestuia, cererea a fost transmisă Curții.
Conform art. 52 § 1 din regulamentul Curții („regulamentul"), președintele Curții, dl L. Wildhaber, a atribuit cauza secției a treia.
Printr-o decizie din 30 noiembrie 1999, camera a declarat cererea parțial admisibilă.
Reclamantul a depus observații scrise pe fondul cauzei, dar nu și Guvernul.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE SPEȚEI
La 19 ianuarie 1993, reclamantul, care intrase clandestin în Grecia, a fost arestat pentru omorul unui alt resortisant albanez, al cărui craniu era zdrobit și corpul îngropat într-o grămadă de gunoi de grajd. Acesta susține că în timpul custodiei sale polițienești, din 19 până la 26 ianuarie 1993, nu a avut acces la un avocat și la un interpret, că a fost lipsit de apă și mâncare (deoarece toți banii săi fuseseră confiscați), că a fost bătut de polițiști și că a fost obligat să semneze o declarație în limba greacă pe care nu o putea înțelege.
Acuzat de omor voluntar deosebit de revoltător, de jaf cu violență și de intrare și ședere ilegale pe teritoriul grec, reclamantul s-a prezentat la 25 mai 1994 în fața curții cu jurați din Serres, compusă din trei judecători și patru jurați. Era reprezentat de un avocat, care l-a apărat gratuit, și a beneficiat de asistența unui interpret desemnat de parchet. Curtea cu jurați l-a condamnat pe reclamant în special la recluziune penală pe viață.
Reclamantul a făcut apel împotriva acestei hotărâri în fața curții cu jurați de apel din Salonic, care a ținut audiență la 4 decembrie 1995. Era din nou reprezentat de un avocat ale cărui onorarii par să fi fost acoperite de o teologă anglicană, dna McIntyre, resortisantă britanică, care îl cunoscuse pe reclamant în închisoare, îl ajutase financiar de atunci și efectuase chiar propriile sale investigații ale cauzei, și asistat de un interpret. Curtea cu jurați de apel a audiat șase martori ai acuzării și doi ai apărării, dintre care dna McIntyre. Curtea a respins o cerere a apărării de amânare a dezbaterilor. În cele din urmă, aceasta a confirmat hotărârea de primă instanță și a refuzat să-i recunoască reclamantului circumstanțe atenuante. Hotărârea a fost finalizată la 14 decembrie 1995. Reclamantul nu a recurat în casație. Dna McIntyre nu mai putea avansa acestuia din urmă sumele importante necesare pentru un recurs în casație.
Dna McIntyre, care îl reprezentase inițial pe reclamant în fața Curții Europene, susține că în timpul depoziției sale în fața curții cu jurați de apel, a fost întreruptă de întrebări privind convingerile sale religioase și a fost împiedicată să se refere la un element de probă important pe care îl avea de la poliția albaneză și care ar dovedi, potrivit ei, nevinovăția reclamantului; președintele curții i-ar fi spus „uitați de poliția albaneză". Reclamantul ar fi fost, de asemenea, forțat să-și prescurteze depoziția și nu a fost informat, la momentul pronunțării verdictului, despre posibilitatea de a recurge în casație. Or, aceste fapte nu ar fi fost raportate în procesul-verbal al audienței. În plus, dna McIntyre susține că nu i s-a permis să-l viziteze pe reclamant cât timp acesta era încă la Salonic.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
Art. 340 § 1 din Codul de procedură penală prevede că în materie de crime, președintele instanței de primă instanță trebuie, pentru a asigura apărarea unui inculpat nereprezentat, să desemneze un avocat care este ales pe o listă întocmită de baroul local în ianuarie a fiecărui an. Desemnarea trebuie să intervină cu cel puțin trei zile înainte de audiență dacă inculpatul o cere prin scrisoare adresată procurorului sau președintelui instanței de primă instanță, iar avocatul are acces la dosar.
Art. 376 din Codul de procedură penală dispune că în materie de crime, președintele curții de apel este obligat să desemneze un avocat pentru a asigura apărarea unui inculpat nereprezentat dacă acesta din urmă o cere. Art. 340 § 1 se aplică mutatis mutandis.
În plus, art. 201 § 6 din codul referitor la avocați atribuie consiliului Ordinului avocaților competența de a desemna un avocat pentru a asista gratuit persoanele pe care le consideră lipsite de mijloace.
Art. 366 din Codul de procedură penală prevede că cel care conduce dezbaterile invită inculpatul să se apere împotriva acuzației formulate împotriva sa; inculpatul nu trebuie întrerupt, decât dacă insistă să se îndepărteze de subiect, sau împiedicat în timpul relatării faptelor de natură să respingă acuzația. Nerespectarea acestei dispoziții antrenează nulitatea procedurii și constituie un motiv de casație, în temeiul art. 170 d) și 510 a) din același cod, dar trebuie să reiasă din procesul-verbal al audienței. În această privință, art. 141-2 prevede că părțile au dreptul să ceară ca depozițiile persoanelor audiate să fie înregistrate, precum și pe acela de a remite în scris celui care conduce dezbaterile depozițiile lor. Decizia tribunalului care refuză sau limitează drepturile menționate mai sus, și care este pronunțată după recursul introdus împotriva refuzului celui care conduce dezbaterile, poate face obiectul aceleași căi de atac ca cea deschisă împotriva deciziei definitive și doar în același timp cu aceasta din urmă. În cele din urmă, art. 145-3 prevede că, într-un termen de douăzeci de zile de la finalizarea proceselor-verbale de audiență, judecătorul poate, din oficiu sau la cererea părților și a procurorului, corecta erorile și completa eventualele lacune ale proceselor-verbale menționate.
Conform art. 473 §§ 1 și 3 din Codul de procedură penală, orice recurs în casație trebuie să fie formulat în cele zece zile care urmează pronunțării hotărârii și în fața tribunalului care a pronunțat hotărârea. Paragraful 2 al aceluiași articol dă, de asemenea, posibilitatea persoanei condamnate să formuleze un recurs în cele douăzeci de zile care urmează pronunțării la procurorul general pe lângă Curtea de Casație. În cele din urmă, paragraful 3 al acestui articol deschide încă un termen de zece zile de la finalizarea hotărârii, adică transcrierea sa într-un registru special ținut de grefa instanței penale. Conform art. 474 din cod, recursul este formulat prin intermediul unei declarații în acest scop în fața unei autorități publice, cum ar fi directorul închisorii unde este deținut cel interesat. Se întocmește un raport, care trebuie să enunțe motivele de casație.
Art. 510 din Codul de procedură penală enumeră ansamblul motivelor de casație, printre care figurează un anumit număr de vicii de procedură și interpretarea sau aplicarea eronate ale dispozițiilor de fond ale dreptului penal. În termenii art. 476 § 1 și 513 § 1 din Codul de procedură penală, astfel cum sunt interpretate de Curtea de Casație, un recurs nemotivat este inadmisibil (Curtea de Casație, hotărârea nr. 1438/1986, Pinika Hronika, vol. 37, p. 170, hotărârea nr. 73/1987, Pinika Hronika, vol. 37, p. 314, și hotărârea nr. 182/1987, Pinika Hronika, vol. 37, p. 605).
Conform art. 509 § 2 din Codul de procedură penală, autorul recursului poate ridica „motive suplimentare" de casație într-un memoriu ampliativ care trebuie să fie depus la serviciile procurorului general pe lângă Curtea de Casație cel târziu cu cincisprezece zile înainte de audiență. Totuși, conform jurisprudenței constante a Curții de Casație, „motivele suplimentare" nu pot fi luate în considerare decât dacă memoriul introductiv enunță cel puțin un motiv declarat admisibil și suficient susținut (Curtea de Casație, hotărârile nr. 242/1951, 341/1952, 248/1958, 472/1970, 892/1974, 758/1979, Nomiko Vima 1980, p. 56, 647/1983, 1438/1986 și 1453/1987, Pinika Hronika, vol. 38, p. 191).
Cu toate acestea, un inculpat poate utiliza termenul prevăzut la art. 473 § 2 din cod (paragraful 23 de mai sus) pentru a completa un recurs în casație formulat în fața uneia dintre autoritățile menționate la art. 474 din cod, atunci când declarația de recurs nu conține un „motiv de casație suficient susținut".
În temeiul art. 513 § 3 din Codul de procedură penală, părțile la un recurs trebuie să fie reprezentate de un avocat la audiența în fața Curții de Casație. Aceasta a declarat că codul nu prevede asistență judiciară pentru casație și că art. 6 § 3 c) din Convenție nu se aplică procedurii în fața Curții de Casație, care nu implică decizie asupra unei acuzații în materie penală (Curtea de Casație, hotărârile nr. 381/1982, Pinika Hronika, vol. 32, p. 928; nr. 724/1992, Pinika Hronika, vol. 32, p. 656, și nr. 1368/1992).
Conform art. 546 § 2 din Codul de procedură penală, o decizie care condamnă un inculpat dobândește putere de lucru judecat atunci când nu este susceptibilă de recurs, sau când cel interesat nu a uzat de posibilitatea de a face apel, sau când recursul său, formulat în termenele prevăzute de lege, a fost respins.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 §§ 1 ȘI 3 DIN CONVENȚIE
Reclamantul se plânge că nu a putut recurge în casație, deoarece era lipsit de mijloace și nu era posibil să obțină o asistență judiciară în fața Curții de Casație în acest scop. Acesta invocă art. 6 §§ 1 și 3 c) din Convenție care, în părțile sale pertinente, se citește astfel:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, (...) de către un tribunal (...), care va decide, (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. (...)
Orice acuzat are dreptul în special la:
(c) a se apăra el însuși sau a avea asistența unui apărător la alegerea sa și, dacă nu are mijloace de a remunera un apărător, a putea fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer;
(...)"
Reclamantul subliniază că la momentul în care curtea cu jurați de apel din Salonic a respins apelul, acesta nu dispunea de niciun resurs pentru a recurge în casație. Onorariile minime ale unui avocat pentru a redacta un recurs s-ar ridica la 170.000 drahme, iar cele ale avocaților specializați în afaceri atât de grave ar depăși 300.000 drahme. Nici curtea de apel din Salonic, nici baroul din Atena, nici Curtea de Casație nu puteau desemna un avocat care să-l asiste gratuit pe reclamant.
Guvernul nu se pronunță asupra acestui punct. Argumentația sa, prezentată în stadiul admisibilității cererii, se limita să invoce neepuizarea căilor de recurs interne, deoarece reclamantul nu introdusese o cerere la consiliul Ordinului avocaților, în temeiul art. 201 § 6 din codul referitor la avocați.
Curtea reamintește că dreptul inculpatului la asistența juridică a unui avocat din oficiu constituie un element, printre altele, al noțiunii de proces penal echitabil (a se vedea în special hotărârea Pham Hoang c. Franței din 25 septembrie 1992, seria A nr. 243, § 39).
27. Curtea notează că prezenta cauză prezintă similitudini cu cauza Twalib c. Greciei, în care Curtea constatase o încălcare a art. 6 § 3 c) (hotărârea din 9 iunie 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-IV). În cauza Twalib, Curtea constatase că reclamantul era lipsit de mijloace și cerea o asistență judiciară pentru recursul său în casație și că interesele justiției cereau acordarea acestei asistențe având în vedere gravitatea infracțiunii și severitatea pedepsei, precum și complexitatea procedurii în casație; constatase, de asemenea, că reclamantul era de origine străină și nu cunoștea limba și sistemul juridic grec; astfel, concluzionase că, deoarece dreptul grec nu prevedea acordarea unei asistențe judiciare în casație, existase o încălcare a art. 6 § 3 c).
În speță, nu există nicio îndoială că reclamantul nu avea la acea epocă mijloace de a remunera un apărător în casație. Reclamantul, imigrant clandestin în Grecia, supraviețuia lucrând ocazional ca muncitor necalificat până în ziua arestării sale. Suma modestă pe care poliția o găsise asupra sa a fost confiscată în aceeași zi. În procedurile în fața instanțelor grecești, era asistat de o vizitatoare de închisori, membră a unei organizații umanitare, care pare să fi plătit ea însăși onorariile avocaților care îl reprezentaseră pe reclamant în fața curții cu jurați și a curții cu jurați de apel. Totuși, această persoană nu mai putea avansa sume mai importante pentru a acoperi cheltuielile unei proceduri în casație. Curtea reamintește, de asemenea, că a decis să acorde asistența judiciară reclamantului în procedura în fața sa.
În plus, asupra punctului de a ști dacă interesele justiției cereau ca reclamantul să beneficieze de o asistență judiciară, Curtea relevă gravitatea infracțiunii reproșate, precum și severitatea pedepsei aplicate: reclamantul a fost declarat vinovat de „omor voluntar deosebit de revoltător" și condamnat la recluziune penală pe viață. La aceasta se adaugă complexitatea procedurii în casație și faptul că reclamantul, de naționalitate străină și necunoscând limba și sistemul juridic grec, nu era în măsură să redacteze el însuși - și într-un termen de zece zile de la hotărârea curții cu jurați de apel - un act juridic atât de tehnic precum un recurs în casație.
Curtea reamintește că în cauza Twalib, constatase că legislația grecă nu prevede în niciun caz acordarea unei asistențe judiciare persoanelor care recurg în casație. Spre deosebire de cauza Twalib, reclamantul nu a completat, în speță, un formular tipizat de recurs și nici nu a cerut procurorului pe lângă Curtea de Casație să comisioneze un avocat pentru a-l asista în pregătirea recursului său. Totuși, în opinia Curții, această diferență nu schimbă nimic în raport cu fondul celor două cauze.
Având în vedere imposibilitatea pentru reclamant de a obține asistența judiciară pentru a recurge în casație, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție, coroborat cu paragraful 3 c) al acestui articol.
II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENȚIE
În conformitate cu art. 41 din Convenție,
„Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante permite doar ștergerea imperfectă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."
A. Prejudiciu moral
Reclamantul solicită opt milioane de drahme pentru prejudiciu moral. Acesta subliniază suferința sa legată de faptul că nu a putut să se apere în fața Curții de Casație și că este condamnat pe viață. Reproșează Statului că nu a luat măsurile necesare în urma hotărârii Twalib.
Guvernul se declară gata să plătească două milioane de drahme cu acest titlu.
Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit un prejudiciu moral pe care îl evaluează, în echitate, la 3.000.000 drahme.
B. Cheltuieli de judecată
Pentru onorariile avocatului, reclamantul solicită o sumă de 2.700.000 drahme din care urmează să se reducă 5.000 franci francezi deja primiți cu titlu de asistență judiciară. Acesta susține că avocatul său a consacrat pentru procedura în fața Curții 120 de ore de muncă (din care furnizează detaliul) la 20.000 drahme pe oră.
Guvernul propune să plătească o sumă de 1.000.000 drahme, din care ar trebui redusă cea acordată pentru asistența judiciară.
Curtea notează că prezenta cerere a fost introdusă în numele reclamantului de către dna McIntyre și că avocatul acestuia nu a preluat apărarea intereselor reclamantului decât după comunicarea cererii către Guvern. Statuând în echitate, acordă reclamantului 1.500.000 drahme, plus orice sumă datorată cu titlu de taxă pe valoarea adăugată, minus 5.000 franci francezi deja plătiți cu titlu de asistență judiciară.
C. Dobânzi moratorii
Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă în Grecia la data adoptării prezentei hotărâri era de 6% pe an.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
Declară că a existat o încălcare a art. 6 §§ 1 și 3 c) din Convenție;
Declară
a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform art. 44 § 2 din Convenție, 3.000.000 (trei milioane) drahme pentru daune morale și 1.500.000 (un milion cinci sute mii) drahme pentru cheltuieli de judecată, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de taxă pe valoarea adăugată, minus 5.000 (cinci mii) franci francezi de convertit în drahme la cursul în vigoare la data plății;
b) că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 6% pe an de la expirarea termenului menționat și până la plată;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 26 septembrie 2000 în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții.
S. Dollé
J.-P. Costa
Grefier
Președinte