ALICINO contre l'ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 44383/98 prezentate de Savino Alicino împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 28 septembrie 2000 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis, președintele A.B. Baka, B. Conforti, G. Bonello, domnul Fischbach, domnul Tsatsa-Nikolovska, E. Levits, judecători și E. Fribergh, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus depusă la 19 septembrie 1995 și înregistrată la 13 noiembrie 1998 După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul este un cetățean italian, născut în 1932 și rezident la Andria (Bari). La 25 septembrie 1990, reclamantul în nume propriu și în calitatea sa de moștenitor al M. A., și alte unsprezece persoane au atribuit în fața instanței din Bari apelul municipalității din Bari a Andria și a provinciei Bari pentru a obține o declarație conform căreia calculul valorii landului primit ca urmare a exproprierii de fonduri a fost greșit și pentru a percepe o despăgubire proporțională cu suprafața de teren expropriată. După două audieri, printr-o ordonanță din 3 iulie 1991, consilierul pentru punerea în funcțiune a numit un expert pentru a determina valoarea terenului expropriat. Acesta a depus jurământul la 24 septembrie 1991. iulie 1992 au fost amânate pentru că expertul nu a depus încă la grefa raportul său de expertiză. La 10 noiembrie 1992, părțile au solicitat o trimitere pentru a examina raportul menționat. În urma unei trimiteri la cererea avocatului reclamantului, la 8 iunie 1993 acesta a solicitat suspendarea procedurii în termen de așteptare a unei proceduri pendinte în fața Curții Constituționale privind legitimitatea Legii nr. 333 din 1991 privind criteriile de despăgubire. La 9 februarie 1994, consilierul de punere în funcțiune a ordonat prezentarea expertului pentru o expertiză suplimentară la cererea părților și a amânat cauza la 6 iulie 1994. La data prevăzută la 24 ianuarie 1995 a fost amânată până la 3 februarie 1995, data la care părțile au solicitat o trimitere pentru a examina raportul privind competența suplimentară. La 6 octombrie 1995, consilierul de punere în funcțiune a amânat cazul la 17 mai 1996 pentru prezentarea concluziilor. În ziua următoare, reclamanții au depus un document la grefă și la 6 decembrie 1996 au solicitat o trimitere pentru o posibilă soluționare pe cale amiabilă. La 4 aprilie 1997, trei persoane au intervenit în procedură ca urmare a decesului unuia dintre solicitanți. La data de 21 noiembrie 1997, consilierul pentru punerea în funcțiune a stabilit data de 6 martie 1998 în cușcă pentru prezentarea concluziilor. În ziua următoare, la data de 19 ianuarie 1999 a fost stabilită data de 19 ianuarie 1999. printr-o hotărâre din 26 ianuarie 1999, al cărei text a fost depus la grefare la data de 11 februarie 1999, Curtea a fost parțial îndreptățită la cererea reclamantului. La 27 martie 2000, provincia Bari s-a ocupat de casare. La 6 mai 2000, reclamantul în nume propriu și în calitatea sa de moștenitor al domnului V. A., și celelalte unsprezece persoane au prezentat un recurs incident. Primul motiv al reclamantului se referă la durata procedurii în litigiu. Această procedură a început la 25 septembrie 1990 și era încă în curs de desfășurare la 6 mai 2000. Potrivit reclamantului, durata procedurii, care, la acea dată, era de puțin peste nouă ani și șapte luni, pentru două instanțe, nu răspundea cerinței termenului rezonabil. Curtea consideră că, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa în materie de timp rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente și provocarea litigiului pentru solicitant) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, acest spătarul trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Reclamantul, invocând art. 8 din Convenție, se plânge, de asemenea, de o interferență a autorității publice în viața sa privată prin intermediul unui act legitim. Această interferență duce la probleme financiare și economice, de asemenea, în viața de familie și profesională. Curtea nu constată nicio încălcare a articolului 8 din Convenție în ceea ce privește dreptul la respectarea vieții private și de familie al reclamantului și constată că el însuși afirmă că actul autorității publice a fost legitim. În consecință, acest fapt este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alineatul (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară revendicabilitatea cu privire la motivul întemeiat de reclamant cu privire la durata excesivă a procedurii inițiate la 25 septembrie 1990 în fața Curții de Apel de la Bari, toate mijloacele de fond rezervate de a declara revendicarea IRRECEVABILĂ pentru surplus. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 44383/98

présentée par Savino Alicino

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 28

septembre 2000 en une chambre composée de

M.

C.L. Rozakis,

président

,

M.

A.B. Baka,

M.

B. Conforti,

M.

G. Bonello,

M.

M. Fischbach,

M

me

M. Tsatsa-Nikolovska,

M.

E. Levits,

juges

,

et de

M.

E. Fribergh,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 19 septembre 1995 et enregistrée le 13

novembre 1998

;

Après avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant est un ressortissant italien, né en 1932 et résidant à Andria (Bari).

Le 25 septembre 1990, le requérant en son nom propre et en sa qualité d’héritier de M. V. A., et onze autres personnes assignèrent devant la cour d’appel de Bari la municipalité d’Andria et la province de Bari afin d’obtenir la déclaration que le calcul du montant de l’indemnité reçue suite à l’expropriation de fonds était erroné et de percevoir une indemnité proportionnée à la surface de terrain exproprié.

L’instruction de l’affaire commença le 8 janvier 1991, date à laquelle l’avocat du requérant demanda une expertise. Après deux audiences, par une ordonnance du 3

juillet

1991 le conseiller de la mise en état nomma un expert pour déterminer la valeur du terrain exproprié. Celui-ci prêta serment le 24 septembre 1991. Les audiences des 10 mars et 14

juillet 1992 furent reportées car l’expert n’avait pas encore déposé au greffe son rapport d’expertise. Le 10 novembre 1992, les parties demandèrent un renvoi afin d’examiner ledit rapport. Après un renvoi à la demande de l’avocat du requérant, le 8 juin 1993 celui-ci demanda la suspension de la procédure dans l’attente de l’issue d’une procédure pendante devant la Cour constitutionnelle concernant la légitimité de la loi n° 333 de 1991 relative aux critères d’indemnisation. Le 9 février 1994, le conseiller de la mise en état ordonna la comparution de l’expert pour une expertise complémentaire à la demande des parties et ajourna l’affaire au 6

juillet

février 1995, date à laquelle les parties demandèrent un renvoi afin d’examiner le rapport de l’expertise complémentaire.

Le 6 octobre 1995, le conseiller de la mise en état ajourna l’affaire au 17

mai

1996 pour la présentation des conclusions. Le jour venu, les demandeurs déposèrent un document au greffe et le 6 décembre 1996 ils demandèrent un renvoi pour un éventuel règlement amiable. Le 4 avril 1997, trois personnes intervinrent dans la procédure suite au décès d’un des demandeurs. L’audience prévue au 20 juin 1997 fut reportée d’office au 4 juillet 1997. Le 21 novembre 1997, le conseiller de la mise en état fixa au 6 mars 1998 l’audience pour la présentation des conclusions. Le jour venu, l’audience de plaidoiries fut fixée au 19

janvier

1999.

Par un arrêt du 26 janvier 1999, dont le texte fut déposé au greffe le 11

février

1999, la cour fit en partie droit à la demande du requérant.

Le 27 mars 2000, la province de Bari se pourvut en cassation. Le 6 mai 2000, le requérant en son nom propre et en sa qualité d’héritier de M. V. A., et les autres onze personnes présentèrent un pourvoi incident.

EN DROIT

Le premier grief du requérant porte sur la durée de la procédure litigieuse. Cette procédure a débuté le 25 septembre 1990 et était encore pendante au 6 mai 2000.

Selon le requérant, la durée de la procédure, qui était, à cette date, d'un peu plus de neuf ans et sept mois, pour deux instances, ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» (article 6 § 1 de la Convention). Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

La Cour estime qu’à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence en matière de «

délai raisonnable

» (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes et enjeu du litige pour le requérant), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.

Le requérant, invoquant l’article 8 de la Convention, se plaint également d’une ingérence commise par l’autorité publique dans sa vie privée par le biais d’un acte légitime. Cette ingérence entraîne des problèmes financiers et économiques aussi dans sa vie familiale et professionnelle.

La Cour ne relève aucune violation de l’article 8 de la Convention en ce qui concerne le droit au respect de la vie privée et familiale du requérant et constate que lui-même affirme que l’acte de l’autorité publique était légitime. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejeté conformément à l’article 35 § 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DÉCLARE LA REQUÊTE RECEVABLE

quant au grief tiré par le requérant de la durée excessive de la procédure engagée le 25 septembre 1990 devant la cour d'appel de Bari, tous moyens de fond réservés

;

DÉCLARE LA REQUÊTE IRRECEVABLE

pour le surplus.

Erik Fribergh

Christos Rozakis

Greffier

Président