A DOUA SECȚIUNEA CAUZA ALICINO c. ITALIA (solicitarea nr. 44383/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 25 octombrie 2001 DEFINIF 25/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Alicino c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președinte A.B. Baka Bonello Fischbach Tsatsa-Nikolovska, E. Leviți judecători Del Tufo, judecător ad hoc, și domnul E. Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 octombrie 2001, rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Savino Alicino ( Recurent mai), a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 19 septembrie 1995 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( noiembrie 1998 sub numărul de dosar 44383/98. Guvernul italian (adică, mai mult decât atât) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 28 septembrie 2000. V.A., și alte unsprezece persoane au atribuit în fața Tribunalului de Primă Instanță Bari municipalitatea d.A. Andria și provincia Bari pentru a obține declarația că calcularea valorii landului primit ca urmare a exproprierii de fonduri a fost greșită și de a percepe o despăgubire proporțională cu suprafața de teren expropriată. După două audieri, printr-o ordonanță din 3 iulie 1991, consilierul pentru punerea în funcțiune a numit un expert pentru a determina valoarea terenului expropriat. Acesta a depus jurământul la 24 septembrie 1991. iulie 1992 au fost amânate pentru că expertul nu a depus încă la grefa raportul său de expertiză. La 10 noiembrie 1992, părțile au solicitat o trimitere pentru a examina raportul menționat. În urma unei trimiteri la cererea avocatului reclamantului, la 8 iunie 1993 acesta a solicitat suspendarea procedurii în termen de așteptare a unei proceduri pendinte în fața Curții Constituționale privind legitimitatea Legii nr. 333 din 1991 privind criteriile de despăgubire. La 9 februarie 1994, consilierul de punere în funcțiune a ordonat prezentarea expertului pentru o expertiză suplimentară la cererea părților și a amânat cauza la 6 iulie 1994. La data prevăzută la 24 ianuarie 1995 a fost amânată până la 3 februarie 1995, data la care părțile au solicitat o trimitere pentru a examina raportul privind competența suplimentară. La 6 octombrie 1995, consilierul de punere în funcțiune a amânat cazul la 17 mai 1996 pentru prezentarea concluziilor. În ziua următoare, reclamanții au depus un document la grefă și la 6 decembrie 1996 au solicitat o trimitere pentru o posibilă soluționare amiabilă. 1997, trei persoane au intervenit în procedură, ca urmare a decesului unuia dintre solicitanți. La încuviințarea prevăzută la 20 iunie 1997 a fost reportat din oficiu la 4 iulie 1997. La 21 noiembrie 1997, consilierul pentru punerea în funcțiune a stabilit la 6 martie 1998 în instanță pentru prezentarea concluziilor. În ziua următoare, în instanță, pledoaria a fost stabilită la 19 ianuarie 1999. Printr-o hotărâre din 26 ianuarie 1999, al cărei text a fost depus la grefă la 11 februarie 1999, Curtea a acceptat parțial cererea reclamantului. La 27 martie 2000, provincia Bari s-a ocupat de casare. La 6 mai 2000, reclamantul în nume propriu și în calitatea sa de moștenitor al M. V.A., iar celelalte unsprezece persoane au prezentat un recurs incident. În conformitate cu informațiile furnizate de reclamant la 8 februarie 2001, procedura era încă în curs de desfășurare. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 10. 13 Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1).14, după examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 770 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 287 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 17. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde reclamantului 20 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 18. Reclamantul solicită, de asemenea, 15 997 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne. 19. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale numai în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale. Interese moratorii 20. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A spus că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 20 000 000 (80 de milioane) lire italiene pentru daune morale; că această sumă va crește cu un interes simplu cu 3,5 % l an de la data Expiră acest termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în limba franceză și apoi comunicat în scris la 25 octombrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și 3 din Regulamentul Erik Fribergh Christos Rozakis Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE ALICINO c. ITALIE
(Requête n°
44383/98)
ARRÊT
25 octobre 2001
25/01/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.
En l’affaire Alicino c. Italie
,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
A.B. Baka
G.
Bonello
,
M.
M.
Fischbach
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska,
M.
,
juges
,
M
me
M.
Del Tufo,
juge
ad hoc,
et de M. E.
Fribergh
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 octobre 2001,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Savino Alicino («
le
requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 19 septembre 1995 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13
novembre 1998 sous le numéro de dossier 44383/98. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 28 septembre 2000.
3.
Le 25 septembre 1990, le requérant en son nom propre et en sa qualité d’héritier de M. V.A., et onze autres personnes assignèrent devant la cour d’appel de Bari la municipalité d’Andria et la province de Bari afin d’obtenir la déclaration que le calcul du montant de l’indemnité reçue suite à l’expropriation de fonds était erroné et de percevoir une indemnité proportionnée à la surface de terrain exproprié.
4.
L’instruction de l’affaire commença le 8 janvier 1991, date à laquelle l’avocat du requérant demanda une expertise. Après deux audiences, par une ordonnance du 3
juillet 1991 le conseiller de la mise en état nomma un expert pour déterminer la valeur du terrain exproprié. Celui-ci prêta serment le 24 septembre 1991. Les audiences des 10 mars et 14
juillet 1992 furent reportées car l’expert n’avait pas encore déposé au greffe son rapport d’expertise. Le 10 novembre 1992, les parties demandèrent un renvoi afin d’examiner ledit rapport. Après un renvoi à la demande de l’avocat du requérant, le 8 juin 1993 celui-ci demanda la suspension de la procédure dans l’attente de l’issue d’une procédure pendante devant la Cour constitutionnelle concernant la légitimité de la loi n° 333 de 1991 relative aux critères d’indemnisation. Le 9 février 1994, le conseiller de la mise en état ordonna la comparution de l’expert pour une expertise complémentaire à la demande des parties et ajourna l’affaire au 6
juillet
1994.L’audience prévue au 24 janvier 1995 fut reportée au 3
février 1995, date à laquelle les parties demandèrent un renvoi afin d’examiner le rapport de l’expertise complémentaire.
5.
Le 6 octobre 1995, le conseiller de la mise en état ajourna l’affaire au 17
mai
1996 pour la présentation des conclusions. Le jour venu, les demandeurs déposèrent un document au greffe et le 6 décembre 1996 ils demandèrent un renvoi pour un éventuel règlement amiable. Le 4
avril
1997, trois personnes intervinrent dans la procédure suite au décès d’un des demandeurs. L’audience prévue au 20 juin 1997 fut reportée d’office au 4
juillet 1997. Le 21 novembre 1997, le conseiller de la mise en état fixa au 6 mars 1998 l’audience pour la présentation des conclusions. Le jour venu, l’audience de plaidoiries fut fixée au 19 janvier 1999.
6.
Par un arrêt du 26 janvier 1999, dont le texte fut déposé au greffe le 11
février
1999, la cour fit en partie droit à la demande du requérant.
7.
Le 27 mars 2000, la province de Bari se pourvut en cassation. Le 6
mai 2000, le requérant en son nom propre et en sa qualité d’héritier de M.
V.A., et les onze autres personnes présentèrent un pourvoi incident.
8.
Selon les informations fournies par le requérant le 8 février 2001, la procédure était à cette date encore pendante.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
9.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
10.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
11.
La période à considérer a débuté le 25 septembre 1990 et la procédure était encore pendante au 8 février 2001.
12.
Elle avait duré à cette plus de dix ans et quatre mois pour deux instances.
13.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n°
34884/97, §
22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
14.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
15.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
16.
Le requérant réclame 770 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 287 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.
17.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 20
000
000
ITL au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
18.
Le requérant demande également 15 997 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes.
19.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt
Bottazzi
précité, §
30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale.
C.
Intérêts moratoires
20.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 3,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 20 000 000 (vingt millions) lires italiennes pour dommage moral;
b)
que ce montant sera à majorer d
’
un intérêt simple de 3,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 octobre 2001, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Greffier
Président