cererii nr. 33334/96
depusă de Jolanta și Janusz WYLĘGŁY
împotriva Poloniei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patrulea secție), în ședință de pe 28 septembrie 2000 într-o cameră compusă din:
Domnul G. Ress, președinte, Domnul A. Pastor Ridruejo, Domnul L. Caflisch, Domnul J. Makarczyk, Domnul V. Butkevych, Domnul J. Hedigan, Doamna S. Botoucharova, judecători, și din Domnul V. Berger, grefier de secție.
Având în vedere cererea mai sus menționată introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului pe 7 noiembrie 1995 și înregistrată pe 3 octombrie 1996,
Având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea,
După deliberare, pronunță următoarea hotărâre:
Reclamanții sunt cetățeni polonezi rezidind la Łódź.
Faptele din cauză, după cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează.
a) Relații între doi terți ai procedurii, ZPW și Prozapol
Pe 10 aprilie 1984, Zakłady Przemysłu Wełnianego (denumit mai jos ZPW), întreprindere de stat situată la Łódź, a încheiat cu cooperativa Prozapol un contract de transmitere-preluare cu titlu oneros (umowa przekazania-przejęcia) prin care prima transmitea celei de-a doua un ansamblu imobiliar nefinalizat cuprindând o clădire și un teren de 2,5 ha situate la Łódź la numerele 208/214 ale străzii Dąbrowskiego.
Pe teren, Prozapol a construit un depozit.
Pe 5 decembrie 1990, ZPW a devenit proprietar al clădirilor și titularul de uzufruct (wieczyste użytkowanie) al terenului transmis în 1984, prin virtutea legii din 29 septembrie 1990 care reglementează problemele administrării terenurilor și expropierii.
Pe 26 martie 1992, prefectul (Wojewoda) din Łódź a confirmat achiziția clădirii de către ZPW și dreptul acesteia de a avea uzufructul terenului. Pe 1 septembrie 1992, Prozapol a cerut ministrului anularea deciziei prefecturale. Susținea că în virtutea contractului încheiat în 1984, ea achiziționase imobilul și terenul și că de atunci îndeplinea funcții de administrator al bunului. Prin urmare, ZPW nu putea fi considerată administrator, condiție exigită de legea din 29 septembrie 1990.
Pe 9 septembrie 1994, ministrul a respins apelul. A reamintit că Prozapol nu achiziționase proprietatea terenului, acesta rămânând proprietatea Statului. Decretul din 1983, pe baza căruia fusese încheiat contractul de transmitere-preluare din 1984, nu autoriza cesiunea terenului ci privea doar bunul care fusese obiectul investiției. Pe 11 iulie 1996, curtea administrativă supremă (Naczelny Sąd Administracyjny) din Varșovia a respins apelul Prozapol. A refuzat Prozapol dreptul de a contesta decizia administrativă în măsura în care aceasta nu avea nici un drept asupra bunului imobiliar. Curtea a adăugat că cooperativa dispunea de un recurs în fața instanțelor civile tendintă obținerii despăgubirii pentru investițiile angajate pe terenul aparținând Trezoreriei publice.
b) Tentative de vânzare a ansamblului imobiliar
Pe 8 martie 1991, consiliul de supraveghere (Rada Nadzorcza) al Prozapol a hotărât vânzarea ansamblului imobiliar reclamanților. Pe 6 mai 1991, părțile au încheiat un compromis de vânzare stipulând că reclamanții cumpărau imobilul cu terenul atașat, cu excepția a două parcele de o anumită suprafață. Reclamanții au versat o avans.
Pe 18 iunie 1991, părțile au semnat un pre-contract (umowa wstępna) care preluase termenii compromisului de vânzare și preciza că depozitul construit de Prozapol trebuia închiriat reclamanților.
Directorul (Zarząd) Prozapol, autoritatea competentă să ia decizii angajând cooperativa, nu a ratificat contractul.
Prin urmare, pe 17 iunie 1991, reclamanții au cerut consiliului rambursarea avansului versat și despăgubire pentru cheltuielile suportate din cauza întârzieri în lansarea producției în ansamblul imobiliar achiziționat.
c) Cesiune de către Prozapol către reclamanți a drepturilor și obligațiilor asupra ansamblului imobiliar
În final, pe 2 septembrie 1991, reclamanții și directorul Prozapol au semnat un act notarial prin care acesta din urmă ceda drepturile sale asupra ansamblului imobiliar care fusese obiectul negocierilor, situat pe terenul aparținând Trezoreriei publice, din care ZPW era titulară de uzufruct. Contractul a exclus depozitul. Reclamanții au versat un avans, dar nu au plătit suma totală a prețului.
d) Demersuri în vederea obținerii creditelor necesare investițiilor
Reclamanții au întreprins demersuri pentru a obține creditele necesare investițiilor. Pe 10 iulie 1991, banca Creditanstalt din Linz a acceptat să le acorde un credit în dolari americani, cu condiția ca Bank Handlowy din Varșovia să se facă garant.
Pe 14 iulie 1991, reclamanții au adresat Bank Handlowy o cerere de a se face garant. Au prezentat de asemenea garanția Łódzki Bank Rozwoju. Pe 25 iulie 1991, Bank Handlowy a informat Creditanstalt că era gata să acorde garanția cu condiția ca reclamanții să semneze contractul de împrumut și să îndeplinească formalitățile necesare.
Reclamanții au semnat contractul de împrumut. Transferul sumei era subordonat obținerii garanției Bank Handlowy. Pe 8 august 1991, Bank Handlowy a acceptat furnizarea garanției și a prezentat proiectul directorului.
Pe 10 septembrie 1991, Łódzki Bank Rozwoju a hotărât să nu se mai facă garant la Bank Handlowy. Reclamanții au furnizat apoi promisiunea de garanție Powszechny Bank Gospodarczy din Lodz, care în final refuzase să încheie contract de garanție cu reclamanții.
Reclamanții nu au obținut nici garanția Bank Handlowy din Varșovia nici transferul Creditanstalt. Au încheiat un împrumut la o altă bancă poloneză în moneda poloneză.
e) Cesiune de către ZPW în favoarea reclamanților a uzufructului terenului
Pe 23 noiembrie 1993, prin act notarial, ZPW au cedat reclamanților și mamei acestora (aceasta din urmă cea a cedat ulterior cota părților terților) uzufructul terenului pe care se găsea ansamblul imobiliar ale cărui drepturi și obligații le fuseseră cedate pe 2 septembrie 1991 de Prozapol.
f) Închirierea depozitelor
Pe 26 iunie 1991, după cum fusese prevăzut în pre-contractul din 18 iunie 1991, reclamanții și consiliul de supraveghere al Prozapol au încheiat contract de închiriere privind depozitul. Directorul a refuzat ratificarea acestui contract, în măsura în care o parte a depozitului fusese închiriată unei alte societăți. Reclamanții au primit totuși cheia clădirii.
Reclamanții au versaț chiria pentru închirierea depozitului doar pentru lunile iulie și august 1991. Au refuzat să plătească ulterior considerând că actul notarial din 2 septembrie 1991 cedase de asemenea depozitul. Reclamanții ocupă în continuare depozitul.
2.Proceduri inițiate de și împotriva reclamanților
a) Proceduri inițiate de Prozapol împotriva reclamanților și de reclamanți împotriva Prozapol
Pe 17 noiembrie 1991, Prozapol a inițiat o acțiune împotriva reclamanților tendintă obținerii despăgubirii pentru ocupare ilegală a depozitului din 1 septembrie 1991 la 31 decembrie 1993.
Pe 5 decembrie 1991, reclamanții au riposta și inițiază la rândul lor o acțiune pentru daunelor și prejudicii împotriva Prozapol pentru ocupare ilegală a depozitelor în ciuda vânzării lor.
Pe 8 iunie 1992, tribunalul regional (Sąd Wojewódzki) din Łódź a hotărât, cu acordul părților, suspendarea acțiunii inițiate de Prozapol împotriva reclamanților pentru a judeca în prim rând cererea acestora.
Pe 19 ianuarie 1993, tribunalul a respins cererea reclamanților. A refutat argumentul conform căruia reclamanții erau proprietari ai depozitului. A considerat, pe de o parte, că contractul de închiriere din 26 iunie 1991 era nul deoarece fusese încheiat de consilul de supraveghere al Prozapol și nu de director, autoritatea competentă să angajeze cooperativa. Pe de altă parte, a reamintit că contractul de cesiune din 2 septembrie 1991 excluzea depozitele. Pe 23 septembrie 1993, curtea de apel (Sąd Apelacyjny) din Łódź a respins apelul reclamanților.
Pe 16 noiembrie 1993, tribunalul regional a ridicat suspendarea ordonată pe 8 iunie 1992. Pe 31 ianuarie 1994, Prozapol a adresat tribunalului o cerere de accelerare a derulării procedurii. La ședința din 22 februarie 1994, tribunalul a amânat afacerea pentru a completa dosarul. Pe 25 februarie 1994, Prozapol a prezentat piese lipsă din dosar și pe 29 martie 1994 a cerut fixarea unei date de ședință rapid.
Pe 18 august 1994, Prozapol a cerut ca tribunalul să procedeze la audiere a acelorași martori ca cei ascultați în afacerea terminată prin decizia din 19 ianuarie 1993 (mai sus). Reclamanții au citat doar unul.
Tribunalul a amânat examinarea afacerii pe 15 decembrie 1994. La această dată, martorii convocați nu s-au prezentat și tribunalul a amânat ședința pe 13 ianuarie 1995. În acea zi, doar martorul desemnat de reclamanți a fost prezent.
Pe 2 martie 1995, tribunalul a ascultat un martor citat de Prozapol. Aceasta din urmă a citat apoi alți martori și tribunalul a cerut o nouă audiere a martorului reclamanților. Pe 19 aprilie 1995, tribunalul a amânat ședința, în măsura în care Prozapol îngustase cererea. Era apoi obligat să reglementeze chestiunea costurilor procedural. Ședința din 26 iunie 1995 a fost amânată pentru completare de informații.
La ședința din 14 septembrie 1995, Prozapol a declarat intenția să găsească o rezolvare a litigiului. Judecătorul a amânat afacerea.
Negocierea a eșuat. Procesul-verbal al ședinței din 14 iunie 1996 menționează că aceasta a fost amânată la cererea reclamanților. Aceștia o contestă.
Pe 27 august 1996, Prozapol a propus o soluție amiabilă. Tribunalul a amânat afacerea, dar părțile nu au angajat nici o discuție. Pe 17 septembrie 1996, tribunalul a somat părțile să clarifice poziții. Pe 9 decembrie 1996, a ordonat o periție. Reclamanții s-au opus reamintind că nu contestau suma chiriei fixată prin contractul de închiriere din 26 iunie 1991.
Expertul a depus concluziile pe 28 ianuarie 1997. Pe 11 februarie 1997, reclamanții au informat președintele tribunalului despre erori de calcul comise de expert. Pe 14 martie 1997, au cerut fixarea unei noi ședințe. Pe 21 aprilie 1997, și-au reînnoit cererea. Tribunalul a fixat ședința pe 18 iunie 1997. A informat părțile că sentința va fi pronunțată pe 2 iulie 1997. La această dată a amânat sentința pe 9 iulie 1997.
Pe 9 iulie 1997, tribunalul a admis parțial cererea Prozapol. A constatat nulitatea pre-contractului de vânzare a ansamblului imobiliar din 18 iunie 1991 și a contractului de închiriere din 26 iunie 1991, pentru aceleași motive ca cele reținute în decizia din 19 ianuarie 1993. A reamintit că contractul din 2 septembrie 1991 excluzea depozitele și a constatat că reclamanții ocupau acelea din iunie 1991 fără nici un titlu. Tribunalul a precizat, pe de o parte, că ocupantul cu vinovăție era obligat să datoreze proprietarului din momentul în care acesta a avut cunoștință de acțiunea în revendicare inițiată împotriva lui (în spețe pe 9 decembrie 1991). A constatat, pe de altă parte, că decizia prefecturală din 26 martie 1992 confirma faptul că ZPW devenea, prin lege, proprietar al ansamblului imobiliar și titular al uzufructului terenului. Prin urmare, tribunalul a alocat o anumită sumă Prozapol pentru perioada din 9 decembrie 1991 la 25 martie 1992.
Părțile au contestat decizia tribunalului regional. Aceea a Prozapol a fost declarată irrecevabilă pe 26 ianuarie 1998, în măsura în care nu îndeplinea condițiile de formă necesare. Pe 7 mai 1998 curtea de apel a respins apelul exercitat de Prozapol împotriva acestei decizii.
Pe 23 septembrie 1998, curtea de apel a respins apelul reclamanților contestând decizia tribunalului regional din 9 iulie 1997.
b) Procedură inițiată de reclamanți împotriva Bank Handlowy
În 1992, reclamanții au inițiat o acțiune împotriva Bank Handlowy tendintă obținerii daunelor și prejudicii pentru pierderile financiare suportate din cauza refuzului instituției financiare de a se face garant la Creditanstalt. Pe 20 iulie 1994, tribunalul regional din Varșovia a respins cererea, decizie confirmată în apel pe 21 martie 1995 de curtea de apel din Varșovia.
Instanțele au estimat că reclamanții făcuseră doar o simplă cerere de garanție și acceptarea băncii era subordonată anumitor condiții. Această simplă cerere nu putea obliga organul financiar. Au remarcat că nici un contract definitiv nu fusese încheiat între reclamanți și Bank Handlowy.
Pe 4 septembrie 1995, ministrul Justiției a respins cererea de introducere a unui recurs extraordinar.
c) Procedură inițiată de reclamanți tendintă expulzării Prozapol din depozite
Pe 7 februarie 1997, reclamanții au inițiat o acțiune tendintă expulzării Prozapol din depozite. Prima ședință fixată pe 8 iulie 1998, după numeroase intervenții ale reclamanților la președintele tribunalului regional, nu a putut avea loc din cauza absenței celeilalte părți. Pe 10 octombrie 1998, tot în absența Prozapol, tribunalul a desemnat un expert încărcat evaluării chiriei pentru închirierea depozitului. În final, pe 12 ianuarie 1999 tribunalul a renunțat la periție.
Pe 8 februarie 1999, reclamanții au cerut fixarea unei noi date de ședință. Tribunalul a convocat părțile pe 19 mai 1999. A procedat la audiere martorilor și a amânat afacerea pe 23 iunie 1999. La această dată a procedat la audiere unui alt martor și a amânat decizia pe 1 iulie 1999. Pe 1 iulie 1999, a redeschis totuși procedura și a ascultat din nou același martor.
Pe 18 august 1999, tribunalul a procedat la audiere unui martor și a somat reclamanții să producă anumite acte notariale semnate cu terți și privind afacerea. Pe 21 septembrie 1999, tribunalul a informat părțile că decizia va fi pronunțată pe 4 octombrie 1999.
Pe 4 octombrie 1999, tribunalul regional a respins cererea reclamanților. A estimat că reclamanții nu erau întemeiați să ceară expulzarea Prozapol din depozite în măsura în care nu aveau nici un drept asupra acestui bun. A reamintit faptele din 1984 și a ajuns la concluzia că, pe de o parte, contractul de închiriere din 26 iunie 1991 era nul deoarece fusese semnat de o autoritate incompetentă în materia și că, pe de altă parte, actul notarial din 2 septembrie 1991 excluzea depozitele. A estimat, în fine, că cererea reclamanților nu putea fi bazată pe faptul că erau ocupanți ai depozitelor.
1.Decretul nr. 120/83 al consiliului miniștrilor (Rada Ministrów) din 16 septembrie 1983 permitea întreprinderilor de stat, care angajaseră investiții și care nu mai dispuneau de fonduri necesare pentru a le finisa, vânzarea bunurilor asupra cărora purtau investițiile. Vânzarea putea fi încheiată în cadrul unui contract de transmitere-preluare.
2.Legea din 29 septembrie 1990, modificând legea asupra administrării terenurilor și expropierii bunurilor imobiliare (o zmianie ustawy o gospodarce gruntami i wywłaszczaniu nieruchomości), atribuia printre altele întreprinderilor publice, care administraseră bunurile Statului pe 5 decembrie 1990, uzufructul terenurilor pe care se găseau și le cedea titlu gratuit clădirile care se găseau acolo.
Legea crea un drept în favoarea întreprinderii publice, care, de la 5 decembrie 1990, era opozabil terților. Decizia administrativă confirmând cesiunea clădirilor și atribuirea uzufructului avea doar caracter declarativ.
Reclamanții formulează pretenții distincte pentru fiecare procedură:
a) Proceduri inițiate de Prozapol împotriva reclamanților și de reclamanți împotriva Prozapol
- articolele 2 și 3 din Convenție: procedurile au distrus bazele existenței economice a familiei;
- art. 6 din Convenție: contestând echitatea procedurii, reclamanții critică aprecierea mărturiilor și dovezilor versate în dosar, interpretarea legii dată de tribunale și rezultatul litigiilor;
- art. 6 din Convenție: reclamanții denunță durata procedurii inițiate de Prozapol împotriva lor;
- articolele 6 și 13 din Convenție: reclamanții estimează că în procesele care i opun Prozapol, deciziile pronunțate pe 19 ianuarie 1993 și 9 iulie 1997, privind aceeași problemă, dădeau soluții diferite; ar dori să inițieze o acțiune tendintă „anulării deciziei greșite" dar dreptul polonez nu prevede nici o cale juridică în acest sens;
- art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție: executarea deciziei din 9 iulie 1997 condamnând reclamanții să verseze o anumită sumă cu titlu de chirie a impus acestora o povară financiară importantă obligîndu-i să se separe de anumite bunuri; afirmă că au fost privați de „posibilitatea de a dispune de facto a depozitelor";
b) Proceduri inițiate de reclamanți împotriva Bank Handlowy
- art. 6 din Convenție: nici reclamanții nici reprezentantul lor nu au fost informați cu privire la data ședinței din 20 iulie 1994 în cursul căreia tribunalul de primă instanță și-a pronunțat decizia;
- art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție: refuzul Bank Handlowy de a se face garant la împrumutul contractat de reclamanți la Creditanstalt i-a privat pe aceștia de dreptul lor de a dispune banilor depozitați de împrumutătorul pe contul deschis de acesta în acest scop;
c) Procedură inițiată de reclamanți tendintă expulzării Prozapol din depozite
- art. 6 din Convenție: reclamanții denunță durata procedurii;
- art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție: reclamanții au fost privați de dreptul de a se bucura de proprietatea lor (depozitele).
1.În măsura în care reclamanții se plâng de fapte survenit înainte de 1 mai 1993, Curtea reamintește că Polonia a recunoscut competența Curții de a fi sesizată de cereri individuale emanând de la „orice persoană fizică, orice organizație non-guvernamentală sau orice grup de persoane, care se pretinde victimă a unei încălcări a Convenției din cauza oricărui act, orice decizie și orice faptă survenit după 30 aprilie 1993".
Rezultă că această parte a cererii scapă competenței ratione temporis a Curții și prin urmare este incompatibilă cu dispoziții Convenției, în sensul articolului 35 § 3.
2.Reclamanții se plâng că au fost privați de dreptul de a se bucura de proprietatea lor și citează art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, ale căror dispoziții pertinente se citesc după cum urmează:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectul bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea lui decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege (...)"
Curtea observă de la bun început că Polonia a ratificat Protocolul nr. 1 pe 10 octombrie 1994. Prin urmare, ea nu este competentă decât pentru a examina faptele survenit după această dată.
Curtea reamintește că în toți Statele părți la Convenție, relațiile dintre particulari sunt reglementate de dreptul privat. Observă că conform jurisprudenței stabilite a organelor Convenției, nu se poate reproșa Statului consecințele litigiilor opunând doi subiecți de drept privat și privind relațiile contractuale ale acestora. Aceste litigii sunt reglementate de dreptul privat (H. c. Regatul Unit, nr. 10000/82, D.R.33, p. 268).
În spețe, litigiile opun reclamanții cooperativei Prozapol și băncii Handlowy, subiecți de drept privat. În ambele cazuri sunt consecința contractelor sau promisiunilor de contract de drept privat, încheiate între acești subiecți de drept privat.
Prin urmare, Statul neinterveniind în nici un moment, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu este aplicabil în materie. Rezultă că pretențiile invocate sub unghiul acestei dispoziții Convenției sunt incompatibile ratione materiae cu dispoziții Convenției, în sensul articolului 35 § 3.
3.În măsura în care reclamanții susțin încălcarea articolelor 2 și 3 din Convenție, Curtea observă că assimilează lezarea situației materiale și a bunăstării lor morale tratamentului interzis de aceste dispoziții Convenției. Or, pentru a cădea sub incidența articolelor 2 și 3 Convenției, tratamentele interzise trebuie să fie faptul Statului sau imputabile acestuia. Aceasta nu este cazul în spețe, situația reclamanților rezultând din procedurile angajate de aceștia care i opuneau terților.
Rezultă că această pretenție este în mod evident neîntemeiat, în sensul articolului 35 § 3 Convenției.
4.Reclamanții citează art. 6 § 1 din Convenție, ale căror dispoziții pertinente se citesc după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie examinată echitabil (...) într-un interval rezonabil de un tribunal (...) care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)"
În măsura în care se plâng de durata procedurilor inițiate de Prozapol împotriva lor și a celei inițiate de ei tendintă expulzării Prozapol din depozite, în starea actuală a dosarului, Curtea estimează că nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestei pretenții și consideră necesar să aducă această parte a cererii la cunoștința Guvernului polonez în aplicarea articolului 54 § 3 b) al regulamentului.
Cât privește pretenția formulată sub unghiul articolelor 6 și 13 din Convenție, Curtea observă că reclamanții se plâng în realitate de imposibilitatea inițierii unei acțiuni tendintă redeschiderii procedurii terminate prin decizia tribunalului regional din 19 ianuarie 1993.
Curtea constată că dreptul de redeschidere a unei proceduri sancționată prin decizie definitivă nu este în sine garantat de Convenție. Rezultă că această pretenție este incompatibilă ratione materiae cu dispoziții Convenției, în sensul articolului 35 § 3.
Privitor la pretenția formulată sub unghiul articolului 13 din Convenție, Curtea reamintește jurisprudența organelor Convenției, conform căreia art. 13 nu se poate interpreta ca cerând un recurs intern pentru orice plângere, oricât nefondată ar fi. Trebuie să fie vorba de o pretenție apărabilă din perspectiva Convenției (Curt. eur. D.H., hot. Boyle și Rice c. Regatul Unit din 27 aprilie 1988, seria A nr. 131, p. 23, § 52).
În spețe, ținând seama de motivele invocate mai sus, Curtea constată că reclamanții nu se pot prevala de existența unei asemenea pretenții.
Rezultă că această pretenție este în mod evident neîntemeiat, în sensul articolului 35 § 3 Convenției.
Reclamanții citează de asemenea art. 6 din Convenție, privitor la dreptul de acces la tribunal, plângîndu-se că nu au fost informați cu privire la data ședinței din 20 iulie 1994 în cursul căreia tribunalul și-a pronunțat decizia în afacerea care i opunea băncii.
Curtea constată, fără a examina chestiunea dacă reclamanții erau conștienți de ședință și în ce măsură tribunalul încărcat al afacerii comisese o eroare, că interesații au participat activ la întreaga procedură și că absența lor la ședință nu i-a privat de dreptul de a face apel la decizia pronunțată în primă instanță.
Rezultă că această pretenție este în mod evident neîntemeiat, în sensul articolului 35 § 3 Convenției.
Reclamanții, invocând art. 6 din Convenție, contestă de asemenea raționamentul tribunalelor încărcate afacerilor lor, persistă în special în a da o interpretare diferită regulilor de drept și contestă rezultatele litigiilor.
Curtea reamintește că în conformitate cu art. 19 al Convenției sarcina sa este de a asigura respectarea angajamentelor decurgând din Convenție pentru Statele părți contractante. În special, nu-i aparține cunoașterea erorilor de fapt sau de drept pretins comise de o instanță internă, decât dacă și în măsura în care ar fi putut leza drepturile și libertățile salvgardade de Convenție. De altfel, deși Convenția garantează în art. 6 dreptul la proces echitabil, nu reglementează totuși admisibilitatea dovezilor sau aprecierea lor, materie care de aceea revine în prim rând dreptului intern și instanțelor naționale (vezi hot. Garcia Ruiz c. Spania din 21 ianuarie 1999, Recueil des arrêts et décisions 1999).
Rezultă că această pretenție trebuie respingă în conformitate cu art. 35 § 3 Convenției.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
AMÂNĂ
examinarea pretențiilor reclamanților privind durata excesivă a două proceduri;
pentru rest.
Vincent Berger
Georg Ress
Grefier
Președinte
de la requête n° 33334/96
présentée par Jolanta et Janusz WYLĘGŁY
contre la Pologne
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le
28
septembre 2000 en une chambre composée de
M.
président
,
M.
M.
M.
M.
M.
M
me
juges
,
et de
M.
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 7 novembre 1995 et enregistrée le 3 octobre 1996,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants sont des ressortissants polonais résidant à Łódź.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
1.
Situation générale
a)
Relations entre deux tiers à la procédure,
ZPW
et
Prozapol
Le 10 avril 1984,
Zakłady Przemysłu Wełnianego
(ci-dessous
ZPW
), entreprise d’Etat sise à Łódź, conclut avec la coopérative
Prozapol
un contrat de transmission-acceptation à titre onéreux (
umowa przekazania-przejęcia
) aux termes duquel la première transmettait à la seconde un ensemble immobilier inachevé comprenant un bâtiment et un terrain de 2,5 ha sis à Łódź aux numéros 208/214 de la rue Dąbrowskiego.
Sur le terrain,
Prozapol
construisit un entrepôt.
Le 5 décembre 1990,
ZPW
devint propriétaire des bâtiments et usufruitier (
wieczyste użytkowanie
) du terrain transmis en 1984, ce en vertu de la loi du 29 septembre 1990 régissant les questions de l’administration des terrains et de l’expropriation.
Le 26 mars 1992, le préfet (
Wojewoda
) de Łódź confirma l’acquisition du bâtiment par
ZPW
et le droit de celle-ci d’avoir l’usufruit du terrain. Le 1er septembre 1992,
Prozapol
demanda au ministre d’annuler la décision préfectorale. Elle faisait valoir qu’en vertu du contrat conclu en 1984, elle avait acquis l’immeuble et le terrain et que depuis elle remplissait les fonctions d’administrateur du bien. Dès lors,
ZPW
ne pouvait être considéré comme administrateur, condition exigée par la loi du 29 septembre 1990.
Le 9 septembre 1994, le ministre rejeta l’appel. Il rappela que
Prozapol
n’avait pas acquis la propriété du terrain, celui-ci demeurant la propriété de l’Etat. Le décret de 1983, sur la base duquel avait été conclu le contrat de transmission-acceptation de 1984, n’autorisait pas la cession du terrain mais concernait uniquement le bien ayant été l’objet de l’investissement. Le 11 juillet 1996, la cour administrative suprême (
Naczelny Sąd Administracyjny
) de Varsovie rejeta l’appel de
Prozapol
. Elle refusa à
Prozapol
le droit de contester la décision administrative dans la mesure où cette dernière n’avait aucun droit sur le bien immobilier. La cour ajouta que la coopérative disposait d’un recours devant les tribunaux civils tendant à se voir dédommager pour les investissements engagés sur le terrain appartenant au Trésor public.
b)
Tentatives de vente de l’ensemble immobilier
Le 8 mars 1991, le conseil d’administration (
Rada Nadzorcza
) de
Prozapol
décida de vendre l’ensemble immobilier aux requérants. Le 6 mai 1991, les parties conclurent un compromis de vente stipulant que les requérants achetaient l’immeuble avec le terrain attenant, à l’exception de deux parcelles d’une certaine superficie. Les requérants versèrent un acompte.
Le 18 juin 1991, les parties signèrent un avant-contrat (
umowa wstępna
) qui reprenait les termes du compromis de vente et précisait que l’entrepôt construit par
Prozapol
devait être loué aux requérants.
Le directoire (
Zarząd
) de
Prozapol
, l’autorité compétente pour prendre les décisions engageant la coopérative, ne ratifia pas le contrat.
Dès lors, le 17 juin 1991, les requérants exigèrent du conseil le remboursement de l’acompte versé et un dédommagement pour les frais encourus du fait du retard dans le lancement de la production dans l’ensemble immobilier acquis.
c)
Cession par
Prozapol
aux requérants des droits et obligations sur l’ensemble immobilier
Finalement, le 2 septembre 1991, les requérants et le directoire de
Prozapol
signèrent un acte notarié par lequel ce dernier cédait ses droits sur l’ensemble immobilier ayant fait l’objet des négociations, sis sur le terrain appartenant au Trésor public, dont
ZPW
était usufruitier. Le contrat excluait l’entrepôt. Les requérants versèrent un acompte, mais ne s’acquittèrent pas de la totalité du prix.
d)
Démarches en vue d’obtenir les crédits nécessaires aux investissements
Les requérants entreprirent des démarches afin d’obtenir des crédits nécessaires pour leurs investissements. Le 10 juillet 1991, la banque
Creditanstalt
de Linz accepta de leur octroyer un crédit en dollars américains, à condition que
Bank
Handlowy
de Varsovie se porte garant.
Le 14 juillet 1991, les requérants adressèrent à
Bank Handlowy
une demande de se porter garant. Ils présentèrent également la garantie de
Łódzki Bank Rozwoju
. Le 25 juillet 1991,
Bank Handlowy
informa
Creditanstalt
qu’il était prêt à accorder la garantie à condition que les requérants signent le contrat de prêt et remplissent les formalités nécessaires.
Les requérants signèrent le contrat de prêt. Le virement de la somme était soumis à l’obtention de la garantie de
Bank Handlowy
. Le 8 août 1991,
Bank Handlowy
accepta de fournir la garantie et soumit le projet à son directoire.
Le 10 septembre 1991,
Łódzki Bank Rozwoju
décida de ne plus se porter garant auprès de
Bank Handlowy
. Les requérants fournirent alors la promesse de garantie de
Powszechny Bank Gospodarczy
de Lodz, laquelle finalement refusa de conclure un contrat de garantie avec les requérants.
Les requérants n’obtinrent ni la garantie de
Bank Handlowy
de Varsovie ni
le virement de
Creditanstalt
. Ils conclurent un prêt auprès d’une autre banque polonaise dans la monnaie polonaise.
e)
Cession par
ZPW
au profit des requérants de l’usufruit du terrain
Le 23 novembre 1993, par acte notarié, les
ZPW
cédèrent aux requérants et à leur mère (celle-ci céda ses parts ultérieurement à des tiers) l’usufruit du terrain sur lequel se trouvait l’ensemble immobilier dont les droits et obligations leur furent cédés le 2 septembre 1991 par
Prozapol
.
f)
Location des entrepôts
Le 26 juin 1991, comme cela avait été prévu dans l’avant-contrat du 18 juin 1991, les requérants et le conseil d’administration de
Prozapol
conclurent un contrat de bail concernant l’entrepôt. Le directoire refusa de ratifier ce contrat, dans la mesure où une partie de l’entrepôt avait été louée à une autre société. Les requérants reçurent toutefois la clé du bâtiment.
Les requérants versèrent le loyer pour la location de l’entrepôt uniquement pour les mois de juillet et août 1991. Ils refusèrent de payer ensuite en estimant que l’acte notarié du 2
septembre 1991 cédait également l’entrepôt. Les requérants occupent toujours l’entrepôt.
2.
Procédures engagées par et à l’encontre des requérants
a)
Procédures engagées par
Prozapol
contre les requérants et par les requérants contre
Prozapol
Le 17 novembre 1991,
Prozapol
engagea une action contre les requérants tendant à se voir indemniser pour occupation illégale de l’entrepôt du 1er septembre 1991 au 31 décembre 1993.
Le 5 décembre 1991, les requérants ripostèrent et engagèrent à leur tour une action en dommages et intérêts contre
Prozapol
pour occupation illégale des entrepôts malgré leur vente.
Le 8 juin 1992, le tribunal régional (
Sąd Wojewódzki
) de Łódź décida, avec l’accord des parties, de suspendre l’action engagée par
Prozapol
contre les requérants pour statuer en premier lieu sur la demande de ces derniers.
Le 19 janvier 1993, le tribunal rejeta la demande des requérants. Il refuta l’argument selon lequel les requérants étaient les propriétaires de l’entrepôt. Il considéra, d’une part, que le contrat de bail du 26 juin 1991 était nul car conclu par le conseil d’administration de
Prozapol
et non par le directoire, l’autorité compétente pour engager la coopérative. Il rappela, d’autre part, que le contrat de cession du 2 septembre 1991 excluait les entrepôts. Le 23
septembre 1993, la cour d’appel (
Sąd Apelacyjny
) de Łódź rejeta l’appel des requérants.
Le 16 novembre 1993, le tribunal régional leva la suspension ordonnée le 8 juin 1992. Le 31 janvier 1994,
Prozapol
adressa au tribunal une demande d’accélérer le déroulement de la procédure. A l’audience du 22 février 1994, le tribunal reporta l’affaire afin de compléter le dossier. Le 25 février 1994,
Prozapol
présenta les pièces manquantes du dossier et le 29
mars 1994 demanda à ce qu’une date d’audience soit fixée rapidement.
Le 18 août 1994,
Prozapol
demanda à ce que le tribunal procède à l’audition des mêmes témoins que ceux entendus dans l’affaire terminée par la décision du 19 janvier 1993 (ci-dessus). Les requérants en citèrent un seul.
Le tribunal reporta l’examen de l’affaire au 15 décembre 1994. A cette date, les témoins convoqués ne se présentèrent pas et le tribunal reporta l’audience au 13 janvier 1995. Ce jour-là, seul le témoin désigné par les requérants fut présent.
Le 2 mars 1995, le tribunal entendit un témoin cité par
Prozapol
. Cette dernière cita ensuite d’autres témoins et le tribunal demanda une nouvelle audition du témoin des requérants. Le 19 avril 1995, le tribunal reporta l’audience, dans la mesure où
Prozapol
avait élargi sa demande. Il était alors tenu de régler la question des frais de justice. L’audience du 26 juin 1995 fut reportée pour complément d’information.
A l’audience du 14 septembre 1995,
Prozapol
déclara son intention de trouver une issue au litige. Le juge reporta l’affaire.
La négociation échoua. Le procès-verbal de l’audience du 14 juin 1996 mentionne que celle-ci fut reportée à la demande des requérants. Ces derniers le contestent.
Le 27 août 1996,
Prozapol
proposa un règlement à l’amiable. Le tribunal reporta l’affaire, mais les parties n’engagèrent aucune discussion. Le 17 septembre 1996, le tribunal somma les parties de clarifier leurs positions. Le 9 décembre 1996, il ordonna une expertise. Les requérants s’y opposèrent en rappelant qu’ils ne contestaient pas le montant du loyer fixé par le contrat de bail du 26 juin 1991.
L’expert rendit ses conclusions le 28 janvier 1997. Le 11 février 1997, les requérants informèrent le président du tribunal d’erreurs de calcul commises par l’expert. Le 14 mars 1997, ils demandèrent de fixer une nouvelle audience. Le 21 avril 1997, ils renouvelèrent leur demande. Le tribunal fixa l’audience au 18 juin 1997. Il informa les parties que le jugement serait rendu le 2 juillet 1997. A cette date il reporta le jugement au 9 juillet 1997.
Le 9 juillet 1997, le tribunal accueillit partiellement la demande de
Prozapol
. Il constata la nullité de l’avant-contrat de vente de l’ensemble immobilier du 18 juin 1991 et du contrat de bail du 26 juin 1991, pour le mêmes raisons que celles retenues dans la décision du 19 janvier 1993. Il rappela que le contrat du 2 septembre 1991 excluait les entrepôts et constata que les requérants occupaient ceux-ci depuis juin 1991 sans aucun titre. Le tribunal précisa, d’une part, que le possesseur de mauvaise foi était tenu de dédommager le propriétaire à compter du moment où il a eu connaissance de l’action en restitution engagée contre lui (en l’espèce le 9 décembre 1991). Il constata, d’autre part, que la décision préfectorale du 26 mars 1992 confirmait le fait que
ZPW
devenait, en vertu de la loi, propriétaire de l’ensemble immobilier et usufruitier du terrain. Dès lors, le tribunal alloua une certaine somme à
Prozapol
pour la période du 9 décembre 1991 au 25
mars 1992.
Les parties interjetèrent appel contre la décision du tribunal régional. Celui de
Prozapol
fut déclaré irrecevable le 26 janvier 1998, dans la mesure où il ne remplissait pas les conditions de forme nécessaires. Le 7 mai 1998 la cour d’appel rejeta l’appel exercé par
Prozapol
contre cette décision.
Le 23 septembre 1998, la cour d’appel rejeta l’appel des requérants interjeté contre la décision du tribunal régional du 9 juillet 1997.
b)
Procédure engagée par les requérants contre
Bank Handlowy
En 1992, les requérants engagèrent une action contre
Bank Handlowy
tendant à obtenir des dommages et intérêts pour les pertes financières encourues à cause du refus de l’établissement financier de se porter garant auprès de
Creditanstalt
. Le 20 juillet 1994, le tribunal régional de Varsovie rejeta la demande, décision confirmée en appel le 21 mars 1995 par la cour d’appel de Varsovie.
Les tribunaux estimèrent que les requérants n’avaient fait qu’une simple demande de garantie et l’acceptation de la banque était soumise à certaines conditions. Cette simple demande ne saurait obliger l’organisme financier. Ils relevèrent qu’aucun contrat définitif n’avait été conclu entre les requérants et
Bank Handlowy
.
Le 4 septembre 1995, le ministre de la Justice rejeta la demande d’introduire un recours extraordinaire.
c)
Procédure engagée par les requérants et tendant à expulser
Prozapol
des entrepôts
Le 7 février 1997, les requérants engagèrent une action tendant à expulser
Prozapol
des entrepôts. La première audience fixée au 8 juillet 1998, après de nombreuses interventions des requérants auprès du président du tribunal régional, ne put avoir lieu à cause de l’absence de l’autre partie. Le 10 octobre 1998, toujours en l’absence de
Prozapol
, le tribunal désigna un expert chargé d’évaluer le loyer pour la location de l’entrepôt. Finalement, le 12 janvier 1999 le tribunal renonça à l’expertise.
Le 8 février 1999, les requérants demandèrent à ce que soit fixée une nouvelle date d’audience. Le tribunal convoqua les parties pour le 19 mai 1999. Il procéda à l’audition des témoins et reporta l’affaire au 23 juin 1999. A cette date il procéda à l’audition d’un autre témoin et reporta sa décision au 1er juillet 1999. Le 1er juillet 1999, il rouvrit toutefois la procédure et entendit de nouveau le même témoin.
Le 18 août 1999, le tribunal procéda à l’audition d’un témoin et somma les requérants à produire certains actes notariés signés avec des tiers et concernant l’affaire. Le 21
septembre 1999, le tribunal informa les parties que la décision serait rendue le 4 octobre 1999.
Le 4 octobre 1999, le tribunal régional rejeta la demande des requérants. Il estima que les requérants n’étaient pas fondés à demander l’expulsion de
Prozapol
des entrepôts dans la mesure où ils n’avaient aucun droit sur ce bien. Il rappela les faits depuis 1984 et parvint à la conclusion que, d’une part, le contrat de bail du 26 juin 1991 était nul car signé par une autorité incompétente en la matière et que, d’autre part, l’acte notarié du 2 septembre 1991 excluait les entrepôts. Il estima, enfin, que la demande des requérants ne pouvait être fondée sur le fait qu’ils étaient occupants des entrepôts.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
1.
Le décret n° 120/83 du conseil des ministres (
Rada Ministrów
) du 16 septembre 1983 permettait aux entreprises de l’Etat, qui avaient engagé des investissements et qui ne disposaient plus de fonds nécessaires pour les achever, de vendre les bien sur lesquels portaient les investissements. La vente pouvait être conclue dans le cadre d’un contrat de transmission-acceptation.
2.
La loi du 29 septembre 1990, modifiant la loi sur l’administration des terrains et l’expropriation des biens immobiliers (
o zmianie ustawy o gospodarce gruntami i wywłaszczaniu
nieruchomości
), attribuait entre autres aux entreprises publiques, qui administraient les biens de l’Etat au 5 décembre 1990, l’usufruit des terrains sur lesquels elles se trouvaient et leur cédait à titre gratuit les bâtiments qui s’y trouvaient.
La loi créait un droit au profit de l’entreprise publique, qui, à compter du 5 décembre 1990, était opposable aux tiers. La décision administrative confirmant la cession des bâtiments et l’attribution de l’usufruit n’avait qu’un caractère déclaratoire.
Les requérants formulent des griefs distincts pour chaque procédure
:
a)
Procédures engagées par
Prozapol
contre les requérants et par les requérants contre
Prozapol
- articles 2 et 3 de la Convention
: les procédures ont détruit les bases de l’existence économique de leur famille
;
- article 6 de la Convention
: contestant l’équité de la procédure, les requérants critiquent l’appréciation des témoignages et preuves versés au dossier, l’interprétation de la loi donnée par les tribunaux et l’issue des litiges
;
- article 6 de la Convention
: les requérants dénoncent la durée de la procédure engagée par
Prozapol
contre eux
;
- articles 6 et 13 de la Convention
: les requérants estiment que dans les procès les opposant à
Prozapol
, les décisions rendues le 19 janvier 1993 et le 9 juillet 1997, concernant le même problème, donnaient des solutions différentes
; ils souhaiteraient engager une action tendant à «
annuler la mauvaise décision
» mais le droit polonais ne prévoit aucune voie juridique dans ce sens
;
- article 1 du Protocole n° 1 à la Convention
: l’exécution de la décision du 9 juillet 1997 condamnant les requérants à verser une certaine somme au titre du loyer a imposé à ces derniers une charge financière importante les obligeant de se séparer de certains biens
; ils affirment avoir été privé de «
la possibilité de disposer
de facto
des entrepôts
»
;
b)
Procédures engagée par les requérants contre
Bank Handlowy
- article 6 de la Convention
: ni les requérants ni leur représentant n’ont été informés de la date de l’audience du 20 juillet 1994 au cours de laquelle le tribunal de première instance a rendu sa décision
;
- article 1 du Protocole n° 1 à la Convention
: le refus de
Bank Handlowy
de se porter garant du prêt contracté par les requérants auprès de
Creditanstalt
a privé ces derniers de leur droit de disposer de l’argent entreposé par le prêteur sur le compte ouvert par ses soins à cet effet
;
c)
Procédure engagée par les requérants et tendant à expulser
Prozapol
des entrepôts
- article 6 de la Convention
: les requérants dénoncent la durée de la procédure
;
- article 1 du Protocole n° 1 à la Convention
: les requérants ont été privé du droit de jouir de leur propriété (les entrepôts).
1.
Dans la mesure où les requérants se plaignent de faits survenus avant le 1er
mai 1993, la Cour rappelle que la Pologne a reconnu la compétence de la Cour à être saisie de requêtes individuelles émanant de « toute personne physique, toute organisation non gouvernementale ou tout groupe de particuliers, qui se prétend victime d'une violation de la Convention en raison de tout acte, de toute décision et de tout fait survenus après le 30 avril 1993 ».
Il s'ensuit que cette partie de la requête échappe à la compétence
ratione temporis
de la Cour et qu'elle est donc incompatible avec les dispositions de la Convention, au sens de l'article 35 § 3.
2.
Les requérants se plaignent d’avoir été privé du droit de jouir de leurs biens et citent l'article 1 du Protocole n° 1 à la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit :
« Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi (...) »
La Cour observe d’emblée que la Pologne a ratifié le Protocole n° 1 le 10 octobre 1994. Dès lors, elle n'est compétente que pour examiner les faits survenus après cette date.
La Cour rappelle que dans tous les Etats parties à la Convention, les rapports entre des particuliers sont régis par le droit privé. Elle observe que selon une jurisprudence établie des organes de la Convention, on ne saurait reprocher à l’Etat les conséquences des litiges opposant deux sujets de droit privé et concernant leurs relations contractuelles. Ces litiges sont régis par le droit privé (H. c. Royaume-Uni, n° 10000/82, D.R.33, p. 268).
En l’espèce, les litiges opposent les requérants à la coopérative
Prozapol
et à la banque
Handlowy
, sujets de droit privé. Dans les deux cas ils sont la conséquence des contrats ou des promesses de contrat de droit privé, conclus entre ces sujets de droit privé.
Dès lors, l’Etat n’y intervenant à aucun moment, l’article 1 du Protocole n° 1 n’est pas applicable en la matière. Il s'ensuit que les griefs invoqués sous l’angle de cette disposition de la Convention sont incompatibles
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article 35 § 3.
3.
Dans la mesure ou les requérants allèguent la violation des articles 2 et 3 de la Convention, la Cour observe qu’ils assimilent l’atteinte à leur situation matérielle et à leur bien-être moral au traitement prohibé par ces dispositions de la Convention. Or, pour tomber sous le coup des articles 2 et 3 de la Convention, les traitements prohibés doivent être le fait de l’Etat ou imputables à celui-ci. Tel n'est pas le cas en l'espèce, la situation des requérants résultant des procédures menées par leurs soins qui les opposaient à des tiers.
Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention.
4.
Les requérants citent l’article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit
:
« Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
Dans la mesure où ils se plaignent de la durée des procédures engagée par
Prozapol
contre eux et de celle engagée par eux et tendant à expulser
Prozapol
des entrepôts, en l’état actuel du dossier, la Cour estime ne pas être en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de porter cette partie de la requête à la connaissance du Gouvernement polonais en application de l’article 54 § 3 b) de son règlement.
Quant au grief formulé sous l’angle des articles 6 et 13 de la Convention, la Cour observe que les requérants se plaignent en réalité de l’impossibilité d’engager une action tendant à rouvrir la procédure terminée par la décision du tribunal régional du 19 janvier 1993.
La Cour constate que le droit de rouvrir une procédure sanctionnée par une décision définitive n’est pas en tant que tel garanti par la Convention. Il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article 35 § 3.
En ce qui concerne le grief formulé sous l’angle de l’article 13 de la Convention, la Cour rappelle la jurisprudence des organes de la Convention, selon laquelle l’article 13 ne saurait s’interpréter comme exigeant un recours interne pour toute doléance, si injustifiée soit-elle. Il doit s’agir d’un grief défendable au regard de la Convention (Cour eur. D.H., arrêt Boyle et Rice c. Royaume-Uni du 27 avril 1988, série A n° 131, p. 23, § 52).
En l’espèce, compte tenu des motifs invoqués ci-dessus, la Cour constate que les requérants ne sauraient se prévaloir de l’existence d’un tel grief.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention.
Les requérants citent également l’article 6 de la Convention, quant au droit d’accès au tribunal, en se plaignant de ne pas avoir été informé de la date de l’audience du 20 juillet 1994 au cours de laquelle le tribunal a rendu sa décision dans l’affaire les opposant à la banque.
La Cour constate, sans examiner la question de savoir si les requérants étaient au courant de l’audience et dans quelle mesure le tribunal chargé de l’affaire avait commis une erreur, que les intéressés ont participé activement à l’ensemble de la procédure et que leur absence à l’audience ne les a pas privé du droit de faire appel de la décision rendue en première instance.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention.
Les requérants, en invoquant l’article 6 de la Convention, remettent également en cause le raisonnement des tribunaux chargés de leurs affaires, persistent plus particulièrement à donner une interprétation différente des règles de droit et contestent les issues des litiges.
La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 19 de la Convention elle a pour tâche d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes. Spécialement, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention. Par ailleurs, si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève dès lors au premier chef du droit interne et des juridictions nationales (voir l’arrêt Garcia Ruiz c.
Espagne du 21
janvier 1999,
Recueil des arrêts et décisions
1999).
Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté conformément à l'article 35 § 3 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
l’examen des griefs des requérants concernant la durée excessive de deux procédures
;
pour le surplus.
Vincent Berger
Georg Ress
Greffier
Président