cererii nr. 33334/96
prezentată de Janusz și Jolanta WYLĘGŁY împotriva Poloniei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), ședința din 22 octombrie 2002 în cameră compusă din
Sir Nicolas Bratza, președinte,
MM. M. Pellonpää, A. Pastor Ridruejo,
dna V. Strážnická,
MM. R. Maruste, S. Pavlovschi, L. Garlicki, judecători,
și M. O'Boyle, greffier de secție,
Având în vedere cererea mai sus-menționată introdusă devant Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 7 noiembrie 1995,
Având în vedere decizia din 28 septembrie 2000 de a comunica Guvernului polonez o parte a cererii introduse de reclamanti și de a o declara inadmisibilă pentru restul;
După deliberări, redă următoarea decizie:
A.
Circumstanțele cauzei
Reclamantii sunt cetățeni polonezi reșezindu-se la Łódź. Au participat la diferite proceduri:
a) Relații între doi terți la procedură, ZPW și Prozapol
La 10 aprilie 1984, Zakłady Przemysłu Wełnianego (denumit mai jos ZPW), întreprindere de stat cu sediul la Łódź, a încheiat cu cooperativa Prozapol un contract de transmitere-preluare contra plată (umowa przekazania-przejęcia) potrivit căruia prima transmitea celei de-a doua un ansamblu imobiliar nefinalizat cuprins din o clădire și un teren de 2,5 ha situat la Łódź, numerele 208/214 ale străzii Dąbrowskiego.
Pe teren, Prozapol a construit un depozit.
La 5 decembrie 1990, ZPW a devenit proprietară clădirilor și uzufructuară (wieczyste użytkowanie) a terenului transmis în 1984, în virtutea legii din 29 septembrie 1990 care reglementează chestiunile administrării terenurilor și exproprierii.
La 26 martie 1992, prefectul (Wojewoda) de Łódź a confirmat achiziția clădirii de către ZPW și dreptul acesteia de a avea uzufructul asupra terenului. La 1 septembrie 1992, Prozapol a solicitat ministrului să anuleze decizia prefectorală. Ea susținea că potrivit contractului încheiat în 1984, ea a achiziționat imobilul și terenul și că de atunci îndeplinea funcțiile de administrator al bunului. Prin urmare, ZPW nu putea fi considerat administrator, condiție cerută de legea din 29 septembrie 1990.
La 9 septembrie 1994, ministrul a respins apelul. A reamintit că Prozapol nu a achiziționat proprietatea terenului, acesta rămânând proprietate de stat. Decretul din 1983, pe baza căruia fusese încheiat contractul de transmitere-preluare din 1984, nu autoriza cesiunea terenului dar se referea doar la bunul care fusese obiectul investiției. La 11 iulie 1996, curtea administrativă supremă (Naczelny Sąd Administracyjny) de la Varșovia a respins apelul Prozapol. Ea a refuzat Prozapol dreptul de a contesta decizia administrativă în măsura în care aceasta din urmă nu avea nici un drept asupra bunului imobiliar. Curtea a adăugat că cooperativa dispunea de o cale de atac înaintea tribunalelor civile tendând la a-și obține despăgubirea pentru investițiile efectuate pe terenul aparținând Trezoreriei publice.
b) Încercări de vânzare a ansamblului imobiliar
La 8 martie 1991, consiliul de administrație al Prozapol a hotărât vânzarea ansamblului imobiliar reclamantilor. La 6 mai 1991, părțile au încheiat un act de promisiune de vânzare stipulând că reclamantii cumpărau imobilul cu terenul atașat, cu excepția a două parcele de o anumită suprafață. Reclamantii au versrat un avans.
La 18 iunie 1991, părțile au semnat un precontract (umowa wstępna) care prelua termenii actului de promisiune de vânzare și preciza că depozitul construit de Prozapol trebuia închiriat reclamantilor.
Directoria Prozapol, autoritatea competentă pentru a lua decizii angajând cooperativa, nu a ratificat contractul.
Din aceasta, la 17 iunie 1991, reclamantii au cerut consiliului rambursarea avansului vărsat și o despăgubire pentru cheltuielile suportate din cauza întârzierii în lansarea producției în ansamblul imobiliar achiziționat.
c) Cesiune de către Prozapol reclamantilor a drepturilor și obligațiilor asupra ansamblului imobiliar
În sfârșit, la 2 septembrie 1991, reclamantii și directoria Prozapol au semnat un act notarial prin care aceasta din urmă cesiona drepturile sale asupra ansamblului imobiliar care fusese obiectul negocierilor, situat pe teren aparținând Trezoreriei publice, al cărui ZPW era uzufructuară. Contractul excludea depozitul. Reclamantii au versat un avans, dar nu și-au achitat întreaga sumă a prețului.
d) Demersuri pentru obținerea creditelor necesare investițiilor
Reclamantii au întreprins demersuri pentru a obține creditele necesare investițiilor lor. La 10 iulie 1991, banca Creditanstalt de Linz a acceptat să le acorde un credit în dolari americani, cu condiția ca Bank Handlowy de Varșovia să se garanteze.
La 14 iulie 1991, reclamantii au adresat Bank Handlowy o cerere de a se garanta. Ei au prezentat și garantia Łódzki Bank Rozwoju. La 25 iulie 1991, Bank Handlowy l-a informat pe Creditanstalt că era gata să acorde garanția cu condiția ca reclamantii să semneze contractul de împrumut și să îndeplinească formalitățile necesare.
Reclamantii au semnat contractul de împrumut. Transferul sumei era subordonat obținerii garanției de la Bank Handlowy. La 8 august 1991, Bank Handlowy a acceptat să furnizeze garanția și a supus proiectul directoriatului său.
La 10 septembrie 1991, Łódzki Bank Rozwoju a hotărât să nu se mai garanteze înaintea Bank Handlowy. Reclamantii au furnizat atunci promisiunea de garanție a Powszechny Bank Gospodarczy de Lodz, care în final a refuzat să încheie un contract de garanție cu reclamantii.
Reclamantii nu au obținut nici garanția Bank Handlowy de Varșovia nici transferul de la Creditanstalt. Ei au încheiat un împrumut de la o altă bancă poloneză în moneda poloneză.
e) Cesiune de către ZPW în favoarea reclamantilor a uzufructului terenului
La 23 noiembrie 1993, prin act notarial, ZPW a cedat reclamantilor și mamei acestora (aceasta din urmă și-a cedat cotele ulterior unor terți) uzufructul terenului pe care se găsea ansamblul imobiliar al cărui drepturi și obligații li se ceseseră la 2 septembrie 1991 de către Prozapol.
f) Închirierea depozitelor
La 26 iunie 1991, așa cum se preveduse în precontractul din 18 iunie 1991, reclamantii și consiliul de administrație al Prozapol au încheiat un contract de chirie privind depozitul. Directoria a refuzat ratificarea acestui contract, în măsura în care o parte din depozit fusese închiriată unei alte societăți. Reclamantii au primit totuși cheia clădirii.
Reclamantii au plătit chiria pentru închirierea depozitului doar pentru lunile iulie și august 1991. Au refuzat plata ulterior estimând că actul notarial din 2 septembrie 1991 cesiona și depozitul. Reclamantii ocupă în continuare depozitul.
2.Proceduri inițiate de și împotriva reclamantilor
a) Proceduri inițiate de Prozapol împotriva reclamantilor și de reclamanti împotriva Prozapol
La 17 noiembrie 1991, Prozapol a inițiat o acțiune împotriva reclamantilor tendând la a obține despăgubire pentru ocupare ilegală a depozitului din 1 septembrie 1991 până la 31 decembrie 1993.
La 5 decembrie 1991, reclamantii au ripostertat și au inițiat la rândul lor o acțiune pentru daunele și prejudiciile suferite împotriva Prozapol pentru ocupare ilegală a depozitelor în ciuda vânzării.
La 8 iunie 1992, tribunalul regional (Sąd Wojewódzki) de Łódź a hotărât, cu acordul părților, să suspende acțiunea inițiată de Prozapol împotriva reclamantilor pentru a judeca în primă instanță cererea acestora din urmă.
La 19 ianuarie 1993, tribunalul a respins cererea reclamantilor. A respins argumentul conform căruia reclamantii erau proprietarii depozitului. A considerat, pe de o parte, că contractul de chirie din 26 iunie 1991 era nul pentru că fusese încheiat de consiliul de administrație al Prozapol și nu de directorie, autoritatea competentă pentru a angaja cooperativa. A reamintit, pe de altă parte, că contractul de cesiune din 2 septembrie 1991 excludea depozitele. La 23 septembrie 1993, curtea de apel (Sąd Apelacyjny) de Łódź a respins apelul reclamantilor.
La 16 noiembrie 1993, tribunalul regional a ridicat suspendarea ordonată la 8 iunie 1992. La 31 ianuarie 1994, Prozapol a adresat tribunalului o cerere de a accelera desfășurarea procedurii. La ședința din 22 februarie 1994, tribunalul a amânat cauza pentru a completa dosarul. La 25 februarie 1994, Prozapol a prezentat piesele lipsă ale dosarului și la 29 martie 1994 a cerut ca o dată de ședință să fie fixată rapid.
La 18 august 1994, Prozapol a cerut ca tribunalul să auditioneze aceiași martori ca și cei ascultați în procedura încheiată prin hotărârea din 23 septembrie 1993 (mai sus). Reclamantii au citat doar unul.
Tribunalul a amânat examinarea cauzei la 15 decembrie 1994. La acea dată, martorii convocat nu s-au prezintat și tribunalul a amânat ședința la 13 ianuarie 1995. În acea zi, doar martorul desemnat de reclamanti s-a prezentat.
La 2 martie 1995, tribunalul a auditionat un martor citat de Prozapol. Aceasta din urmă a citat apoi alți martori și tribunalul a cerut o nouă audiere a martorului reclamantilor. La 19 aprilie 1995, tribunalul a amânat ședința, în măsura în care Prozapol și-a lărgit cererea. Era atunci obligat să regleze chestiunea cheltuielilor de justiție. Ședința din 26 iunie 1995 a fost amânată pentru informații suplimentare.
La ședința din 14 septembrie 1995, Prozapol și-a declarat intenția de a găsi o cale de rezolvare a litigiului. Judecătorul a amânat cauza.
Negocierea a eșuat. Procesul-verbal al ședinței din 14 iunie 1996 menționează că aceasta a fost amânată la cererea reclamantilor. Aceștia o contrazic.
La 27 august 1996, Prozapol a propus un aranjament amiabil. Tribunalul a amânat cauza, dar părțile nu au angajat nicio discuție. La 17 septembrie 1996, tribunalul le-a îndemnat pe părți să clarifice poziții. La 9 decembrie 1996, a ordonat o expertiză. Reclamantii s-au opus prin a reaminti că nu contestau suma chiriei fixate prin contractul de chirie din 26 iunie 1991.
Expertul și-a prezentat concluziile la 28 ianuarie 1997. La 11 februarie 1997, reclamantii au informat președintele tribunalului de erorile de calcul comise de expert. La 14 martie 1997, au cerut fixarea unei noi ședințe. La 21 aprilie 1997, și-au reînnoit cererea. Tribunalul a fixat ședința la 18 iunie 1997. A informat părțile că sentința va fi pronunțată la 2 iulie 1997. La acea dată a amânat sentința la 9 iulie 1997.
La 9 iulie 1997, tribunalul a acceptat parțial cererea Prozapol. A constatat nulitatea precontractului de vânzare a ansamblului imobiliar din 18 iunie 1991 și a contractului de chirie din 26 iunie 1991, din aceleași motive reținute în decizia din 19 ianuarie 1993. A reamintit că contractul din 2 septembrie 1991 excludea depozitele și a constatat că reclamantii le ocupau din iunie 1991 fără nici un titlu. Tribunalul a precizat, pe de o parte, că posesorul de rea credință era obligat să despăgubească proprietarul din momentul în care el cunoștea acțiunea de restituire inițiată împotriva sa (în speță la 5 decembrie 1991). A constatat, pe de altă parte, că decizia prefectorală din 26 martie 1992 confirma faptul că ZPW devenea, în virtutea legii, proprietar al ansamblului imobiliar și uzufructuar al terenului. Prin urmare, tribunalul a alocat o anumită sumă Prozapol pentru perioada din 9 decembrie 1991 la 25 martie 1992.
Părțile au declarat apel împotriva deciziei tribunalului regional. Apelul Prozapol a fost declarat inadmisibil la 26 ianuarie 1998, în măsura în care nu îndeplinea condițiile de formă necesare. La 7 mai 1998 curtea de apel a respins apelul exercitat de Prozapol împotriva acestei decizii. La 23 septembrie 1998, curtea de apel a respins apelul reclamantilor exercitat împotriva deciziei tribunalului regional din 9 iulie 1997.
b) Procedură inițiată de reclamanti împotriva Bank Handlowy
În 1992, reclamantii au inițiat o acțiune împotriva Bank Handlowy tendând la obținerea daunelor și prejudiciilor pentru pierderile financiare suferite din cauza refuzului instituției financiare de a se garanta înaintea Creditanstalt. La 20 iulie 1994, tribunalul regional de Varșovia a respins cererea, decizie confirmată în apel la 21 martie 1995 de curtea de apel de Varșovia.
Jurisdicțiile au estimat că reclamantii au depus doar o cerere simplă de garanție și acceptarea băncii era subordonată anumitor condiții. Aceasta cerere simplă nu putea obliga organismul financiar. Au relevat că nici un contract definitiv nu fusese încheiat între reclamanti și Bank Handlowy.
La 4 septembrie 1995, ministrul Justiției a respins cererea de a introduce o cale de atac extraordinară.
c) Procedură inițiată de reclamanti tendând la expulzarea Prozapol din depozite
La 7 februarie 1997, reclamantii au inițiat o acțiune tendând la expulzarea Prozapol din depozite. Prima ședință fixată la 8 iulie 1998, după numeroase intervenții ale reclamantilor la președintele tribunalului regional, nu a putut avea loc din cauza absenței celeilalte părți. La 10 octombrie 1998, în continuare în absența Prozapol, tribunalul a desemnat un expert însărcinat cu evaluarea chiriei pentru închirierea depozitului. În sfârșit, la 12 ianuarie 1999 tribunalul a renunțat la expertiză.
La 8 februarie 1999, reclamantii au cerut fixarea unei noi date de ședință. Tribunalul a convocat părțile pentru 19 mai 1999. A procedat la audizione martorii și a amânat cauza la 23 iunie 1999. La acea dată, a auditionat un alt martor și a amânat hotărârea sa la 1 iulie 1999. La 1 iulie 1999, a redeschis totuși procedura și ultimul martor a fost auditionat din nou.
La 18 august 1999, tribunalul a auditionat un nou martor și le-a cerut reclamantilor să prezinte anumite acte notariale semnate cu terți și privind cauza. La 21 septembrie 1999, tribunalul a informat părțile că hotărârea va fi pronunțată la 4 octombrie 1999.
La 4 octombrie 1999, tribunalul regional a respins cererea reclamantilor. A estimat că reclamantii nu erau îndreptățiți să ceară expulzarea Prozapol din depozite în măsura în care ei nu aveau nici un drept asupra acestui bun. A reamintit faptele din 1984 și a ajuns la concluzia că, pe de o parte, contractul de chirie din 26 iunie 1991 era nul pentru că fusese semnat de o autoritate incompetentă în materia aceasta și că, pe de altă parte, actul notarial din 2 septembrie 1991 excludea depozitele. A estimat, în sfârșit, că cererea reclamantilor nu putea fi fondată pe faptul că ei erau ocupanți ai depozitelor.
La 14 noiembrie 1999 reclamantii au declarat apel. La 28 decembrie 1999, cooperativa a prezentat observații la care reclamantii au răspuns la 11 martie 2000. Ședința înaintea curții de apel a avut loc la 14 martie 2000 și la 28 martie 2000 curtea a respins apelul reclamantilor.
La 5 iunie 2000, reclamantii au declarat un recurs în casație care este în curs de examinare înaintea Curții Supreme.
B.
Dreptul și practica internă relevante
art. 417 al codului civil polonez prevede:
„Statul pârât este responsabil pentru daunele rezultând din actele unui funcționar de stat".
Reclamantii, citând art. 6 al Convenției, se plâng de durata procedurii inițiate la 17 noiembrie 1991 de cooperativă împotriva lor, cât și de cea inițiată la 7 februarie 1997 de ei și privind expulzarea cooperativei.
Reclamantii invocă art. 6 § 1 al Convenției și se plâng de durata excesivă a două proceduri.
art. 6 § 1, în dispozițiile sale relevante, citește:
„Toată persoana are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil de un tribunal independant și imparțial (...) care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)".
Guvernul relevă de la început că reclamantii nu au epuizat căile de atac interne deschise în dreptul polonez. Potrivit acestuia, ei aveau posibilitatea de a cere daunele și prejudiciile pentru vătămarea suferită din cauza duratei procedurilor, direct înaintea tribunalelor poloneze invocând art. 417 al codului civil în vigoare la momentul faptelor.
Curtea reamintește că dispozițiile articolului 35 al Convenției prescriu epuizarea doar a căilor de atac atât legate de încălcările incriminate, disponibile și adecvate. Trebuie să existe la un grad suficient de certitudine nu doar în teorie ci și în practică, cu altfel le lipsesc eficacitatea și accesibilitatea dorite; este datoria Statului pârât să demonstreze că aceste condiții sunt îndeplinite (Selmouni c. Franța [Mare Cameră], nr. 25803/94, CEDO 1999-V – (28.7.99), § 75). În speță Guvernul nu a prezentat nici un exemplu de jurisprudență poloneză demonstrând aplicarea și eficacitatea unei căi de atac bazate pe art. 417 vechi al codului civil.
Din aceasta, Curtea respinge excepția preliminară a Guvernului polonez.
În privința fondului, Curtea trebuie să analizeze durata procedurii inițiate la 17 noiembrie 1991 de cooperativă împotriva reclamantilor, cât și a celei inițiate la 7 februarie 1997 de aceștia privind expulzarea cooperativei.
Ea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază la lumina circumstanțelor cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente. În acest scop, este de asemenea important să se țină cont de ce implică litigiul pentru reclamant (a se vedea, dintre mulți alții, hotărârea Portington c. Grecia din 23 septembrie 1998, Culegere 1998-VI, p. 2630, § 21).
1.În privința duratei procedurii inițiate de cooperativă împotriva reclamantilor, Curtea consideră că perioada care trebuie luată în considerare se extinde din 17 noiembrie 1991, data inițierii procedurii înaintea tribunalului regional de Lodz, la 23 septembrie 1998, data deciziei curții de apel de Lodz. Este prin urmare de aproximativ șase ani și zece luni. Cu toate acestea, având în vedere competența sa ratione temporis, Curtea nu poate lua în considerare decât perioada de 5 ani, 4 luni și 23 zile care a trecut din 1 mai 1993, data de la care Polonia a recunoscut dreptul de plângere individuală, chiar dacă va ține cont de stadiul la care ajunsese procedura la acea dată (a se vedea, de exemplu, Kudła c. Polonia [Mare Cameră], nr. 30210/96, § 123, CEDO 2002-I).
Guvernul evidențiază de la început că cauza era extrem de complexă. Era vorba de a defini care parte la procedură putea să pretindă daunele și prejudiciile pentru exploatare ilegală a depozitului. Guvernul polonez reamintește că de îndată ce reclamantii au cunoștință de acțiunea inițiată de cooperativă împotriva lor, ei au introdus o cerere identică. La 8 iunie 1992, tribunalul regional a hotărât să suspende acțiunea inițiată de cooperativă pentru a examina în prioritate a celei a reclamantilor. Aceștia din urmă au fost respinși în prima instanță la 23 septembrie 1993 de curtea de apel de Łódź. Guvernul evidențiază că suspendarea a fost ridicată chiar la 16 noiembrie 1993 și că hotărârea finală a fost pronunțată de curtea de apel la 23 septembrie 1998. El reamintește că cooperativa se disputa proprietatea clădirii litigioase cu societatea ZPW și că această chestiune, importantă pentru rezultatul procedurii litigioase, inițiate în 1990 a fost soluționată doar la 11 iulie 1996 de Curtea administrativă supremă.
Reclamantii nu consideră că cauza era complexă.
Curtea consideră că cauza era complexă. Ea observă că cele două proceduri paralele - examinarea cererii reconvenționale a reclamantilor și cauza opunând cooperativa ZPW și privind chestiunea proprietății clădirilor litigioase - au fără îndoială contribuit la prelungirea procedurii litigioase, dar erau importante pentru rezultatul acesteia.
Cât privește comportamentul autorităților judiciare, Guvernul estimează că acestea au adus cauzei toată diligența necesară. Ședințele ar fi fost fixate la intervale regulate și prelungirea ar fi fost datorată factorilor care nu pot fi imputate Statului. Ca exemplu Guvernul invocă perioada de inactivitate de un an (din septembrie 1995 la septembrie 1996) în cursul căreia părțile negociază pentru a ajunge la un aranjament amiabil.
Reclamantii estimează că autoritățile judiciare prin a primi toate modificările cererii celeilalte părți s-au făcut responsabile de prelungirea procedurii.
Curtea acceptă argumentul Guvernului polonez conform căruia autoritățile judiciare nu pot fi ținute în întregime responsabile de durata procedurii. Suspendarea ordonată la 8 iunie 1992 de tribunalul regional de Łódź cu acordul părților pentru a examina cererea reconvențională a reclamantilor tendând la condamnare pe seama cooperativei, perioada de un an (din septembrie 1995 la septembrie 1996) în cursul căreia părțile negociază pentru a ajunge la un aranjament amiabil și în sfârșit faptul că cooperativa și-a schimbat cererea de trei ori constituie elemente obiective care au contribuit la prelungirea procedurii, dar care nu pot fi imputate Statului.
În sfârșit, cât privește comportamentul reclamantilor, Guvernul polonez estimează că ei au contribuit la prelungirea procedurii. El evidențiază că procedura civilă poloneză pune pe seama părților sarcina probei. În speță, acestea nu au adus nici un element de natură să corrobora afirmațiile lor și tribunalele erau ținute să clarifice anumite elemente litigioase.
Reclamantii combated teza Guvernului.
Curtea observă că în pofida faptului că în dreptul civil polonez, fiecare din părți are în principiu sarcina de a dovedi faptele pe care le susține, tribunalul a intervenit în administrarea probei și s-a încărcat în larg măsură cu colectarea probelor. De altfel, nici un element nu permite de a considera că reclamantii au contribuit în mod semnificativ la prelungirea procedurii.
Luând în considerare ansamblul elementelor în posesia sa, Curtea consideră că durata procedurii litigioase a satisfăcut cerințele „termen rezonabil" și că nu s-a întâmplat prin urmare încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției.
2.Al doilea grief privește durata procedurii inițiate de reclamanti tendând la expulzarea cooperativei din depozite. Această procedură a început la 7 februarie 1997 și este pendintă înaintea Curții Supreme. La data de azi, durata sa este [de aproximativ 5 ani și 9 luni].
Guvernul consideră că cauza era complexă în măsura în care societatea împotriva căreia reclamantii au inițiat procedura era în faliment și conducătorii ei au fost înlocuiți.
Reclamantii estimează că cauza nu era complexă. Ei consideră că în măsura în care cealaltă parte a cerut ca procedura să se desfășoare în absența ei, probele versate erau suficiente pentru a pronunța o hotărâre la prima ședință.
Guvernul evidențiază apoi că tribunalele competente au adus cauzei toată diligența necesară. El recunoaște anumite întârzieri în desfășurarea procedurii, dar le explică prin faptul că tribunalul avea dificultăți în a obține concluziile expertului desemnat și în a auzi reprezentanții celeilalte părți, adesea absenți.
Reclamantii precizează că părțile nu au depus niciodată în cursul procedurii cereri specifice și prin urmare toți actele efectuate au fost ordonate de office de tribunalul. Ei estimează că faptul de a convoca martori pentru a defini statutul legal al proprietății și a ordona o expertiză, în timp ce tribunalul dispunea de concluziile unui alt expert, fără a clarifica faptele nu a avut decât scopul de a prelungi procedura. Reclamantii concluzionează prin identificarea a două perioade de inactivitate, potrivit lor nejustificate, și anume din 7 februarie 1997 la 18 august 1999 (aproximativ 2 ani și 6 luni) și din 4 octombrie 1999 până în prezent (aproximativ 2 ani și 11 luni).
Guvernul este în sfârșit de părere că reclamantii au contribuit la prelungirea procedurii prin introducerea diverselor cereri la margine acesteia și prin modificarea obiectului acesteia de cinci ori (la 16 iunie 1997, 10 martie, 6 iulie, 15 septembrie și 12 octombrie 1998).
Reclamantii resping argumentele Guvernului și precizează că modificările sumei despăgubirii cerute erau dictate de inflație și aveau scopul de a-și preserva interesele.
Curtea estimează, la lumina criteriilor desprinse din jurisprudența organelor Convenției în materia „termenului rezonabil" (complexitate a cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente), și ținând seama de ansamblul elementelor în posesia sa, că grievul privind această procedură trebuie să facă obiectul unui examen asupra fondului.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Declară
admisibil,
cu rezerva tuturor apărărilor asupra fondului, grievul reclamantilor rezultat din durata excesivă a procedurii inițiate la 7 februarie 1997 înaintea tribunalului regional de Łódź;
Declară
restul cererii inadmisibil.
Michael O'Boyle
Nicolas Bratza
Greffier
Președinte
de la requête n
o
33334/96
présentée par Janusz et Jolanta WYLĘGŁY contre la Pologne
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 22 octobre 2002 en une chambre composée de
Sir
Nicolas
Bratza
,
président
,
MM.
M.
Pellonpää
,
A.
Pastor Ridruejo
,
M
me
V.
Strážnická
,
MM.
R.
Maruste
,
S.
Pavlovschi
,
L.
Garlicki
,
juges
,
et
de
O’Boyle
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 7 novembre 1995,
Vu la décision du 28 septembre 2000 de porter à la connaissance du gouvernement polonais une partie de la requête introduite par les requérants et de la déclarer irrecevable pour le surplus
;
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
A.
Les circonstances de l’espèce
Les requérants sont des ressortissants polonais résidant à Łódź. Ils prirent partie à différentes procédures:
1.
La genèse de l’affaire.
a)
Relations entre deux tiers à la procédure, ZPW et Prozapol
Le 10 avril 1984,
Zakłady Przemysłu Wełnianego
(ci-dessous
ZPW
), entreprise d’Etat sise à Łódź, conclut avec la coopérative
Prozapol
un contrat de transmission- acceptation à titre onéreux (
umowa przekazania-przejęcia
) aux termes duquel la première transmettait à la seconde un ensemble immobilier inachevé comprenant un bâtiment et un terrain de 2,5 ha sis à Łódź aux numéros 208/214 de la rue Dąbrowskiego.
Sur le terrain,
Prozapol
construisit un entrepôt.
Le 5 décembre 1990, ZPW devint propriétaire des bâtiments et usufruitier (
wieczyste użytkowanie
) du terrain transmis en 1984, ce en vertu de la loi du 29 septembre 1990 régissant les questions de l’administration des terrains et de l’expropriation.
Le 26 mars 1992, le préfet (
Wojewoda
) de Łódź confirma l’acquisition du bâtiment par ZPW et le droit de celle-ci d’avoir l’usufruit du terrain. Le 1er septembre 1992,
Prozapol
demanda au ministre d’annuler la décision préfectorale. Elle faisait valoir qu’en vertu du contrat conclu en 1984, elle avait acquis l’immeuble et le terrain et que depuis elle remplissait les fonctions d’administrateur du bien. Dès lors,
ZPW
ne pouvait être considéré comme administrateur, condition exigée par la loi du 29 septembre 1990.
Le 9 septembre 1994, le ministre rejeta l’appel. Il rappela que
Prozapol
n’avait pas acquis la propriété du terrain, celui-ci demeurant la propriété de l’Etat. Le décret de 1983, sur la base duquel avait été conclu le contrat de transmission-acceptation de 1984, n’autorisait pas la cession du terrain mais concernait uniquement le bien ayant été l’objet de l’investissement. Le 11
juillet 1996, la cour administrative suprême (
Naczelny Sąd Administracyjny
) de Varsovie rejeta l’appel de
Prozapol
. Elle refusa à
Prozapol
le droit de contester la décision administrative dans la mesure où cette dernière n’avait aucun droit sur le bien immobilier. La cour ajouta que la coopérative disposait d’un recours devant les tribunaux civils tendant à se voir dédommager pour les investissements engagés sur le terrain appartenant au Trésor public.
b)
Tentatives de vente de l’ensemble immobilier
Le 8 mars 1991, le conseil d’administration de
Prozapol
décida de vendre l’ensemble immobilier aux requérants. Le 6 mai 1991, les parties conclurent un compromis de vente stipulant que les requérants achetaient l’immeuble avec le terrain attenant, à l’exception de deux parcelles d’une certaine superficie. Les requérants versèrent un acompte.
Le 18 juin 1991, les parties signèrent un avant-contrat (
umowa wstępna
) qui reprenait les termes du compromis de vente et précisait que l’entrepôt construit par
Prozapol
devait être loué aux requérants.
Le directoire de
Prozapol
, l’autorité compétente pour prendre les décisions engageant la coopérative, ne ratifia pas le contrat.
Dès lors, le 17 juin 1991, les requérants exigèrent du conseil le remboursement de l’acompte versé et un dédommagement pour les frais encourus du fait du retard dans le lancement de la production dans l’ensemble immobilier acquis.
c)
Cession par Prozapol aux requérants des droits et obligations sur l’ensemble immobilier
Finalement, le 2 septembre 1991, les requérants et le directoire de
Prozapol
signèrent un acte notarié par lequel ce dernier cédait ses droits sur l’ensemble immobilier ayant fait l’objet des négociations, sis sur le terrain appartenant au Trésor public, dont
ZPW
était usufruitier. Le contrat excluait l’entrepôt. Les requérants versèrent un acompte, mais ne s’acquittèrent pas de la totalité du prix.
d)
Démarches en vue d’obtenir les crédits nécessaires aux investissements
Les requérants entreprirent des démarches afin d’obtenir des crédits nécessaires pour leurs investissements. Le 10 juillet 1991, la banque
Creditanstalt
de Linz accepta de leur octroyer un crédit en dollars américains, à condition que
Bank Handlowy
de Varsovie se porte garant.
Le 14 juillet 1991, les requérants adressèrent à
Bank Handlowy
une demande de se porter garant. Ils présentèrent également la garantie de
Łódzki Bank Rozwoju
. Le 25 juillet 1991,
Bank Handlowy
informa
Creditanstalt
qu’il était prêt à accorder la garantie à condition que les requérants signent le contrat de prêt et remplissent les formalités nécessaires.
Les requérants signèrent le contrat de prêt. Le virement de la somme était soumis à l’obtention de la garantie de
Bank Handlowy
. Le 8 août 1991,
Bank Handlowy
accepta de fournir la garantie et soumit le projet à son directoire.
Le 10 septembre 1991,
Łódzki Bank Rozwoju
décida de ne plus se porter garant auprès de
Bank Handlowy
. Les requérants fournirent alors la promesse de garantie de
Powszechny Bank Gospodarczy
de Lodz, laquelle finalement refusa de conclure un contrat de garantie avec les requérants.
Les requérants n’obtinrent ni la garantie de
Bank Handlowy
de Varsovie ni le virement de
Creditanstalt
. Ils conclurent un prêt auprès d’une autre banque polonaise dans la monnaie polonaise.
e)
Cession par ZPW au profit des requérants de l’usufruit du terrain
Le 23 novembre 1993, par acte notarié, les ZPW cédèrent aux requérants et à leur mère (celle-ci céda ses parts ultérieurement à des tiers) l’usufruit du terrain sur lequel se trouvait l’ensemble immobilier dont les droits et obligations leur furent cédés le 2 septembre 1991 par
Prozapol
.
f)
Location des entrepôts
Le 26 juin 1991, comme cela avait été prévu dans l’avant-contrat du 18
juin 1991, les requérants et le conseil d’administration de
Prozapol
conclurent un contrat de bail concernant l’entrepôt. Le directoire refusa de ratifier ce contrat, dans la mesure où une partie de l’entrepôt avait été louée à une autre société. Les requérants reçurent toutefois la clé du bâtiment.
Les requérants versèrent le loyer pour la location de l’entrepôt uniquement pour les mois de juillet et août 1991. Ils refusèrent de payer ensuite en estimant que l’acte notarié du 2 septembre 1991 cédait également l’entrepôt. Les requérants occupent toujours l’entrepôt.
2.
Procédures engagées par et à l’encontre des requérants
a)
Procédures engagées par Prozapol contre les requérants et par les requérants contre Prozapol
Le 17 novembre 1991,
Prozapol
engagea une action contre les requérants tendant à se voir indemniser pour occupation illégale de l’entrepôt du 1er septembre 1991 au 31 décembre 1993.
Le 5 décembre 1991, les requérants ripostèrent et engagèrent à leur tour une action en dommages et intérêts contre
Prozapol
pour occupation illégale des entrepôts malgré leur vente.
Le 8 juin 1992, le tribunal régional (
Sąd Wojewódzki
) de Łódź décida, avec l’accord des parties, de suspendre l’action engagée par
Prozapol
contre les requérants pour statuer en premier lieu sur la demande de ces derniers.
Le 19 janvier 1993, le tribunal rejeta la demande des requérants. Il réfuta l’argument selon lequel les requérants étaient les propriétaires de l’entrepôt. Il considéra, d’une part, que le contrat de bail du 26 juin 1991 était nul car conclu par le conseil d’administration de
Prozapol
et non par le directoire, l’autorité compétente pour engager la coopérative. Il rappela, d’autre part, que le contrat de cession du 2 septembre 1991 excluait les entrepôts. Le 23
septembre 1993, la cour d’appel (
Sąd Apelacyjny
) de Łódź rejeta l’appel des requérants.
Le 16 novembre 1993, le tribunal régional leva la suspension ordonnée le 8 juin 1992. Le 31 janvier 1994,
Prozapol
adressa au tribunal une demande d’accélérer le déroulement de la procédure. A l’audience du 22 février 1994, le tribunal reporta l’affaire afin de compléter le dossier. Le 25 février 1994,
Prozapol
présenta les pièces manquantes du dossier et le 29 mars 1994 demanda à ce qu’une date d’audience soit fixée rapidement.
Le 18 août 1994,
Prozapol
demanda à ce que le tribunal procède à l’audition des mêmes témoins que ceux entendus dans la procédure clôturée par l’arrêt du
23 septembre 1993 (ci-dessus). Les requérants en citèrent un seul.
Le tribunal reporta l’examen de l’affaire au 15 décembre 1994. A cette date, les témoins convoqués ne se présentèrent pas et le tribunal reporta l’audience au 13 janvier 1995. Ce jour-là, seul le témoin désigné par les requérants comparut.
Le 2 mars 1995, le tribunal entendit un témoin cité par
Prozapol
. Cette dernière cita ensuite d’autres témoins et le tribunal demanda une nouvelle audition du témoin des requérants. Le 19 avril 1995, le tribunal reporta l’audience, dans la mesure où
Prozapol
avait élargi sa demande. Il était alors tenu de régler la question des frais de justice. L’audience du 26 juin 1995 fut reportée pour complément d’information.
A l’audience du 14 septembre 1995,
Prozapol
déclara son intention de trouver une issue au litige. Le juge reporta l’affaire.
La négociation échoua. Le procès-verbal de l’audience du 14 juin 1996 mentionne que celle-ci fut reportée à la demande des requérants. Ces derniers le contestent.
Le 27 août 1996,
Prozapol
proposa un règlement à l’amiable. Le tribunal reporta l’affaire, mais les parties n’engagèrent aucune discussion. Le 17
septembre 1996, le tribunal somma les parties de clarifier leurs positions. Le 9 décembre 1996, il ordonna une expertise. Les requérants s’y opposèrent en rappelant qu’ils ne contestaient pas le montant du loyer fixé par le contrat de bail du 26 juin 1991.
L’expert rendit ses conclusions le 28 janvier 1997. Le 11 février 1997, les requérants informèrent le président du tribunal d’erreurs de calcul commises par l’expert. Le 14 mars 1997, ils demandèrent de fixer une nouvelle audience. Le 21 avril 1997, ils renouvelèrent leur demande. Le tribunal fixa l’audience au 18 juin 1997. Il informa les parties que le jugement serait rendu le 2 juillet 1997. A cette date il reporta le jugement au 9 juillet 1997.
Le 9 juillet 1997, le tribunal accueillit partiellement la demande de
Prozapol
. Il constata la nullité de l’avant-contrat de vente de l’ensemble immobilier du 18 juin 1991 et du contrat de bail du 26 juin 1991, pour les mêmes raisons que celles retenues dans la décision du 19 janvier 1993. Il rappela que le contrat du 2 septembre 1991 excluait les entrepôts et constata que les requérants occupaient ceux-ci depuis juin 1991 sans aucun titre. Le tribunal précisa, d’une part, que le possesseur de mauvaise foi était tenu de dédommager le propriétaire à compter du moment où il avait eu connaissance de l’action en restitution engagée contre lui (en l’espèce le 5
décembre 1991). Il constata, d’autre part, que la décision préfectorale du 26 mars 1992 confirmait le fait que
ZPW
devenait, en vertu de la loi, propriétaire de l’ensemble immobilier et usufruitier du terrain. Dès lors, le tribunal alloua une certaine somme à
Prozapol
pour la période du 9
décembre 1991 au 25 mars 1992.
Les parties interjetèrent appel contre la décision du tribunal régional. Celui de
Prozapol
fut déclaré irrecevable le 26 janvier 1998, dans la mesure où il ne remplissait pas les conditions de forme nécessaires. Le 7 mai 1998 la cour d’appel rejeta l’appel exercé par
Prozapol
contre cette décision. Le 23 septembre 1998, la cour d’appel rejeta l’appel des requérants interjeté contre la décision du tribunal régional du 9 juillet 1997.
b)
Procédure engagée par les requérants contre Bank Handlowy
En 1992, les requérants engagèrent une action contre
Bank Handlowy
tendant à obtenir des dommages et intérêts pour les pertes financières encourues à cause du refus de l’établissement financier de se porter garant auprès de
Creditanstalt
. Le 20 juillet 1994, le tribunal régional de Varsovie rejeta la demande, décision confirmée en appel le 21 mars 1995 par la cour d’appel de Varsovie.
Les juridictions estimèrent que les requérants n’avaient formulé qu’une simple demande de garantie et l’acceptation de la banque était soumise à certaines conditions. Cette simple demande ne saurait obliger l’organisme financier. Ils relevèrent qu’aucun contrat définitif n’avait été conclu entre les requérants et
Bank Handlowy
.
Le 4 septembre 1995, le ministre de la Justice rejeta la demande d’introduire un recours extraordinaire.
c)
Procédure engagée par les requérants et tendant à expulser Prozapol des entrepôts
Le 7 février 1997, les requérants engagèrent une action tendant à expulser
Prozapol
des entrepôts. La première audience fixée au 8 juillet 1998, après de nombreuses interventions des requérants auprès du président du tribunal régional, ne put avoir lieu à cause de l’absence de l’autre partie. Le 10 octobre 1998, toujours en l’absence de
Prozapol
, le tribunal désigna un expert chargé d’évaluer le loyer pour la location de l’entrepôt. Finalement, le 12 janvier 1999 le tribunal renonça à l’expertise.
Le 8 février 1999, les requérants demandèrent à ce que soit fixée une nouvelle date d’audience. Le tribunal convoqua les parties pour le 19 mai 1999. Il procéda à l’audition des témoins et reporta l’affaire au 23 juin 1999. A cette date, il entendit un autre témoin et reporta sa décision au 1er juillet 1999. Le 1er juillet 1999, il rouvrit toutefois la procédure et le dernier témoin fut entendu de nouveau.
Le 18 août 1999, le tribunal procéda à l’audition d’un nouveau témoin et somma les requérants à produire certains actes notariés signés avec des tiers et concernant l’affaire. Le 21 septembre 1999, le tribunal informa les parties que la décision serait rendue le 4 octobre 1999.
Le 4 octobre 1999, le tribunal régional rejeta la demande des requérants. Il estima que les requérants n’étaient pas fondés à demander l’expulsion de
Prozapol
des entrepôts dans la mesure où ils n’avaient aucun droit sur ce bien. Il rappela les faits depuis 1984 et parvint à la conclusion que, d’une part, le contrat de bail du 26 juin 1991 était nul car signé par une autorité incompétente en la matière et que, d’autre part, l’acte notarié du 2
septembre 1991 excluait les entrepôts. Il estima, enfin, que la demande des requérants ne pouvait être fondée sur le fait qu’ils étaient occupants des entrepôts.
Le 14 novembre 1999 les requérants interjetèrent appel. Le 28 décembre 1999, la coopérative présenta ses observations auxquelles les requérants répondirent le 11 mars 2000. L’audience devant la cour d’appel eut lieu le 14 mars 2000 et le 28 mars 2000 la cour rejeta l’appel des requérants.
Le 5 juin 2000, les requérants formèrent un pourvoi en cassation qui est en cours d’examen devant la Cour suprême.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
L’article 417 du code civil polonais dispose
:
«
Le Trésor public est responsable pour des dommages résultant des actes d’un fonctionnaire d’État
».
Les requérants, citant l’article 6 de la Convention, se plaignent de la durée de la procédure engagée le 17 novembre 1991 par la coopérative à leur encontre ainsi que de celle engagée le 7 février 1997 par eux et relative à l’expulsion de la coopérative.
Les requérants invoquent l’article 6 § 1 de la Convention et se plaignent de la longueur excessive de deux procédures.
L’article 6 § 1, en ses dispositions pertinentes, se lit ainsi :
« Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable par un tribunal
indépendant et impartial (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
Le Gouvernement relève d’emblée que les requérants n’ont pas épuisé les voies de recours internes ouvertes en droit polonais. Ils avaient selon lui la possibilité de demander des dommages et intérêts pour le préjudice subi du fait de la durée des procédures, directement devant les tribunaux polonais en invoquant l’article 417 du code civil en vigueur au moment des faits.
La Cour rappelle que les dispositions de l’article 35 de la Convention ne prescrivent l’épuisement que des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ils doivent exister à un degré suffisant de certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues; il incombe à l’Etat défendeur de démontrer que ces exigences se trouvent réunies (Selmouni c. France [GC], n
o
25803/94, CEDH 1999-V – (28.7.99), § 75). En l’espèce le Gouvernement n’a produit aucun exemple de jurisprudence polonaise démontrant l’application et l’effectivité d’un recours basé sur l’article 417 ancien du code civil.
Dès lors, la Cour rejette l’exception préliminaire du gouvernement polonais.
Quant au fond, la Cour doit analyser la durée de la procédure engagée le 17 novembre 1991 par la coopérative à l’encontre des requérants ainsi que celle engagée le 7 février 1997 par ces derniers relative à l’expulsion de la coopérative.
Elle rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie à la lumière des circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes. A cette fin, il importe également de tenir compte de l’enjeu du litige pour le requérant (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt Portington c. Grèce du 23 septembre 1998, Recueil 1998-VI, p. 2630, § 21).
1.
En ce qui concerne la durée de la procédure engagée par la coopérative contre les requérants, la Cour considère que la période à prendre en considération s’étend du 17 novembre 1991, date à laquelle a été engagée la procédure devant le tribunal régional de Lodz, au 23 septembre 1998, date de la décision de la cour d’appel de Lodz. Elle est dès lors d’environ six ans et dix mois. Toutefois, eu égard à sa compétence
ratione temporis
, la Cour ne peut prendre en considération que la période de 5 années, 4 mois et 23 jours qui s’est écoulée depuis le 1er mai 1993, date à partir de laquelle la Pologne a reconnu le droit de recours individuel, même si elle aura égard au stade qu’avait atteint la procédure à cette date (voir, par exemple, Kudła c. Pologne [GC], n
o
Le
Gouvernement souligne d’emblée que l’affaire était extrêmement complexe. Il s’agissait de définir quelle partie à la procédure pouvait prétendre aux dommages et intérêts au titre de l’exploitation illégale de l’entrepôt. Le gouvernement polonais rappelle que dès que les requérants ont eu connaissance de l’action engagée par la coopérative contre eux, ils ont introduit une demande identique. Le 8 juin 1992, le tribunal régional a décidé de suspendre l’action engagée par la coopérative pour examiner en priorité celle des requérants. Ces derniers se sont vu déboutés en deuxième instance le 23 septembre 1993 par la cour d’appel de Łódź. Le Gouvernement souligne que la suspension a été levée dès le 16 novembre 1993 et que la décision finale a été rendue par la cour d’appel le 23
septembre 1998. Il rappelle enfin que la coopérative se disputait la propriété du bâtiment litigieux avec la société
ZPW
et que cette question, importante pour l’issue de la procédure litigieuse, engagée en 1990 n’a été tranchée que le 11 juillet 1996 par la Cour administrative suprême.
Les requérants
ne considèrent pas que l’affaire était complexe.
La Cour considère que l’affaire était complexe. Elle relève que les deux procédures parallèles - l’examen de la demande reconventionnelle des requérants et l’affaire opposant la coopérative à
ZPW
et concernant la question de la propriété des bâtiments litigieux - ont sans aucun doute contribué à prolonger la procédure litigieuse, mais étaient importantes pour l’issue de celle-ci.
Quant au comportement des autorités judiciaires, le Gouvernement estime qu’elles ont apporté à l’affaire toute la diligence nécessaire. Les audiences auraient été fixées à des intervalles réguliers et la prolongation serait due à des facteurs qui ne sauraient être imputables à l’Etat. A titre d’exemple le Gouvernement invoque la période d’inactivité d’un an (de septembre 1995 à septembre 1996) durant laquelle les parties menaient des négociations en vue de parvenir à un règlement amiable.
Les requérants estiment que les autorités judiciaires en accueillant toutes les modifications de la demande de l’autre partie se sont rendues responsables de la prolongation de la procédure.
La Cour accueille l’argument du gouvernement polonais selon lequel les autorités judiciaires ne sauraient être tenues entièrement pour responsables de la durée de la procédure. La suspension ordonnée le 8 juin 1992 par le tribunal régional de Łódź avec l’accord des parties pour examiner la demande reconventionnelle des requérants tendant à la condamnation à charge de la coopérative, la période d’un an (de septembre 1995 à septembre 1996) durant laquelle les parties menaient de négociations en vue de parvenir à un règlement amiable et enfin le fait que la coopérative ait changé à trois reprises sa demande constituent des éléments objectifs qui ont contribué à prolonger la procédure, mais qui ne sauraient être imputés à l’Etat.
Enfin, quant au comportement des requérants, le gouvernement polonais estime qu’ils ont contribué à prolonger la procédure. Il souligne que la procédure civile polonaise fait peser sur les parties la charge de la preuve. En l’espèce, celles-ci n’ont apporté aucun élément de nature à corroborer leurs affirmations et les tribunaux étaient tenus de clarifier certains éléments litigieux.
Les requérants combattent la thèse du Gouvernement.
La Cour relève qu’en dépit du fait qu’en droit civil polonais, chacune des parties a en principe la charge de prouver les faits qu’elle allègue, le tribunal est, en l’espèce, intervenu dans l’administration de la preuve et s’est chargé dans une large mesure de rassembler les preuves. Par ailleurs, aucun élément ne permet de considérer pas que les requérants ont contribué de manière significative à prolonger la procédure.
En prenant en compte l’ensemble des éléments en sa possession, la Cour considère que la durée de la procédure litigieuse a répondu aux exigences de «
délai raisonnable
» et qu’il n’y a pas eu dès lors violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
2.
Le deuxième grief concerne la durée de la procédure engagée par les requérants tendant à expulser la coopérative des entrepôts. Cette procédure
a débuté le 7 février 1997 et est pendante devant la Cour suprême. A ce jour, sa durée est [d’environ 5 années et 9 mois].
Le Gouvernement considère que l’affaire était complexe dans la mesure où la société contre laquelle les requérants ont engagé la procédure était en faillite et ses dirigeants avaient été remplacés.
Les requérants estiment que l’affaire n’était pas complexe. Ils considèrent que dans la mesure où l’autre partie avait demandé à ce que la procédure se déroule en son absence, les preuves versées suffisaient à rendre une décision au cours de la première audience.
Le Gouvernement souligne ensuite que les tribunaux compétents ont apporté à l’affaire toute la diligence nécessaire. Il admet certains retards dans le déroulement de la procédure, mais les explique par le fait que le tribunal avait des difficultés à obtenir les conclusions de l’expert désigné et à entendre les représentants de l’autre partie, souvent absents.
Les requérants précisent que les parties n’ont jamais au cours de la procédure présenté de demandes spécifiques et dès lors tous les actes accomplis ont été ordonnés d’office par le tribunal. Ils estiment que le fait de convoquer des témoins afin de définir le statut légal de la propriété et d’ordonner une expertise, alors que le tribunal disposait des conclusions d’un autre expert, sans éclaircir les faits n’a eu que pour effet de prolonger la procédure. Les requérants concluent en identifiant deux périodes d’inactivité, selon eux injustifiées, soit du 7 février 1997 au 18 août 1999 (environ 2 années et 6 mois) et du 4 octobre 1999 à aujourd’hui ( environ 2 années et 11 mois).
Le Gouvernement est enfin d’avis que les requérants ont contribué à prolonger la procédure en introduisant divers demandes en marge de celle-ci et en modifiant son objet à cinq reprises (les 16 juin 1997, 10 mars, 6 juillet, 15 septembre et 12 octobre 1998).
Les requérants rejettent les arguments du Gouvernement et précisent que les modifications du montant du dédommagement demandé étaient dictées par l’inflation et avaient pour but de préserver leur intérêts.
La Cour estime, à la lumière des critères dégagés par la jurisprudence des organes de la Convention en matière de « délai raisonnable » (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que le grief relatif à cette procédure doit faire l’objet d’un examen au fond.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
recevable,
tous moyens de fond réservés, le grief des requérants tiré de la durée excessive de la procédure engagée le 7 février 1997 devant le tribunal régional de Łódź ;
Déclare
le restant de la requête irrecevable.
Michael
O’Boyle
Nicolas B
RATZA
Greffier
Président