CtEDO 09.11.2000 AI

ZAWADZKI contre la POLOGNE

RESPONDENT
POL
HOTĂRÂRE
09.11.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement recevable;Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
ZAWADZKI contre la POLOGNE (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

cererii nr. 34158/96

prezentată de Józef ZAWADZKI

împotriva Poloniei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patru secțiune), întrunită pe 11 noiembrie 2000 într-o cameră compusă din:

D-l G. Ress,

președinte,

D-l A. Pastor Ridruejo,

D-l L. Caflisch,

D-l J. Makarczyk,

D-l I. Cabral Barreto,

D-l V. Butkevych,

D-na N. Vajić,

judecători,

și de D-l V. Berger,

grefier de secțiune,

Având în vedere cererea mai sus menționată introdusă în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului pe 1 octombrie 1995 și înregistrată pe 12 decembrie 1996,

Având în vedere art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea,

Având în vedere decizia parțială a Curții pronunțată pe 6 iulie 1999,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamant,

După ce a deliberat, pronunță decizia următoare:

Reclamantul este un cetățean polonez, născut în 1948 și rezidind la Katowice.

Faptele cauzei, expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamantul a fost sau este încă parte într-o serie de proceduri intentate de el și împotriva lui.

Reclamantul era proprietar al unui apartament care făcea parte din cooperativa de locuințe (Spółdzielnia Mieszkaniowa; mai jos "cooperativa"). După ce a constatat vicii de construcție, a întreprins demersuri care să-i atribuie o altă locuință. Cererea sa a fost acceptată în 1987. La momentul preluării noilor locuri, reclamantul a observat vicii de construcție, dar liniștit de responsabilii cooperativei a semnat protocolul de predare a locuinței. După o anumită perioadă, a observat în continuare alte vicii care au făcut noua sa locuință nelocuibilă. În 1988, cooperativa i-a cerut să-i restituie locuința veche și să ia posesia noii locuințe. În măsura în care reclamantul refuza să se mute înainte de reparații, cooperativa a intentat o acțiune care să-l expulzeze din apartamentul vechi.

Tribunalul de district (Sąd Rejonowy) din Katowice, după expertizare și încercări de a aduce părțile la o înțelegere, pe 5 iunie 1989 a respins cererea de expulzare. A considerat că noul apartament aveau prea multe vicii pentru a putea fi locuit. Cooperativa a făcut apel. Tribunalul regional (Sąd Wojewódzki) din Katowice a reușit inițial să încheie un acord, conform căruia reclamantul trebuia să angajeze lucrări al căror cost ar fi fost rambursat de cooperativă. Reclamantul a angajat lucrări, dar după două săptămâni cooperativa a revenit asupra termenilor acordului. În final, pe 14 martie 1991 tribunalul a ordonat expulzarea reclamantului. Acesta a plecat din locuri pe 18 decembrie 1991.

Reclamantul a fost de asemenea instruit de cooperativă să ramburseze creditul constituit prin acțiunile sale care îi acordau proprietatea locuinței în cadrul cooperativei. Inițial a depus o cerere care suspendu procedura până la rezultatul procedurii de expulzare, dar a consimțit în sfârșit să regularizeze situația.

Pe 21 octombrie 1991, reclamantul a intentat o acțiune împotriva cooperativei care să-l ramburseze pentru soldul cheltuielilor la momentul schimbării domiciliului și cheltuielile lucrărilor angajate în virtutea acordului la care au ajuns părțile în cursul procedurii de expulzare, acord rupt de cooperativă.

Tribunalul a scutit reclamantul de cheltuielile de justiție și i-a cerut să precizeze circumstanțele cauzei sale. Pe 13 noiembrie 1991, tribunalul a numit un expert și l-a încărcat cu a cuantifica cheltuielile angajate de reclamant. Acesta din urmă nu și-a prezentat concluziile din cauza unei boli.

Pe 21 februarie 1992, cealaltă parte a prezentat observații cu privire la cererea reclamantului.

Tribunalul a hotărât apoi să consulte dosarul procedurilor din 1988 (descrise mai sus).

Pe 16 mai 1993, tribunalul a numit un nou expert. Pe 6 iulie 1993, reclamantul a cerut fixarea unei ședințe după 31 august.

Pe 13 septembrie 1993, expertul a prezentat concluziile sale, iar reclamantul a răspuns pe 24 septembrie 1993.

Pe 28 decembrie 1993, tribunalul a ascultat părțile. I-a cerut reclamantului să prezinte pretențiile financiare și celeilalte părți să răspundă. Reclamantul a făcut-o pe 21 februarie 1994.

La ședința din 17 martie 1994, tribunalul a ascultat trei martori, a instruit părțile să prezinte pozițiile lor și a hotărât să încarce expertul cu pregătirea observațiilor suplimentare.

Concluziile au fost prezentate pe 18 iulie 1994 iar reclamantul a răspuns pe 3 august 1994. Pe 20 septembrie 1994, tribunalul a instruit cealaltă parte la proces să furnizeze concluzii.

Pe 6 decembrie 1994, tribunalul regional a acceptat o parte din cerere și a alocat o anumită sumă reclamantului. Pe 12 ianuarie 1995, acesta a apelat și a contestat suma rambursării. Dosarul a fost transmis jurisdicției de trimitere pe 3 februarie 1995.

La ședința din 23 martie 1995, reprezentanții părților au depus o cerere comună de a amâna examinarea cauzei deoarece negocierile pentru o soluție erau în curs.

Pe 19 mai 1995, curtea de apel (Sąd Apelacyjny) din Katowice a respins apelul. Pe 2 iunie 1996, ministrul justiției a respins cererea reclamantului de a introduce un recurs extraordinar la Curtea Supremă (Sąd Najwyższy).

De-a lungul procedurii de expulzare, reclamantul și-a achitat, în favoarea cooperativei, cheltuielile pentru două locuințe, în timp ce nu ocupa decât una.

Pe 21 octombrie 1991, a intentat o acțiune împotriva cooperativei și a cerut ca surplusul perceput de aceasta pentru cheltuielile noii sale locuințe pe care nu o ocupa, să fie inclus în cheltuielile curente ale locuinței ocupate de la decizia de expulzare.

La ședințele din 26 noiembrie, 6 și 25 februarie, 24 martie și 9 aprilie 1992, tribunalul a ascultat părțile și a constituit dosarul.

Pe 26 mai 1992, tribunalul de district a respins cererea. Pe 22 iunie 1992, reclamantul a apelat. Dosarul cauzei a fost transmis tribunalului regional pe 7 decembrie 1992. Pe 7 iulie 1992, reclamantul a cerut ca tribunalul să nu fixeze ședință între 15 iulie și 25 august 1992.

A depus de asemenea o cerere de scutire de cheltuielile de justiție, respinsă la o dată necunoscută.

În măsura în care examinarea apelului se prelungea, reclamantul s-a adresat președintelui tribunalului regional cu o cerere de informații. Acesta din urmă, pe 12 martie 1993, a cerut ca președintele colectivului civil al tribunalului să vegheze personal asupra desfășurării procedurii.

Pe 31 martie 1993, tribunalul regional a anulat decizia din 26 mai 1992 și a trimis cauza tribunalului de district pentru reexaminare.

Reclamantul s-a întrebat asupra desfășurării procedurii și pe 5 iulie 1993, în cursul unei conversații telefonice cu biroul ministrului justiției, s-a plâns de lentoarea procedurii. Pe 13 iulie 1993, biroul a adresat tribunalului un scrisoare care a recomandat urmărirea procedurii de rambursare (descrisă mai sus) și a procedurii privind cauza. A cerut ca informații privind desfășurarea procedurii să fie transmise ministerului o dată la doi luni.

În cursul ședinței din 24 iunie 1993, jurisdicția de trimitere a propus suspendarea procedurii până la rezultatul acțiunii de rambursare în cadrul căreia tribunalul ordona o expertizare pentru a evalua costul lucrărilor întreprinse. Părțile nu s-au opus. Cu toate acestea, deja pe 25 iunie 1993, reclamantul a adresat tribunalului o scrisoare în care a cerut ridicarea suspendării. A cerut de asemenea ca cele două proceduri să fie examinate în comun de același tribunal: expertiza ordonată nu ar avea o mare incidență asupra cauzei și faptul de a uni cele două cereri ar permite examinarea lor în cel mai scurt timp. A adăugat că să pună capăt procedurii, care durează deja de mai bine de doi ani, era în interesul tribunalului și al părților.

Pe 28 iunie 1993, tribunalul de district a respins cererea. A observat că în măsura în care procedura fusese suspendată cu acordul părților, în virtutea articolului 181 § 2 al codului de procedură civilă în vigoare la momentul faptelor, cererea de ridicare nu putea fi depusă decât după o perioadă de trei luni. A refuzat de asemenea să unească cele două cauze deoarece depindeau de jurisdicția a două tribunale diferite.

Pe 1 octombrie 1993, reclamantul a depus o nouă cerere care să ridice suspendarea. Pe 5 octombrie 1993, tribunalul de district a respins-o motiv că la ședința din 24 iunie 1993, părțile ajunsesem la un acord conform căruia procedura trebuia suspendată până la rezultatul acțiunii de rambursare. De atunci, în virtutea articolului 182 § 2 citat, în măsura în care durata suspendării fusese clar definită, orice cerere intervenit înainte trebuia respinsă. Pe 23 noiembrie 1993, tribunalul regional a respins apelul reclamantului.

Pe 20 ianuarie 1994, reclamantul a depus o nouă cerere care să accelereze procedura și a reamintit poziția sa conform căreia rezultatul acțiunii de rambursare nu era decisiv pentru cauza. Nu a primit niciun răspuns din part tribunalului.

Procedura privind cererea reclamantului de a se vedea rambursat anumite sume a fost terminată pe 30 mai 1995.

Pe 8 decembrie 1995, reclamantul a reînnoit cererea de ridicare a suspendării.

Pe 16 ianuarie, 1 februarie și 20 martie 1996, tribunalul a cerut comunicarea dosarului din cealaltă cauză. Pe 22 martie 1996, a fost informat că dosarul fusese transmis curții de apel. Pe 8 și 30 mai 1996, tribunalul a adresat curții de apel cereri de informații. Pe 31 mai 1996, a fost informat că dosarul fusese transmis Curții Supreme.

Pe 10 ianuarie 1997, tribunalul de district a ridicat suspendarea și a reluat procedura.

Pe 18 aprilie 1997, reclamantul a adresat tribunalului o scrisoare în care, citând art. 6 al Convenției, a cerut printre altele ca cauza să fie examinată în cel mai scurt timp.

Pe 3 martie 1997, cealaltă parte a făcut o propunere de soluționare a cauzei. Tribunalul a amânat ședința pentru a permite părților să se înțeleagă.

La ședința din 30 aprilie 1997, tribunalul a ordonat o expertizare pentru a stabili în ce măsură locuința putea fi locuibilă și care ar fi fost durata lucrărilor necesare (możliwości użytkowania i okresu czasu w którym mozliwe byloby wykonanie remontu). Reclamantul a fost instruit să verse jumătate din anticipul asupra onorariilor expertului. S-a refuzat și a reamintit că procedura fusese suspendată pentru mai mulți ani deoarece rezultatul acțiunii de rambursare în cursul căreia fusese ordonată o expertizare părea, după tribunalul, decisiv pentru rezultatul cauzei. De atunci, a cerut ca să se țină cont de concluziile prezentate în cealaltă cauză.

Ca răspuns, pe 6 iunie 1997, tribunalul de district a suspendat procedura motiv că reclamantul nu și-a achitat în timp suma cerută. Pe 8 iulie 1997, reclamantul a apelat decizia de suspendare, respinsă pe 27 august 1997.

Pe 21 octombrie 1997, reclamantul a plătit suma cerută iar pe 12 decembrie 1997, tribunalul a ridicat suspendarea.

Pe 16 decembrie 1997, dosarul a fost comunicat expertului. Pe 9 martie 1998, expertul a refuzat să prezinte concluzii.

Printr-o scrisoare din 11 martie 1998, reclamantul a cerut tribunalului informații privind desfășurarea procedurii. Nu a primit niciun răspuns.

Pe 20 martie 1998, tribunalul a numit un nou expert. A prezentat concluzii pe 17 martie 1999. Reclamantul a răspuns pe 7 și 9 iunie 1999.

Pe 3 august 1999, tribunalul a acceptat în parte cererea și a alocat o anumită sumă reclamantului. Acesta nu a apelat această decizie.

În 1989, reclamantul a fost victima unui accident de muncă. Ca urmare, pe 23 iulie 1990 i s-a alocat de angajator o pensie de o anumită valoare. Nu puțând și-relua funcțiile din cauza stării de sănătate, reclamantul a întreprins, fără succes, demersuri pentru a găsi o nouă slujbă.

Reclamantul a cerut deci angajatorului său, mina Wujek (mai jos angajatorul), o pensie compensatorie, care i-a acordat-o până la o anumită valoare. Reclamantul a contestat-o cerând ca suma celor două pensii primite să fie egală cu salariul mediu pentru postul pe care ar fi putut să-l ocupe dacă accidentul nu s-ar fi întâmplat.

Pe 5 octombrie 1992, reclamantul a intentat o acțiune în fața tribunalului regional.

La ședința din 3 decembrie 1992, tribunalul a ordonat o expertizare medicală a stării de sănătate a reclamantului, a instruit cealaltă parte la proces să furnizeze anumite documente și a cerut centrului de sănătate în care era urmărit interesatul să prezinte documentația medicală.

Documentația medicală a fost prezentată tribunalului pe 28 decembrie 1993. Cu toate acestea, trei experți succesivi au refuzat să procedeze la expertizare. Doi dintre aceștia se pronunțaseră asupra stării de sănătate a reclamantului în alte proceduri. Al treilea nu a furnizat niciun motiv pentru refuz.

Pe 9 iunie 1993, cealaltă parte la proces a prezentat documentația cerută de tribunal. Expertul în cele din urmă desemnat a prezentat concluzii pe 12 noiembrie 1993.

La ședința din 13 decembrie 1993, tribunalul a cerut reclamantului să îi furnizeze numele salariaților care au lucrat cu el.

Pe 28 februarie 1994, angajatorul reclamantului a propus reprezentantului acestuia un aranjament. Reprezentantul a refuzat condițiile propuse. Tribunalul a amânat examinarea cauzei până pe 21 martie 1994 pentru a consulta direct interesatul. La această dată reclamantul nu s-a prezentat în fața tribunalului. Absența sa era datorată șederii sale la spital. Tribunalul a numit un expert și l-a încărcat cu a evalua suma pensiei datorate reclamantului.

Reclamantul nu s-a prezentat personal la ședințele din 25 aprilie, 23 și 30 mai 1994. Cu toate acestea, pe 23 mai 1994, reprezentantul său a propus un aranjament.

Pe 13 iunie 1994, tribunalul a încărcat un expert cu evaluarea cauzelor invalidității reclamantului. Academia de medicină din Katowice a prezentat concluzii pe 9 august 1994.

Ședința din 14 noiembrie 1994 a fost amânată din cauza absenței expertului. Pe 12 decembrie 1994, tribunalul a ascultat expertul și a cerut părților să prezinte concluzii.

Pe 15 februarie 1995, reclamantul a numit un nou reprezentant. Pe 20 martie 1995, s-a prezentat personal în fața tribunalului.

Pe 31 mai 1995, expertul încărcat cu evaluarea sumei pensiei datorate reclamantului a prezentat concluzii. Pe 30 iunie 1995, reclamantul a prezentat comentari asupra concluziilor expertului iar acesta din urmă a răspuns pe 15 iulie 1995. Reclamantul a prezentat apoi câteva observații suplimentare iar expertul a prezentat concluzii definitive pe 25 septembrie 1995. Reclamantul a răspuns pe 19 octombrie 1995.

Pe 9 decembrie 1995, reclamantul a citat un martor. Tribunalul a încărcat de asemenea expertul care și-a prezentat concluzii privind suma pensiei datorate cu pregătirea observațiilor suplimentare privind indexarea sumei propuse. Expertul a prezentat concluzii pe 8 decembrie 1995.

Pe 15 ianuarie 1996, tribunalul a ascultat martorul reclamantului. Pe 26 februarie 1996, expertul a prezentat câteva observații suplimentare la concluziile din 8 decembrie 1995. Tribunalul le-a examinat pe 25 martie 1996 și a fixat data sentinței pentru 4 aprilie 1996.

Pe 29 martie 1996, expertul a prezentat un al doilea complement de informații. Pe 4 aprilie 1996, tribunalul a amânat pronunțarea sentinței la 6 mai 1996. La această dată a amânat din nou sentința la 20 mai 1996, dată la care și-a amânat decizia la 3 iunie 1996. În interimul acestui timp, pe 28 mai 1998, expertul a prezentat concluzii finale.

Pe 3 iunie 1996, tribunalul regional a alocat o anumită sumă reclamantului. Judecătorii, în rezumat, au luat în considerare două perioade din viața reclamantului de la accident. Prima se încheietă în 1993 și suma pensiei compensatorii rezulta din diferența între pensie la titlu de accident și veniturile medii obținute în sectorul activității reclamantului. A doua a început în 1993 iar suma pensiei compensatorii era diferența dintre pensie la titlu de accident și pensie de pensionare la care reclamantul avea drept de la această dată.

Pe 1 iulie 1996, reclamantul a apelat. A contestat soluția adoptată și în special modul de calcul al pensiei compensatorii după 1993. Potrivit lui, tribunalul trebuia să țină cont de suma veniturilor medii în sectorul activității sale și să nu presupună că, ținând cont de situația generală în sectorul minier, reclamantul ar fi fost pensionat anticipat în 1993, cum fuseseră alții mineri cu aceeași vechime. Plecarea anticipată la pensie rămâne după el o facultate pentru individ și nu ar putea constitui o obligație.

Pe 8 august 1996, tribunalul regional a transmis dosarul reclamantului jurisdicției de apel.

Pe 30 decembrie 1996, curtea de apel a respins apelul. A respinge argumentele reclamantului și a estimat că potrivit mărturiilor și statisticilor versate în dosar, presupunerea conform căreia reclamantul ar fi fost pensionat anticipat ca aproape toți colegii săi la acea vreme era fundamentată.

Pe 10 martie 1997, reclamantul a depus o cerere de redeschidere a procedurii. Pe 22 aprilie 1997, curtea de apel a declarat cererea inadmisibilă în măsura în care mai avea posibilitatea de a introduce un recurs în casație.

Pe 13 mai 1997, consilierul reclamantului a introdus un recurs în casație la Curtea Supremă. Pe 26 noiembrie 1997, aceasta a declarat recursul inadmisibil, deoarece nu îndeplinea condițiile cerute de lege. A estimat că recursul se rezuma la a pune în cauză faptele cum fuseseră stabilite de tribunalele inferioare precum și aprecierea dovezilor versate în dosar.

Pe 17 martie 1998, reclamantul s-a adresat Curții Supreme cu o cerere de restabilire a termenului pentru a introduce un recurs în casație și a comite un avocat de oficiu pentru a redacta acesta. A estimat că din moment ce legea impunea ca un recurs să fie introdus prin intermediul unui avocat iar consilierul ales de reclamant nu și-a făcut datoria, era responsabilitatea curții să-i desemneze alt avocat capabil de a redacta recursul în conformitate cu regulile artei.

În iunie 1993, reclamantul a depus la casa de asigurări sociale (Zakład Ubezpieczeń Społecznych) o cerere pentru a fi inclus în categoria invalizilor de gradul doi (categorie intermediară; numerotarea în funcție de gravitatea prejudiciului la sănătate de la trei la unu), a defini în procent deteriorarea stării de sănătate și a-i ocorta beneficiile pecuniare în consecință.

Colegiul medical, după ce a examinat reclamantul, pe 6 iulie 1994, a respins cererea acestuia de a fi inclus în a doua categorie de invalizi și i-a păstrat calificarea de gradul trei de invaliditate.

Cât privește celelalte cereri ale reclamantului, casa de asigurări nu a putut să se pronunțe deoarece toată documentația privind starea de sănătate a interesatului se afla la tribunal care se ocupa de procedura privind calculul pensiei suplimentare (descrisă mai sus). Potrivit reclamantului, toate cererile sale adresate tribunalului precum și cele formulate de casă pentru a accesa documentația nu au găsit niciun răspuns din parte juridicului sesisat. Abia în 1998 casa a putut lua cunoștință de dosar. De atunci, pe 8 octombrie 1998 a rendat decizia acordând reclamantului o prestation socială de o anumită valoare și recunoscând o deteriorare de 20% a stării de sănătate.

Pe 30 noiembrie 1998, reclamantul a apelat în fața tribunalului regional și a cerut regularizarea pensiei sale la titlu de accident de muncă, de la data introducerii cererii sale la casă, și anume pe 4 iunie 1993, contrar deciziei casei din 8 octombrie 1998 acordând prestația din 1995.

Procedura este în curs în fața tribunalului regional.

Invocând art. 6 al Convenției, reclamantul se plânge de durata procedurilor în care este parte.

Motivul de cerere al reclamantului se referă la durata procedurilor.

Potrivit reclamantului, durata procedurilor nu răspunde cerințelor unui "termen rezonabil" cum se prevede în art. 6 § 1 al Convenției. Guvernul se opune acestei teze.

Curta estimează că la lumina criteriilor rezultate din jurisprudența organelor Convenției în materie de "termen rezonabil" (complexitate a cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente), și ținând cont de ansamblul elementelor de care dispune, motivele de cerere privind procedura de a include surplusul perceput de cooperativă în cheltuielile curente (șapte ani, nouă luni și optsprezece zile, din care șase ani, trei luni și două zile din 1 mai 1993), privind procedura de a ocorta reclamantului o pensie compensatorie (cinci ani, o lună și douăzeci și unu de zile, din care patru ani, șase luni și douăzeci și șase de zile din 1 mai 1993) precum și privind procedura în fața organelor responsabile cu chestiunile sociale (șapte ani și patru luni, procedura fiind încă în curs), trebuie examinate pe fond.

Cât privește procedura de rambursare, Curta observă că a început pe 21 octombrie 1991 și s-a încheiat pe 19 mai 1995 prin decizia curții de apel din Katowice. Durata sa a fost de trei ani, șase luni și douăzeci și opt de zile. Este adevărat că reclamantul s-a adresat ministrului justiției cu o cerere de a introduce un recurs extraordinar la Curtea Supremă, cu toate acestea nu se trateaza de o cale eficace deoarece rezultatul depinde de puterea discreționar a autorității competente să o cunoască. Aceasta nu schimbă în niciun fel data deciziei interne definitive.

Curta observă de asemenea că perioada care trebuie luată în considerare a început pe 1 mai 1993, cu intrarea în vigoare a declarației poloneze care recunoaște dreptul de recurge individual, în virtutea fostului articol 25 al Convenției. Se întinde deci pe doi ani și nouăsprezece zile.

Curta observă cu toate acestea că pentru a controla caracterul rezonabil al lapsului de timp în cauză, trebuie ținut cont de starea în care se afla cauza pe 1 mai 1993 (vezi hotărârea Proszak c. Polonia din 16 decembrie 1997, Recueil 1997-VIII, p. 2772, § 32).

Guvernul, cât privește fondul, consideră că cauza revindea o anumită complexitate. Pe de o parte, reamintește că tribunalele au trebuit să procedeze la o expertizare și contraexpertizare după ce reclamantul contestase concluziile prezentate. Pe de altă parte, subliniază că de facto, tribunalele au cunoscut de trei cereri diferite grupate într-o singură procedură. În final, precizează că în măsura în care reclamantul angajase mai multe proceduri în paralel, tribunalele încărcate cu această cauză trebuiau să aștepte o anumită perioadă înainte de a primi comunicat anumite piese din dosar.

Cât privește comportamentul autorităților judiciare, Guvernul consideră că acestea au adus cauzei toată diligență necesară.

Guvernul susține în final că reclamantul a contribuit prin comportament la prelungirea procedurii. Estimează că cererea din 6 iulie 1993 de a nu fixa ședință pentru o lună și cea din 26 martie 1995 de a amâna ședința deoarece părțile încercau să găsească o soluție la litigiu, au întârziat procedura cu aproape trei luni.

Reclamantul contestă argumentele Guvernului.

Curta constată că procedura revindea o anumită complexitate. Se agea de a evalua cheltuielile angajate de reclamant. De atunci, expertizările erau necesare. În măsura în care reclamantul a contestat concluziile prezentate, faptul de a proceda la contraexpertizare pare justificat.

Cât privește comportamentul autorităților judiciare, Curta constată că întârzierea în desfășurarea procedurii privează esențial perioada înainte de 1 mai 1993. De la această dată autoritățile judiciare au condus actele în mod regulat și au întreprins demersuri care să redea o decizie în cel mai scurt timp.

Cât privește comportamentul reclamantului, Curta constată că nu a obstrucționat în niciun fel desfășurarea procedurii.

Având în vedere ceea ce tocmai a fost observat, Curta consideră că, chiar ținând cont de enjeuul litigiului pentru reclamant și consecințele asupra situației sale materiale, desfășurarea procedurii de rambursare, văzută în ansamblu, nu a depășit termenul rezonabil al articolului 6 § 1 al Convenției.

Rezultă că motivul de cerere privind această procedură este evident neitemat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și trebuie respins, în aplicarea articolului 35 § 4.

Din aceste motive, Curta, [la unanimitate,] [la majoritate,]

privind motivele de cerere referitoare la procedura de a include surplusul perceput de cooperativă în cheltuielile curente, procedura de a ocorta reclamantului o pensie compensatorie precum și procedura în fața organelor responsabile cu chestiunile sociale;

pentru rest.

Vincent Berger

Georg Ress

Grefier

Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2000-10-05
0,96
BEJER contre la POLOGNE
QUATRIÈME SECTION DÉCISION FINALE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 38328/97 présentée par Józef Bejer contre la Pologne La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 5 octobre 2000 en une chambre composée de
CtEDO 2001-10-11
0,96
A.W. contre la POLOGNE
QUATRIÈME SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 34220/96 présentée par A. W. contre la Pologne La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 11 octobre 2001 en une chambre composée de MM
CtEDO 2001-03-22
0,95
OLEJNIK contre la POLOGNE
QUATRIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 40208/98 présentée par Katarzyna OLEJNIK contre la Pologne La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 22 mars 2001 en une chambre composée de MM.
CtEDO 2000-06-15
0,95
ZWIERZYNSKI contre la POLOGNE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 34049/96 présentée par Ryszard ZWIERZYŃSKI contre la Pologne La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 15 juin 2000 en une chambre composée de M m
CtEDO 2000-09-28
0,95
SKORA contre la POLOGNE
QUATRIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 30866/96 présentée par Antoni SKÓRA contre la Pologne La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 28 septembre 2000 en une chambre composée de M.
Sursă