AFFAIRE APEH ULDOZOTTEINEK SZÖVETSEGE ET AUTRES c. HONGRIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 32367/96) împotriva Republicii Ungaria și pe care o asociație neînregistrată, APEH Üldözötteinek Szövetsége, și trei cetățeni ai acestui stat, Domenii Péter Iványi, Miklós Róth și Szabolcs Szerdahelyi ("reclamații"), aveau sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului ("Comisia") pe 29 aprilie 1996 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de protecție a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Asociația reclamantă era reprezentată de doamna M. Róth (al treilea reclamant), avocat la baroul din București. Guvernul ungar ("Guvernul") era reprezentat de agentul acestuia, Domnul L. Höltzl, secretar de stat adjunct la ministerul justiției.

Reclamații susțineau în special că procedura de înregistrare a asociației reclamante nu fusese echitabilă, în încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, dată de intrare în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).

A fost atribuită a doua secțiune a Curții (art. 52 § 1 din Regulamentul Curții). În cadrul acesteia, completul însărcinat cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituit în conformitate cu art. 26 § 1 din Regulament.

Printr-o decizie din 31 august 1999, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă [Notă a grefiei: decizia Curții este disponibilă la grefia.]

Atât reclamații cât și Guvernul au depus observații pe fond (art. 59 § 1 din Regulament). PE FOND I.

În mai 1993, mai mulți particulari, inclusiv Domenii Iványi, Róth și Szerdahelyi, au întemeiat asociația reclamantă. Statutul, datat 28 mai 1993, enunță că asociația are în special scopul de a apăra interesele contribuabililor ungari.

Pe 3 iunie 1993, directorul APEH, care avusese cunoștință de crearea asociației reclamante prin presă, s-a plâns procurorului din Budapest și președintelui tribunalului regional din acest oraș de caracterul defamator pentru APEH al numelui asociației. A cerut ca atenție specială să fie acordată procedurii de înregistrare a asociației și ca administrația sa să aibă acces la documentele referitoare la această procedură. Aceste scrisori ale directorului APEH au ajuns la destinatari pe 7 iunie 1993, dar nu au fost comunicate reclamații în procedura gratuită care a urmat pentru înregistrarea asociației reclamante.

Pe 18 iunie 1993, Domnul Szerdahelyi a solicitat înregistrarea asociației reclamante la tribunalul regional din Budapest.

Pe 28 iunie 1993, această jurisdicție a întors cererea; a ordonat reclamantei să solicite consimțământul APEH pentru utilizarea acronimului acesteia, să înlocuiască cuvântul "persecutate" figurând în numele asociației reclamante cu un termen mai neutru și să adauge în statut dispozițiile reglementând modalitățile de vot în cadrul organelor asociației. APEH a primit copie a acestei ordonanțe a tribunalului regional înainte ca aceasta să fie notificată reclamații și, pe 9 august 1993, purtătorul de cuvânt al acesteia a prezentat-o într-o emisiune de televiziune.

Printr-o scrisoare datată 2 iulie 1993, procuratura a intervenit în procedura de înregistrare, în conformitate cu art. 2/A § 1 din legea nr. 3 din 1952 privind codul de procedură civilă ("codul de procedură civilă"). Tribunalul regional a primit această scrisoare pe 8 iulie 1993. Reclamații nu au fost informați despre această intervenție.

Ordonanța din 28 iunie 1993 având notificată târziu reclamații, aceștia și-au depus răspunsul la tribunalul regional pe 17 septembrie 1993. Au refuzat să solicite consimțământul APEH pentru utilizarea acronimului acesteia sau să modifice expresia litigioasă. În plus, au precizat că informații despre modalitățile de vot în cadrul organelor asociației reclamante figurau în observațiile lor inițiale privind cererea de înregistrare. În același timp, reclamații au contestat judecătorul responsabil cu cazul, precum și întreg tribunalul regional, pentru prejudecată, pe motiv în special că nu fuseseră informați de intervenția procuraturii în procedura de înregistrare.

Pe 13 decembrie 1993, Curtea Supremă a respins cererea de contestare prezentată de interesați. Ea a estimat că procedura înaintea tribunalului regional fusese în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile și că nici un element nu susținea alegerile reclamații cu privire la vreo prejudecată din partea tribunalului regional.

Pe 24 ianuarie 1994, procuratura a propus tribunalului regional să respingă cererea de înregistrare a asociației reclamante, aceasta nefiind satisfăcut cerințelor ordonanței din 28 iunie 1993. Tribunalul regional a primit aceste observații pe 25 ianuarie și a ordonat transmiterea lor reclamații pe 28 ianuarie 1994.

În observațiile datate 7 ianuarie, care nu au fost depuse la tribunalul regional decât pe 8 februarie 1994, reclamații au confirmat că între timp au modificat statutul asociației pentru a ține seama de cerințele tribunalului regional referitoare la modalitățile de vot. Au susținut în plus că era "absurd" din punct de vedere juridic să ceară consimțământul APEH pentru utilizarea acronimului acesteia.

Pe 10 februarie 1994, tribunalul regional a respins cererea de înregistrare a asociației reclamante. A constatat că reclamații nu obținuseră autorizația APEH pentru utilizarea numelui acesteia. În acest sens, s-a bazat pe art. 7 § 1 din legea nr. 2 din 1989 privind libertatea de asociație ("legea asociațiilor din 1989"), conform căruia numele unei asociații nu trebuia să dea impresia că asociația în cauză conducea activități legate de cele ale unei alte persoane juridice, cu excepția cazului consimțământului acesteia din urmă. În plus, tribunalul a estimat că termenul "persecutate" era defamator pentru APEH ca organ al statului și contrare criteriilor de denumire ale asociațiilor enunțate de Curtea Supremă în avizul juridic nr. 1 al colegiului administrativ. În sfârșit, a considerat că asociația reclamantă nu satisfăcuse decât parțial cerințele privind modalitățile de vot ale organelor sale.

Reclamații au sesizat Curtea Supremă. În același timp, s-au plâns de respingerea cererii lor de contestare pentru prejudecată.

Pe 7 iulie 1994, procuratura generală a intervenit în procedura de apel și a propus Curții Supreme să confirme refuzul cererii de înregistrare. Reclamații nu au obținut copie a acestor observații.

Pe 2 octombrie 1995, Curtea Supremă a respins asociația reclamantă. În plus de motivele expuse de tribunalul regional, ea a estimat că numele asociației reclamante nu corespundea obiectivelor acesteia, și anume reformarea sistemului fiscal ungar, și că asociația nu putea deci fi înregistrată sub acest nume. Hotărârea nu a tratat grievul reclamații privind respingerea cererii lor de contestare. Reclamații au sesizat Curtea Supremă cu un recurs în revizuire.

Pe 21 februarie 1996, procuratura generală a invitat Curtea Supremă să confirme decizia de instanță.

Pe 14 mai 1996, Curtea Supremă a respins recursul. Hotărârea a fost notificată reclamații pe 20 iunie 1996. Pentru Curtea Supremă, numele pe care asociația intenționase să-l ia era contrare articolului 77 § 1 din codul civil garantând dreptul de a purta un nume. Conform acesteia, această dispoziție implicase că numele unei persoane juridice nu trebuia să dea faussa impresie că activitatea sa era legată de cea a unei alte persoane juridice, adică de cea a APEH în cauza. A considerat de asemenea că utilizarea neautorizată a numelui APEH era contrare articolului 77 § 4 din codul civil, conform căruia oricine utiliza fără autorizare un nume identic sau similar cu cel al unei alte persoane viola dreptul de a purta un nume. În plus, ea a estimat că termenul "persecutate", asociat cu numele APEH, era contrare articolului 78 § 1 din codul civil protejând dreptul la o bună reputație. În plus, Curtea Supremă a declarat că viciile de procedură eventual comise de jurisdicțiile inferioare, în special cele privind tratamentul observațiilor APEH și procuraturii generale, nu aveau nici o influență asupra deciziilor tribunalelor pe fond. Mai mult, pe toată procedura, reclamații fuseseră în măsură să-și exercite efectiv drepturile și, în apel și în cursul procedurii de revizuire, ar fi putut formula toate observațiile pe care nu le-au putut ridica anterior. În sfârșit, Curtea Supremă a subliniat că grievul interesați privind respingerea cererii lor de contestare nu putea fi examinat în cadrul procedurii de revizuire. II.

În temeiul articolelor 77 §§ 1 și 4 din legea nr. 4 din 1959 privind codul civil, orice persoană are dreptul de a purta un nume; oricine utilizează ilegal un nume identic sau similar cu cel al unei alte persoane prejudiciază acest drept. Conform articolelor 78 §§ 1 și 2, protecția drepturilor persoanei include pe cea a dreptului la bună reputație; formularea sau răspândirea de pretensiuni false sau defamatorii cu privire la alții sau falsificarea faptelor reale sunt considerate a prejudicia dreptul la bună reputație. 27. art. 2/A § 1 din codul de procedură civilă, așa cum era în vigoare în perioada faptelor, enunța că procurorul putea interveni în orice moment într-o procedură civilă pentru a asigura respectarea legii. Potrivit articolului 2/A § 3, atunci când intervine într-o procedură civilă, procurorul se bucură de aceleași drepturi procedurale ca și părțile, cu excepția celor de a negocia reglementări, de a renunța la drepturi sau de a recunoaște drepturi.

În avizul juridic nr. 1, Curtea Supremă (colegiul administrativ) a declarat: "Înainte de a decide înregistrarea unei asociații, trebuie examinat dacă alegerea numelui acesteia satisface cerințele de exclusivitate, exactitate și cinste ale numelor." PE DREPT I.

Referindu-se la art. 4 § 1 din legea asociațiilor din 1989, reclamații afirmă că chiar dacă procedura de înregistrare este calificată ca gratuită în dreptul intern, rezultatul acesteia era determinant pentru capacitatea asociației reclamante de a deveni titulară de drepturi și obligații – ceea ce introduce clar cazul în domeniu de aplicare al articolului 6 § 1, cu atât mai mult cu cât procedura litigioasă implică de asemenea o contestație reală cu procuratura și, cel puțin indirect, cu APEH cu privire la alegerea numelui asociației.

Invocând în esență articolele 1 și 2 § 3 din legea asociațiilor din 1989, Guvernul, pe de altă parte, subliniază că în Ungaria, libertatea de asociație ca atare aparține dreptului public. Oricum, potrivit articolului 4 § 1, o asociație nu există decât odată înregistrată, înainte de aceasta nu are nici o existență juridică; prin urmare, procedura de înregistrare în sine nu aparține dreptului civil. Cu privire la litigiul privind alegerea numelui, Guvernul estimează că deciziile jurisdicțiilor interne se referau doar la întrebarea de drept public de a ști dacă numele în cauză era conforme cu interesul public, și nu la dreptul civil de a purta un nume.

Curtea amintește că pentru aplicarea articolului 6 § 1, sub titlul "civil", trebuie să existe "contestație" cu privire la un "drept" pe care se poate pretenzi, cel puțin pe o cale apărabilă, a fi recunoscut în dreptul intern. Trebuie să fie vorba de o contestație reală și serioasă; ea poate referi atât existența unui drept cât și extinderea și modalitățile exercitării acestuia. În plus, rezultatul procedurii trebuie să fie direct determinant pentru dreptul de caracter civil în cauză (Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 27, CEDH 2000-VII).

În cauza, "dreptul" în cauză era cel de a înregistra o asociație în scopurile articolului 4 § 1 din legea asociațiilor din 1989. Curtea constată că acest drept, ca atare, este recunoscut în dreptul intern, în special de art. 1 din legea menționată. Procedura se referea fără îndoială la o contestație reală și serioasă cu privire la existența și exercitarea acestui drept.

Cu privire la punctul dacă acest drept are "caracter civil", Curtea reia că noțiunea de "drepturi și obligații de caracter civil" nu trebuie interpretată prin simplă referință la dreptul intern al statului pârât. art. 6 § 1 se aplică indiferent de calitatea părților, de natura legii reglementând contestația și de autoritatea competentă pentru a hotărî; este suficient ca rezultatul procedurii să fie determinant pentru drepturi și obligații de caracter privat (a se vedea, printre multe altele, hotărârea Rafinerii grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, p. 78, § 39).

Curtea constată că în ceea ce privește legislația internă, chestiunea libertății de asociație ca atare aparține mai ales domeniului dreptului public. În plus, litigiul în cauza decurge în esență din aplicarea dispozițiilor articolelor 77 și 78 din codul civil. Oricum, aceste considerații singure nu sunt decisive pentru aplicabilitatea articolului 6 din Convenție la cauza de față.

Curtea constată că, potrivit articolului 4 § 1 din legea asociațiilor din 1989, o asociație nu are existență juridică decât odată înregistrată la un tribunal. Rezultă că o asociație neînregistrată constituie doar un grup de indivizi al căror statut, în relațiile de drept civil cu terți, este foarte diferit de cel al unei persoane juridice. Pentru reclamații, enjeu al procedurii de înregistrare era deci capacitatea însăși a asociației de a deveni titulară de drepturi și obligații de caracter civil potrivit dreptului ungar. Prin urmare, Curtea estimează că procedura litigioasă purta asupra drepturilor de caracter civil ale asociației reclamante și că art. 6 este aplicabil cauzei. B. Cu privire la respectarea articolului 6 § 1

Reclamații susțin că cazul lor se referea la o contestație reală cu procuratura și, indirect, cu administrația fiscală. În acest caz, jurisdicțiile interne ar fi trebuit să respecte principiul egalității armelor. Cu toate acestea, deoarece tribunalul regional nu informase reclamații nici despre scrisoarea președintelui APEH nici despre observațiile depuse de procuratura în prima instanță și în apel și că, în plus, transmisese o copie a ordonanței din 28 iunie 1993 APEH înainte de a o notifica interesații, procedura nu respecta cerințele fundamentale ale articolului 6 § 1 din Convenție. În acest sens, subliniază că procedura litigioasă permisese purtătorului de cuvânt al APEH să prezinte decizia de justiție într-o emisiune de televiziune; în plus, nu primiseră niciodată copie a observațiilor importante depuse pe 24 ianuarie 1994 de procuratura. Faptul că grievul lor cu privire la respingerea de Curtea Supremă a cererii lor de contestare nu fusese examinat agravează caracterul nedrept al procedurii.

Guvernul afirmă că scrisoarea președintelui APEH ajunsese la tribunalul regional înainte de depunerea cererii de înregistrare a asociației reclamante și nu a fost deci inclusă în dosar. În plus, susține că observațiile procuraturii datate 24 ianuarie 1994 – de altfel singurele observații motivate care eventual ar putea influența fondul cauzei – erau la dispoziția reclamații pentru comentarii. Cu privire la observațiile prezentate de ministerul public în apel și în cursul procedurii de revizuire, Guvernul explică că acestea reiterau doar punctul de vedere anterior al procuraturii și nenotificarea lor reclamații nu avusese mari consecințe. În rezumat, Guvernul susține că nici intervenția procurorului în sine nici modul în care tribunalele trataseră observațiile acestuia nu putea rende procedura nedrept în ansamblul acesteia.

Curtea amintește că conform principiului egalității armelor – unu din elementele noțiunii mai largi de proces drept – fiecare parte trebuie să i se ofere o șansă rezonabilă de a-și prezenta cazul în condiții care nu o plasează într-o situație de dezavantaj net în raport cu adversarul (hotărârea Dombo Beheer B.V. c. Țări de Jos din 27 octombrie 1993, seria A nr. 274, p. 19, § 33). În acest context, Curtea atribuie importanță aparențelor (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Borgers c. Belgia din 30 octombrie 1991, seria A nr. 214-B, p. 31, § 24, cu referințe). art. 6 § 1 garantează în principiu facultatea părților într-un proces, penal sau civil, de a lua cunoștință de orice piesă sau observație prezentată judecătorului, chiar de un magistrat independent, în scopul influențării deciziei acestuia, și de a o discuta (a se vedea, în particular, mutatis mutandis, hotărârile McMichael c. Regatul Unit din 24 februarie 1995, seria A nr. 307-B, pp. 53-54, § 80, Kerojärvi c. Finlanda din 19 iulie 1995, seria A nr. 322, p. 16, § 42, și Lobo Machado c. Portugalia din 20 februarie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-I, pp. 206-207, § 31).

Curtea constată că procuratura și procuratura generală interveniră în procedură în virtutea articolului 2/A din codul de procedură civilă. Aceasta fiind, ea estimează că, în ciuda caracterului grat al procedurii, drepturile consacrate de art. 6 § 1 ar fi trebuit respectate.

Dacă Curtea consideră improbabil că scrisoarea directorului APEH către președintele tribunalului regional, care sosise cu mult înainte de depunerea cererii de înregistrare, influențeze atitudinea judecătorului responsabil cu cazul, la fel nu este pentru intervenția procuraturii, pe care tribunalul regional nu informase reclamații. În plus, faptul că APEH era în posesia unei copii a ordonanței din 28 iunie 1993 înainte ca aceasta să fie notificată reclamații – ceea ce permisese purtătorului de cuvânt al APEH să o prezinte într-o emisiune de televiziune – aruncă o umbră de îndoială asupra dreptății procedurii.

Cu privire la nenotificarea reclamații a observațiilor procuraturii generale în apel, Curtea constată că Guvernul afirmă că nu au influențat fondul cauzei. Cu toate acestea, trebuie amintit că principiul egalității armelor nu depinde de o absență a unor inechități suplimentare, cuantificabile și legate de o inegalitate de procedură. Este treaba părților să aprecieze dacă observațiile merită răspuns și este inacceptabil ca o parte să remită observații fără știrea celeilalte și fără posibilitatea pentru aceasta din urmă să răspundă. Prin urmare, nu era drept să nu se comunice reclamații observațiile prezentate Curții Supreme de procuratura generală (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Bulut c. Austria din 22 februarie 1996, Culegere 1996-II, pp. 359-360, § 49 in fine).

Ținând seama de cele de mai sus, Curtea concluzionează la nerespectarea principiului egalității armelor. Nu consideră necesară examinarea și a întrebării dacă observațiile procuraturii datate 24 ianuarie 1994 au fost sau nu comunicate reclamații sau dacă jurisdicțiile ungare aveau în plus obligația de a examina grievul reclamații privind respingerea de Curtea Supremă a cererii lor de contestare.

Prin urmare, existat încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. II.

Când și-au prezentat cererea, interesații au cerut în termeni generali o indemnizație pentru prejudiciu moral și cheltuieli și costuri. Cu toate acestea, mai târziu, nu și-au cuantificat pretențiile, după cum cere art. 60 din Regulament, deși li s-a cerut.

Curtea estimează că constatarea încălcării constituie în sine o reparație suficientă pentru orice prejudiciu moral suferit de interesați. Aceasta fiind, nu consideră potrivit să acorde o indemnizație în baza articolului 41. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară că existat încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 2. Respinge cererea de satisfacție echitabilă a reclamații. Redactat în limba engleză și comunicat în scris pe 5 octombrie 2000, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Erik Fribergh Christos Rozakis Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 32367/96) dirigée contre la République de Hongrie et dont une association non enregistrée, APEH Üldözötteinek Szövetsége, et trois ressortissants de cet Etat, MM. Péter Iványi, Miklós Róth et Szabolcs Szerdahelyi (« les requérants »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme (« la Commission ») le 29 avril 1996 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

L'association requérante était représentée par M e M. Róth (le troisième requérant), avocat au barreau de Budapest. Le gouvernement hongrois (« le Gouvernement ») était représenté par son agent, M. L. Höltzl, secrétaire d'Etat adjoint au ministère de la Justice.

Les requérants alléguaient en particulier que la procédure d'enregistrement de l'association requérante n'avait pas été équitable, au mépris de l'article 6 § 1 de la Convention.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n o 11).

Elle a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement de la Cour). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 31 août 1999, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable [ Note du greffe : la décision de la Cour est disponible au greffe.].

Tant les requérants que le Gouvernement ont déposé des observations sur le fond (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

En mai 1993, plusieurs particuliers, dont MM. Iványi, Róth et Szerdahelyi, fondèrent l'association requérante. Les statuts, datés du 28 mai 1993, énoncent que l'association a notamment pour but de défendre les intérêts des contribuables hongrois.

Le 3 juin 1993, le directeur de l'APEH, qui avait eu connaissance de la création de l'association requérante par la presse, se plaignit au procureur de Budapest et au président du tribunal régional de cette ville du caractère diffamatoire pour l'APEH du nom de l'association. Il demanda à ce qu'une attention particulière fût accordée à la procédure d'enregistrement de l'association et à ce que son administration eût accès aux documents afférents à cette procédure. Ces lettres du directeur de l'APEH parvinrent à leurs destinataires le 7 juin 1993, mais ne furent pas communiquées aux requérants dans la procédure gracieuse ultérieure tendant à l'enregistrement de l'association requérante.

Le 18 juin 1993, M. Szerdahelyi sollicita l'enregistrement de l'association requérante au tribunal régional de Budapest.

Le 28 juin 1993, cette juridiction retourna la requête ; elle ordonna à la demanderesse de solliciter l'accord de l'APEH pour l'utilisation de son acronyme, de remplacer le mot « persécutés » figurant dans le nom de l'association requérante par un terme plus neutre et d'ajouter dans les statuts les dispositions régissant les modalités de vote au sein des organes de l'association. L'APEH reçut copie de cette ordonnance du tribunal régional avant qu'elle ne fût notifiée aux requérants et, le 9 août 1993, son porte-parole la présenta dans une émission de télévision.

Par une lettre datée du 2 juillet 1993, le parquet intervint dans la procédure d'enregistrement, conformément à l'article 2/A § 1 de la loi n o 3 de 1952 sur le code de procédure civile (« le code de procédure civile »). Le tribunal régional reçut cette lettre le 8 juillet 1993. Les requérants ne furent pas informés de cette intervention.

L'ordonnance du 28 juin 1993 ayant été notifiée tardivement aux requérants, ceux-ci soumirent leur réponse au tribunal régional le 17 septembre 1993. Ils refusèrent de solliciter l'accord de l'APEH pour l'utilisation de son acronyme ou de modifier l'expression litigieuse. En outre, ils précisèrent que les renseignements sur les modalités de vote au sein des organes de l'association requérante figuraient dans leurs observations initiales concernant leur demande d'enregistrement. En même temps, les requérants récusèrent le juge chargé de l'affaire, ainsi que l'ensemble du tribunal régional, pour cause de partialité, au motif notamment qu'ils n'avaient pas été avisés de l'intervention du parquet dans la procédure d'enregistrement.

Le 13 décembre 1993, la Cour suprême rejeta la requête en récusation présentée par les intéressés. Elle estima que la procédure devant le tribunal régional avait été conforme aux dispositions légales applicables et qu'aucun élément ne venait étayer les allégations des requérants quant à une quelconque partialité de la part du tribunal régional.

Le 24 janvier 1994, le parquet proposa au tribunal régional de rejeter la demande d'enregistrement de l'association requérante, celle-ci n'ayant pas satisfait aux exigences de l'ordonnance du 28 juin 1993. Le tribunal régional reçut ces observations le 25 janvier et ordonna de les transmettre aux requérants le 28 janvier 1994.

Dans leurs observations datées du 7 janvier, qui ne furent toutefois déposées au tribunal régional que le 8 février 1994, les requérants confirmèrent qu'ils avaient dans l'intervalle modifié les statuts de l'association pour tenir compte des demandes du tribunal régional relatives aux modalités de vote. Ils firent valoir en outre qu'il était « absurde » du point de vue juridique d'exiger qu'ils sollicitent l'accord de l'APEH pour l'utilisation de son acronyme.

Le 10 février 1994, le tribunal régional rejeta la demande d'enregistrement de l'association requérante. Il constata que les requérants n'avaient pas obtenu l'autorisation de l'APEH pour l'utilisation de son nom. A cet égard, il s'appuya sur l'article 7 § 1 de la loi n o 2 de 1989 sur la liberté d'association (« la loi de 1989 sur les associations »), selon lequel le nom d'une association ne devait pas donner l'impression que l'association en question menait des activités liées à celles d'une autre personne morale, sauf consentement de cette dernière. En outre, le tribunal estima que le terme « persécutés » était diffamatoire pour l'APEH en tant qu'organe de l'Etat et contraire aux critères de dénomination des associations énoncés par la Cour suprême dans l'avis juridique n o 1 du collège administratif. Enfin, il considéra que l'association requérante n'avait qu'en partie satisfait aux exigences concernant les modalités de vote de ses organes.

Les requérants saisirent la Cour suprême. En même temps, ils se plaignirent du rejet de leur requête en récusation pour cause de partialité.

Le 7 juillet 1994, le parquet général intervint dans la procédure d'appel et proposa à la Cour suprême de confirmer le refus de la demande d'enregistrement. Les requérants n'obtinrent pas copie de ces observations.

Le 2 octobre 1995, la Cour suprême débouta l'association requérante. Outre les motifs exposés par le tribunal régional, elle estima que le nom de l'association requérante ne correspondait pas aux objectifs de celle-ci, à savoir réformer le système fiscal hongrois, et que l'association ne pouvait donc pas être enregistrée sous ce nom. L'arrêt ne traitait pas du grief des requérants concernant le rejet de leur requête en récusation. Les requérants saisirent la Cour suprême d'un recours en révision.

Le 21 février 1996, le parquet général invita la Cour suprême à confirmer la décision de deuxième instance.

Le 14 mai 1996, la Cour suprême rejeta le recours. L'arrêt fut notifié aux requérants le 20 juin 1996. Pour la Cour suprême, le nom que l'association entendait prendre était contraire à l'article 77 § 1 du code civil garantissant le droit de porter un nom. Selon elle, cette disposition impliquait que le nom d'une personne morale ne devait pas donner la fausse impression que son activité était liée à celle d'une autre personne morale, c'est-à-dire à celle de l'APEH en l'occurrence. Elle considéra aussi que l'usage non autorisé du nom de l'APEH contrevenait à l'article 77 § 4 du code civil, selon lequel quiconque utilisait sans autorisation un nom identique ou analogue à celui d'une autre personne violait le droit de porter un nom. En outre, elle estima que le terme « persécutés », associé au nom de l'APEH, était contraire à l'article 78 § 1 du code civil protégeant le droit à une bonne réputation. Par ailleurs, la Cour suprême déclara que les vices de procédure éventuellement commis par les juridictions inférieures, en particulier ceux concernant le traitement des observations de l'APEH et du parquet général, n'avaient eu aucune incidence sur les décisions des tribunaux sur le fond de l'affaire. De plus, tout au long de la procédure, les requérants avaient été en mesure d'exercer effectivement leurs droits et, en appel et au cours de la procédure de révision, ils auraient pu formuler toutes les observations qu'ils n'avaient pas pu soulever auparavant. Enfin, la Cour suprême souligna que le grief des intéressés relatif au rejet de leur requête en récusation ne pouvait être examiné dans le cadre de la procédure de révision. II.

L'article 13 § 3 du décret n o 105/1952 (28 décembre) du gouvernement énonce que les dispositions du code civil s'appliquent mutatis mutandis aux procédures gracieuses, sauf si les textes régissant certaines procédures gracieuses en disposent autrement ou si le caractère gracieux de la procédure l'exclut.

En vertu de l'article 77 §§ 1 et 4 de la loi n o 4 de 1959 sur le code civil, toute personne a le droit de porter un nom ; quiconque utilise illégalement un nom identique ou analogue à celui d'une autre personne porte atteinte à ce droit. Selon l'article 78 §§ 1 et 2, la protection des droits de la personne inclut celle du droit à une bonne réputation ; la formulation ou la diffusion d'allégations fausses ou diffamatoires au sujet d'autrui ou la falsification de faits réels sont réputées porter atteinte au droit à une bonne réputation.

L'article 2/A § 1 du code de procédure civile, tel qu'en vigueur à l'époque des faits, énonçait que le procureur pouvait à tout moment intervenir dans une procédure civile pour assurer le respect de la loi. D'après l'article 2/A § 3, lorsqu'il intervient dans une procédure civile, le procureur jouit des mêmes droits procéduraux que les parties, à l'exclusion de ceux de négocier des règlements, de renoncer à des droits ou de reconnaître des droits.

Dans son avis juridique n o 1, la Cour suprême (collège administratif) a déclaré : « Avant de décider d'enregistrer une association, il y a lieu d'examiner si le choix du nom de celle-ci satisfait aux exigences d'exclusivité, d'exactitude et de bienséance des noms. » EN DROIT I.

Se référant à l'article 4 § 1 de la loi de 1989 sur les associations, les requérants affirment que même si la procédure d'enregistrement est qualifiée de gracieuse en droit interne, son issue était déterminante pour la capacité de l'association requérante à devenir titulaire de droits et obligations – ce qui fait clairement entrer l'affaire dans le champ d'application de l'article 6 § 1, d'autant que la procédure litigieuse a également impliqué une contestation réelle avec le parquet et, du moins indirectement, avec l'APEH quant au choix du nom de l'association.

Invoquant essentiellement les articles 1 et 2 § 3 de la loi de 1989 sur les associations, le Gouvernement, quant à lui, souligne qu'en Hongrie, la liberté d'association en tant que telle relève du droit public. Quoi qu'il en soit, d'après l'article 4 § 1, une association n'existe qu'une fois enregistrée, avant quoi elle n'a aucune existence juridique ; dès lors, la procédure d'enregistrement elle-même ne ressortit pas au droit civil. Quant au litige relatif au choix du nom, le Gouvernement estime que les décisions des juridictions internes avaient seulement trait à la question de droit public de savoir si le nom en cause était conforme à l'intérêt public, et non au droit civil de porter un nom.

La Cour rappelle que pour que l'article 6 § 1, sous sa rubrique « civile », trouve à s'appliquer, il faut qu'il y ait « contestation » sur un « droit » que l'on peut prétendre, au moins de manière défendable, reconnu en droit interne. Il doit s'agir d'une contestation réelle et sérieuse ; elle peut concerner aussi bien l'existence même d'un droit que son étendue et ses modalités d'exercice. En outre, l'issue de la procédure doit être directement déterminante pour le droit de caractère civil en question ( Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 27, CEDH 2000-VII).

En l'espèce, le « droit » en question était celui d'enregistrer une association aux fins de l'article 4 § 1 de la loi de 1989 sur les associations. La Cour constate que ce droit, en tant que tel, est reconnu en droit interne, notamment par l'article premier de ladite loi. La procédure concernait à n'en pas douter une contestation réelle et sérieuse sur l'existence et l'exercice de ce droit.

Sur le point de savoir si ce droit revêt un « caractère civil », la Cour réitère que la notion de « droits et obligations de caractère civil » ne doit pas s'interpréter par simple référence au droit interne de l'Etat défendeur. L'article 6 § 1 s'applique indépendamment de la qualité des parties comme de la nature de la loi régissant la contestation et de l'autorité compétente pour trancher ; il suffit que l'issue de la procédure soit déterminante pour des droits et obligations de caractère privé (voir, parmi beaucoup d'autres, l'arrêt Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce du 9 décembre 1994, série A n o 301-B, p. 78, § 39).

La Cour constate qu'au regard de la législation interne, la question de la liberté d'association en tant que telle relève avant tout du domaine du droit public. Par ailleurs, le litige en l'espèce découle essentiellement de l'application des dispositions des articles 77 et 78 du code civil. Quoi qu'il en soit, ces considérations à elles seules ne sont pas décisives pour l'applicabilité de l'article 6 de la Convention à la présente affaire.

La Cour relève que, d'après l'article 4 § 1 de la loi de 1989 sur les associations, une association n'a d'existence juridique qu'une fois enregistrée auprès d'un tribunal. Il s'ensuit qu'une association non enregistrée ne constitue qu'un groupe d'individus dont le statut, dans ses relations de droit civil avec des tiers, est fort différent de celui d'une personne morale. Pour les requérants, l'enjeu de la procédure d'enregistrement était donc la capacité même de l'association à devenir titulaire de droits et obligations de caractère civil en vertu du droit hongrois. Dès lors, la Cour estime que la procédure litigieuse portait sur les droits de caractère civil de l'association requérante et que l'article 6 est applicable à l'espèce. B. Sur l'observation de l'article 6 § 1

Les requérants prétendent que leur affaire avait trait à un litige réel avec le parquet et, indirectement, avec l'administration fiscale. En pareil cas, les juridictions internes auraient dû respecter le principe de l'égalité des armes. Toutefois, étant donné que le tribunal régional n'a informé les requérants ni de la lettre du président de l'APEH ni des observations déposées par le parquet en première instance et en appel et qu'il a, de surcroît, adressé une copie de l'ordonnance du 28 juin 1993 à l'APEH avant de la signifier aux intéressés, la procédure n'a pas respecté les exigences fondamentales de l'article 6 § 1 de la Convention. A cet égard, ils soulignent que la procédure litigieuse a permis au porte-parole de l'APEH de présenter la décision de justice dans une émission télévisée ; en outre, ils n'ont jamais reçu copie des importantes observations présentées le 24 janvier 1994 par le parquet. Le fait que leur grief au sujet du rejet par la Cour suprême de leur requête en récusation n'ait pas été examiné aggrave le caractère inique de la procédure.

Le Gouvernement affirme que la lettre du président de l'APEH est parvenue au tribunal régional avant le dépôt de la demande d'enregistrement de l'association requérante et n'a donc pas été versée au dossier. En outre, il fait valoir que les observations du parquet datées du 24 janvier 1994 – d'ailleurs les seules observations motivées ayant éventuellement une incidence sur le fond de l'affaire – étaient à la disposition des requérants pour commentaires. Quant aux observations soumises par le ministère public en appel et au cours de la procédure de révision, le Gouvernement explique qu'elles ne faisaient que réitérer le point de vue antérieur du parquet et que leur non-communication aux requérants n'avait guère eu de conséquences. En résumé, le Gouvernement soutient que ni l'intervention en soi du procureur ni la façon dont les tribunaux ont traité les observations de celui-ci n'ont pu rendre la procédure inéquitable dans son ensemble.

La Cour rappelle que selon le principe de l'égalité des armes – l'un des éléments de la notion plus large de procès équitable – chaque partie doit se voir offrir une possibilité raisonnable de présenter sa cause dans des conditions qui ne la placent pas dans une situation de net désavantage par rapport à son adversaire (arrêt Dombo Beheer B.V. c. Pays-Bas du 27 octobre 1993, série A n o 274, p. 19, § 33). Dans ce contexte, la Cour attribue une importance aux apparences (voir, mutatis mutandis , l'arrêt Borgers c. Belgique du 30 octobre 1991, série A n o 214-B, p. 31, § 24, avec les références). L'article 6 § 1 garantit en principe la faculté pour les parties à un procès, pénal ou civil, de prendre connaissance de toute pièce ou observation présentée au juge, même par un magistrat indépendant, en vue d'influencer sa décision, et de la discuter (voir, notamment, mutatis mutandis , les arrêts McMichael c. Royaume-Uni du 24 février 1995, série A n o 307-B, pp. 53 ‑ 54, § 80, Kerojärvi c. Finlande du 19 juillet 1995, série A n o 322, p. 16, § 42, et Lobo Machado c. Portugal du 20 février 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-I, pp. 206-207, § 31).

La Cour relève que le parquet et le parquet général sont intervenus dans la procédure en vertu de l'article 2/A du code de procédure civile. Cela étant, elle estime que, malgré le caractère gracieux de la procédure, les droits consacrés par l'article 6 § 1 auraient dû être respectés.

Si la Cour juge improbable que la lettre du directeur de l'APEH au président du tribunal régional, qui est arrivée bien avant le dépôt de la demande d'enregistrement, ait influencé l'attitude du juge chargé de l'affaire, il n'en est pas de même pour l'intervention du parquet, dont le tribunal régional n'a pas informé les requérants. De plus, le fait que l'APEH ait été en possession d'une copie de l'ordonnance du 28 juin 1993 avant qu'elle n'ait été notifiée aux requérants – ce qui a permis au porte-parole de l'APEH de la présenter dans une émission télévisée – jette le doute sur l'équité de la procédure.

Quant au défaut de notification aux requérants des observations du parquet général en appel, la Cour relève que le Gouvernement affirme qu'elles n'ont eu aucune incidence sur le fond de l'affaire. Toutefois, il y a lieu de rappeler que le principe de l'égalité des armes ne dépend pas d'une absence d'équité supplémentaire, quantifiable et liée à une inégalité de procédure. C'est aux parties qu'il appartient d'apprécier si les observations méritent réaction et il est inacceptable qu'une partie remette des observations à l'insu de l'autre et sans possibilité pour cette dernière d'y répondre. Dès lors, il n'était pas équitable de ne pas communiquer aux requérants les observations soumises à la Cour suprême par le parquet général (voir, mutatis mutandis , l'arrêt Bulut c. Autriche du 22 février 1996, Recueil 1996-II, pp. 359-360, § 49 in fine ).

Eu égard à ce qui précède, la Cour conclut au non-respect du principe de l'égalité des armes. Elle ne juge pas nécessaire d'examiner également la question de savoir si les observations du parquet datées du 24 janvier 1994 ont été ou non communiquées aux requérants ou si les juridictions hongroises avaient de surcroît l'obligation d'examiner le grief des requérants relatif au rejet par la Cour suprême de leur requête en récusation.

Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. II.

Lorsqu'ils ont présenté leur requête, les intéressés ont réclamé en termes généraux une indemnité pour préjudice moral et frais et dépens. Toutefois, par la suite, ils n'ont pas chiffré leurs prétentions, comme l'exige l'article 60 du règlement, bien qu'ils y aient été invités.

La Cour estime que le constat de violation constitue en soi une réparation suffisante pour tout préjudice moral subi par les intéressés. Cela étant, elle ne juge pas approprié d'allouer une indemnité au titre de l'article 41. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l'UNANIMITÉ, 1. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 2. Rejette la demande de satisfaction équitable des requérants. Fait en anglais et communiqué par écrit le 5 octobre 2000, conformément à l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président