CtEDO 10.10.2000 Auto

OPREA, OPREA, BAROGA ET RACOVEANU contre la ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
10.10.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Recevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
OPREA, OPREA, BAROGA ET RACOVEANU contre la ROUMANIE (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 33358/96 prezentată de Alexandru OPREA, Dumitru OPREA, Miradora BAROGA și Elena RACOVEANU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se întrunește la octombrie 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președintele W. Thomassen, L. Ferrari Bravo, C. Bîrsan, J. Casadevall, B. Zupančič, T. Panțančič, judecători și judecători Dl O october 1996, grefier de secțiune, având în vedere cererea formulată mai sus în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la data de 3 iunie 1996 și înregistrată la data de 4 octombrie 1996, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat competența Curții de a examina cererea, după ce a intenționat, face următoarea decizie în fapt Reclamanții sunt resortisanți români, născuți în 1930, 1932, 1934 și 1941. Cu excepția celui de-al treilea reclamant, care își are reședința în Galați, reclamanții își au reședința în București. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1993, în calitate de moștenitori, reclamanții au sesizat instanța de primă instanță din districtul 2 București cu o acțiune în revendicare imobiliară. Cei interesați au susținut că în temeiul Decretului nr. 92/1950, bunurile salariaților nu puteau fi naționalizate și că părinții lor erau muncitori în momentul naționalizării locuințelor lor. Prin hotărârea din 11 decembrie 1994, Tribunalul de Primă Instanță a arătat că, din greșeală, casa părinților reclamanților fusese naționalizată în temeiul Decretului nr. 92/1950, deoarece făceau parte dintr-o categorie de persoane pe care acest decret o excludea din acțiunile de naționalizare. În absența recursului și a recursului, hotărârea a devenit definitivă, neputând fi atacată printr-o acțiune obișnuită. La 24 martie 1995, primarul orașului București a ordonat restituirea casei, și începând cu luna mai 1995, reclamanții au început să plătească taxele de proprietate aferente casei. La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat în fața Curții Supreme de Justiție o acțiune în anulare împotriva hotărârii din 11 decembrie 1994, pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele prin examinarea legalității aplicării Decretului nr. 92/1950. Prin hotărârea din 21 decembrie 1995, Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărârea din 11 decembrie 1994 și a respins acțiunea reclamanților. Ea a subliniat că legea era un mijloc de a dobândi proprietatea, a constatat că statul își luase casa corespunzătoare în aceeași zi de la intrarea în vigoare a decretului de naționalizare nr. 92/1950 și a reamintit că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțele judiciare. Prin urmare, Curtea Supremă de Justiție a considerat că instanța de Primă Instanță din București a putut pronunța hotărârea sa potrivit căreia reclamanții erau adevărații proprietari ai casei, prin modificarea decretului menționat anterior și, prin urmare, depășindu-și atribuțiile și încălcându-le pe cele ale autorității legislative. Curtea Supremă de Justiție a confirmat dreptul foștilor proprietari de a introduce acțiuni în revendicare, dar a statuat că, în speță, instanțele nu prezentaseră dovada dreptului lor de proprietate, în timp ce statul a demonstrat că titlul său se baza pe decretul de naționalizare. Curtea Supremă de Justiție concluzionează că, în orice caz, noile legi ar trebui să prevadă măsuri de despăgubire pentru bunurile pe care statul le-a aplicat în mod abuziv. Reclamanții invocă o încălcare a articolului 6 din Convenție care garantează accesul la o instanță, întemeiată pe hotărârea din 21 decembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție prin care se refuză judecătorilor dreptul de a examina valabilitatea titlului de proprietate de care se bucura statul. Reclamanții se plâng, invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, că, prin anularea hotărârii din 11 decembrie 1994, Curtea Supremă de Justiție i-a privat de dreptul de proprietate fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică și fără a le acorda despăgubiri. PROCEDURA a fost introdusă la 3 iunie 1996 și înregistrată la 4 octombrie 1996. La 23 martie 1999, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis să aducă cererea la cunoștința guvernului pârât, invitând la prezentarea în scris a observațiilor sale cu privire la admisibilitate și la temeinicia cererii. Guvernul și-a prezentat observațiile la 17 iunie 1999, iar reclamanții au răspuns la aceasta la 17 august 1999. În temeiul articolului 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11, care a intrat în vigoare la noiembrie 1998, cauza este examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului începând cu această dată. Guvernul pledează pentru cererea de neobosire a căilor de atac interne, susținând că este legal pentru tribunalele care au depus o nouă acțiune în revendicare Curtea reamintește că a respins deja această excepție în cauza Brumăescu c. România (GC, nr. 28342/95, § 55, CEDH 1999-VII) În prezenta cauză, Curtea nu descoperă nicio circumstanță care să îi permită să dea o concluzie diferită. Prin urmare, este necesar să se respingă excepția preliminară a guvernului. În ceea ce privește fondul Reclamanților invocă o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție de asigurare a accesului la o instanță, întemeiat pe Hotărârea din 21 decembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție care refuză judecătorilor dreptul de a examina validitatea titlului de proprietate de care se bucura statul. 1.Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide [...] contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile [...] Potrivit guvernului, hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost pronunțată în temeiul articolului 330 din Codul de procedură civilă, care permite anularea unei hotărâri definitive atunci când instanțele inferioare și-au depășit atribuțiile specifice sistemului judiciar. Guvernul consideră că instanțele au fost împiedicate de Curtea Supremă de Justiție să se pronunțe într-o instanță pentru a soluționa contestația, dar au fost direcționate către o altă cale de atac. Guvernul susține că legea 112/1995 din 23 noiembrie 1995, care a intrat în vigoare la 29 ianuarie 1996 este destinat tocmai reparării abuzurilor comise de fostul regim comunist. Reclamanții au sesizat instanțele române cu o acțiune în revendicare imobiliară, pe care instanțele sunt în mod normal competente să o examineze în acest sens. Ei susțin că baza oricărui proces civil în materie de revendicare imobiliară este supusă, de către judecător, validității titlurilor de proprietate care îi sunt prezentate. Potrivit reclamanților, refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a se pronunța cu privire la validitatea unui titlu de proprietate echivalează cu negarea dreptului la o instanță, cu încălcarea articolului 6 din convenție. În plus, recurentul susține că Legea nr. 112/1995 prevede măsuri reparatorii numai pentru naționalizările cu titlu Astfel, Curtea Supremă de Justiție i-a privat de orice acțiune pentru a soluționa litigiul, astfel încât nu mai au cale de atac pentru a-și recupera bunurile. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de reclamanți ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, că nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, nu există niciun alt motiv pentru care ar trebui să se facă referire. Reclamanții se plâng că, prin anularea hotărârii din 11 decembrie 1994, Curtea Supremă de Justiție i-a privat de dreptul de proprietate fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică și fără a le acorda despăgubiri. Reclamanții invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, care se citește după cum urmează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul recunoaște că, în prezenta cauză, dreptul de proprietate al reclamanților a fost încălcat și consideră că această încălcare trebuie examinată în lumina primei teze a art. 1 din Protocolul nr. 1. Potrivit guvernului, hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de interes public, și anume respectarea normelor de procedură destinate să asigure separarea puterilor în statul membru, în domeniul juridic și legislativ. În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței, guvernul consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost singura modalitate de a atinge obiectivul respectiv. Invocând cauza Pine Valley Developments Ltd. și alte cauze ale Curții Supreme de Justiție (Curtea Europeană de Justiție). D.H., Hotărârea din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222), guvernul consideră că reclamanții nu pot solicita nicio măsură de redresare în favoarea lor. Reclamanții resping teza guvernului. Ei consideră că Hotărârea din 21 decembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect privarea acestora de proprietatea lor abuzivă. În primul rând, această hotărâre nu a urmărit un scop de interes public, deoarece instanțele inferioare nu au încălcat domeniul legislativ, ci pur și simplu au încheiat un litigiu civil în revendicare. În plus, reclamanții susțin că hotărârea guvernului potrivit căreia hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de interes public este contrară realității, deoarece, în 1998, Procurorul General al Republicii a retras toate acțiunile în anulare formulate în fața Curții Supreme de Justiție în cauze similare. În cele din urmă, reclamanții consideră că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, deoarece au fost privați de proprietatea lor fără să li se acorde o despăgubire. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de reclamanți ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, că nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, litigiul nu se confruntă cu niciun alt motiv dat. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară RECEVALABIL toate mijloacele de fond rezervate. Michael O.Boyle Elizabeth Palm Modululer Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2000-10-10
0,97
V.D.S. contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 33631/96 présentée par V.D.S. contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composée de M me E. Palm, p
CtEDO 2000-10-10
0,96
MOSTEANU ET AL contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 33176/96 présentée par Stela MOŞTEANU et al contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composée de M
CtEDO 2000-10-10
0,96
POPESCU NASTA contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 33355/96 présentée par Călin Mircea POPESCU NASTA contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composé
CtEDO 2000-10-10
0,96
BARAGAN contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 33627/96 présentée par Păun BARAGAN contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composée de M me E. P
CtEDO 2000-10-10
0,96
BUDESCU ET PETRESCU contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 33912/96 présentée par Maria BUDESCU et Maria Mirela PETRESCU contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une cha
Sursă