a cererii nr. 45140/98
depusă de Georgios STRAVORAVDIS
împotriva Greciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), ședință pe 12 octombrie 2000 într-o cameră compusă din:
Dl. B. Conforti, președinte, dnsii C.L. Rozakis, G. Bonello, dna V. Strážnická, dna M. Tsatsa-Nikolovska, dlui E. Levits, A. Kovler, judecători, și dl P. Mahoney, grефier adjunct al Curții exercitând funcția de grефier de secțiune,
Având în vedere cererea sus-menționate depusă în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului pe 22 septembrie 1998 și înregistrată pe 22 decembrie 1998,
Având în vedere art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și răspunsurile prezentate de reclamant,
După deliberare, adoptă următoarea decizie:
Reclamantul este cetățean grec, născut în 1941 și rezident la Corcira (Grecia).
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
Pe 8 martie 1991, mama reclamantului a fost lovită și grav rănită de o mașină la Corcira. A doua zi, a fost transportată cu avionul la un spital din Atena și o lună mai târziu s-a întors la Corcira unde a continuat să fie spitalizată într-o clinică privată. Pentru prima dată în această clinică, pe 5 iunie 1991, poliția din Corcira a luat declarația acesteia. Pe 11 și 12 martie și pe 3 aprilie 1991, poliția a audiat anumiți martori.
Pe 17 iulie 1991, ea a depus o cerere de măsuri provizorii, pe de o parte, împotriva șoferului mașinii și, pe de altă parte, împotriva societății care asigura mașina responsabilă; cerea 1.914.384 drahme pentru cheltuielile sale din moment ce s-a întâmplat accidentul și o sumă de 330.000 drahme plătite lunar timp de opt luni. Inițial fixată pentru 4 septembrie 1991, examinarea acestei cereri în fața tribunalului de primă instanță din Corcira a fost amânată, la cererea celorlalte părți, la 9 octombrie 1991. Prin decizie din 23 octombrie 1991, tribunalul sus-numit a alocat mamei reclamantului o sumă de 1.096.594 drahme și o sumă lunară de 271.728 drahme timp de opt luni.
Pe 13 octombrie 1992, mama reclamantului a plâns împotriva conducătorului mașinii responsabile și a societății de asigurare a acestuia cerând despăgubiri pentru daune materiale și morale, precum și rambursarea cheltuielilor sale de spitalizare. Data ședinței în fața tribunalului de primă instanță din Corcira a fost stabilită pentru 23 martie 1993, dar a fost amânată la 23 noiembrie 1993. La această dată, avocatul mamei reclamantului a declarat tribunalului că aceasta muriseră din 19 august 1993, ceea ce a dus la întreruperea procedurii de răspundere civilă a conducătorului (art. 286 din codul de procedură civilă).
Pe 11 iulie 1995, reclamantul, ca unic moștenitor al mamei sale, a depus la tribunalul de primă instanță din Corcira o cerere privind redeschiderea procedurii deschise prin acțiunea din 25 iulie 1992. Ședința a fost stabilită pentru 31 octombrie 1995. Pe 28 decembrie 1995, reclamantul, soția sa și fiica lor au depus la tribunalul de primă instanță din Corcira o nouă acțiune de daune-interese pentru perioada de la 1 iulie 1992 (data primei acțiuni de daune-interese) la 19 august 1993 (data morții mamei sale); cereau ca conducătorul și societatea de asigurare să fie condamnați să plătească o sumă de 40.964.525 drahme. Ședința pentru această nouă acțiune a fost stabilită pentru 18 iunie 1996. Cu toate acestea, la ședința din 31 octombrie 1995, și pentru ca cele două acțiuni să fie unite, reclamantul solicitase amânarea pentru 18 iunie 1996 a examinării acțiunii din 11 iulie 1995.
Pe 18 iunie 1996, tribunalul de primă instanță din Corcira a unit cele două acțiuni de daune-interese, și anume cea depusă pe 13 octombrie 1992 (și care trebuia redeschisă ca urmare a cererii din 11 iulie 1995) și cea din 28 decembrie 1995. Prin decizie din 30 octombrie 1996, tribunalul sus-numit a declarat că amână examinarea temeiniciei acestor acțiuni până când una sau alta dintre părți va depune o certificare a Casei Primare de Asigurări de Sănătate („IKA") confirmând existența unui lănț de cauzalitate între răspunderea conducătorului și moartea mamei reclamantului.
Certificarea sus-menționată a fost trimisă (după intervenția procurorului din fața tribunalului de judecată din Corcira) direct reclamantului pe 4 februarie 1997. Data ședinței a fost apoi stabilită pentru 30 septembrie 1997, dar a fost imediat amânată la 28 aprilie 1998 din cauza absenței de peste ocean a avocatului societății de asigurare.
Pe 16 martie 1997, reclamantul scrisese societății de asigurare pentru a declara că ar fi gata să încheie un acord de reglementare amiabilă a cauzei. Pe 5 decembrie 1997, societatea sus-menționată și reclamantul au semnat un acord prin care prima se angaja să plătească celui de-al doilea 18.000.000 drahme și cel de-al doilea se angaja să se retragă din orice pretenție ulterioară împotriva societății de asigurare sau a conducătorului, precum și din dreptul de a se constitui parte civilă în procedura penală împotriva conducătorului.
Pe 14 iunie 1991, dosarul privind accidentul mamei reclamantului a fost transmis procuraturii din Corcira.
Pe 12 martie 1993, procurorul din fața tribunalului de judecată din Corcira a urmărit conducătorul responsabil pentru loviri și vătămări involuntare. A fixat data ședinței la 4 noiembrie 1993.
Ca urmare a cererii reclamantului din 14 octombrie 1993 privind o reîncadrare a faptelor, procurorul din fața tribunalului de mare instanță din Corcira a ordonat o instrucție pe 18 octombrie 1993. Pe 22 februarie 1994, și cu ocazia depunerii mărturiei sale în fața judecătorului de instrucție, reclamantul a declarat că se constituia parte civilă împotriva conducătorului; totuși nu și-a precizat pretențiile. Pe 31 mai 1995, judecătorul de instrucție a închis instruția și a trimis conducătorul pentru judecată în fața tribunalului de judecată din Corcira pentru omucidere involuntară și loviri și vătămări involuntare. Ședința a fost stabilită pentru 28 septembrie 1995.
La ședința din 28 septembrie 1995, reclamantul parte civilă a cerut 15.000 drahme pentru paguba morală pe care i-a cauzat-o infracțiunea imputată conducătorului. În aceeași zi, tribunalul de judecată a declarat conducătorul vinovat de omucidere involuntară și l-a condamnat la o pedeapsă de 25 luni de închisoare, precum și să plătească reclamantului suma solicitată. Conducătorul a depus apel împotriva acestei hotărâri.
Pe 9 octombrie 1995, reclamantul a cerut de asemenea procurorului din fața curții de apel din Corcira dreptul de a depune apel împotriva hotărârii sus-menționate, dar cererea sa a fost respinsă.
Pe 5 aprilie 1996, reclamantul s-a plâns procurorului din fața Curții de Casație de amânări ale tribunalelor în desfășurarea procedurii referitoare la mama sa. Într-un raport din 12 iunie 1996, procurorul din fața curții de apel din Corcira, acționând la invitația procurorului din fața Curții de Casație, a concluzionat că pretențiile reclamantului erau lipsite de temei.
Dosarul a fost transmis procurorului din fața curții de apel pe 23 mai 1996. Ședința în fața curții de apel din Corcira a fost stabilită pentru 5 februarie 1997 dar, la această dată, a fost amânată la 5 noiembrie 1997 din cauza stării de sănătate a inculpatului. Reclamantul era prezent acolo. La această dată, a fost din nou amânată la 9 martie 1998, deoarece grефeria curții de apel trebuia să-și înceteze orarul de lucru la 15 h.
Pe 5 aprilie 1996, reclamantul se plânse procurorului din fața Curții de Casație de amânări ale tribunalelor în desfășurarea procedurii referitoare la mama sa. Într-un raport din 12 iunie 1996, procurorul din fața curții de apel din Corcira, acționând la invitația procurorului din fața Curții de Casație, a concluzionat că pretențiile reclamantului erau lipsite de temei.
Pe 5 decembrie 1997, societatea de asigurare a conducătorului și reclamantul au semnat un acord prin care prima se angaja să plătească celui de-al doilea 18.000.000 drahme și cel de-al doilea să se retragă din orice pretenție ulterioară împotriva societății de asigurare sau a conducătorului, precum și să renunțe la constituirea de parte civilă în procedura penală împotriva conducătorului.
Pe 9 martie 1998, curtea de apel din Corcira a condamnat conducătorul la o pedeapsă de 18 luni de închisoare cu 3 ani de suspendare. Reclamantul, care semnase între timp acordul cu societatea de asigurare, nu a participat. Pe 9 martie, a trimis procurorului din fața curții de apel o scrisoare prin care îl informa de acordul sus-numit și de renunțarea la dreptul de a se constitui parte civilă. Lectura acestei scrisori a fost dată la ședință de grефier.
Hotărârea curții de apel a fost pusă în formă pe 8 aprilie 1998.
Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurilor civile și penale în fața instanțelor competente din Corcira.
Mai exact, susține că motivul principal al întârzierii procedurilor, care l-a obligat în final să accepte compromisul propus de partea adversă, constau în tergiversarea instanțelor competente, amânările repetate ale ședințelor, precum și dificultățile în obținerea de la mai multe autorități publice a elementelor de dovadă necesare.
Reclamantul invocă o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție, care în partea sa relevantă se citește după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată (...) într-un termen rezonabil, de o instanță (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)"
1.În primul rând, Guvernul invită Curtea să respingă cererea în aplicarea articolului 35 § 1 din Convenție, pentru nerespectarea termenului de șase luni. Subliniază că tribunalul de primă instanță din Corcira nu a pronunțat hotărâre în cazul reclamantului, din cauza încheerii unui acord între acesta și societatea de asigurare. Pentru procedura penală, curtea de apel a pronunțat cu adevărat o hotărâre, pe 9 martie 1998, dar reclamantul renunțase între timp la dreptul de a se constitui parte civilă, în conformitate cu acordul sus-numit, încheiat pe 5 decembrie 1997. Prin urmare, trebuie calculat termenul de șase luni de la această ultimă dată.
Curtea reamintește jurisprudența sa conform căreia, în cauze similare cu cea de față, data la care părțile ajung la o reglementare amiabilă a cauzei marchează „decizia internă definitivă" în sensul articolului 35 § 1 in fine din Convenție (hotărârea Silva Pontes c. Portugalia din 23 martie 1994, seria A nr. 286-A, § 34).
Cu toate acestea, Curtea observă că, deși reclamantul a semnat acordul sus-numit pe 5 decembrie 1997, acesta a renunțat la dreptul de a se constitui parte civilă în procedura pendingă în fața curții de apel doar prin scrisoarea sa din 9 martie 1998 adresată procurorului din fața acestei curți, a cărei lectură a fost dată la ședința din aceeași zi. Până la această ultimă dată, reclamantul era deci încă, cel puțin formal, parte la procedură. Pentru data sesizării Curții, cererea reclamantului, datată 2 septembrie 1998, a ajuns la grефeria Curții pe 22 septembrie 1998. Din aceasta rezultă că cererea a fost depusă în termenul prevăzut de art. 35 § 1 din Convenție.
2.În al doilea rând, Guvernul susține că reclamantul nu are calitatea de victimă în sensul articolului 34 din Convenție cu privire la procedura penală: din suma cerută ca reparație, reiese că reclamantul s-a constituit parte civilă pentru a sprijini doar acuzația împotriva conducătorului responsabil; indemnizația ca atare nu-l interesa deoarece procedura civilă era deja pendingă în fața tribunalului de primă instanță din Corcira și rezultatul acesteia nu putea fi influențat de cel al procedurii penale (articolele 321 din codul de procedură civilă și 62 din codul de procedură penală). Pentru procedura civilă, reclamantul ar avea această calitate doar pentru perioada din 11 iulie 1995, data la care solicita continuarea procedurii, la 5 decembrie 1997, data la care încheie acordul cu societatea de asigurare.
Pentru procedura civilă, Curtea consideră că reclamantul poate fi considerat victimă doar pentru perioada indicată de Guvern.
Pentru procedura penală, Curtea observă că reclamantul s-a constituit parte civilă pe 22 februarie 1994 în fața judecătorului de instrucție al tribunalului de judecată indicând că intenționa să solicite daune-interese pentru moartea mamei sale și în timp ce nu depusese încă cererea sa de redeschidere a procedurii în fața instanțelor civile (pe care o feci pe 11 iulie 1995). A-și precizat pretențiile pe 28 septembrie 1995, la ședința din fața tribunalului de judecată. În ciuda caracterului cvasi-simbolic al sumei cerute în fața acestui tribunal, reclamantul avea deci interes în această procedură din 22 februarie 1994 și până la 5 decembrie 1997, data retragerii sale.
3.Cu privire la temeinicitatea cauzei, Guvernul susține că niciun întârziere nu poate fi imputată autorităților judiciare care au fost sesizate de reclamant.
Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază ținând seama de circumstanțele cauzei și din punct de vedere al criteriilor consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente. Doar întârzierile imputabile statului pot duce la constatarea unei depășiri a termenului rezonabil (a se vedea, printre multe altele, hotărârea Papachelas c. Grecia citată anterior, §§ 37 și 40).
Curtea observă că procedura în fața tribunalului de primă instanță din Corcira a început pe 11 iulie 1995, cu cererea reclamantului privind redeschiderea procedurii, și s-a încheiat pe 5 decembrie 1997, cu semnarea acordului sus-numit. A durat deci doi ani, patru luni și douăzeci și patru de zile.
În această perioadă, Curtea observă, alături de Guvern, că ședința din 31 octombrie 1995 a fost amânată la 18 iunie 1996, pentru ca cele două acțiuni ale reclamantului (din 11 iulie și 28 decembrie 1995) să fie unite. Pe 30 octombrie 1996, tribunalul de primă instanță a ordonat o completare a instrucției a cărei responsabilitate o purta mai degrabă reclamantul. Abia pe 17 februarie 1997 reclamantul a cerut fixarea unei noi date de ședință care a fost prevăzută pentru 30 septembrie 1997. La această ultimă dată, ședința a fost amânată la cererea părții adverse, dar avocatul reclamantului a consimțit de asemenea, după cum reiese din raportul ședinței. La aceasta se adaugă perioadele vacanțelor judiciare, de la 1 iulie la 15 septembrie 1996 și de la 1 iulie la 15 septembrie 1997, precum și o perioadă (din 18 la 26 septembrie 1996) în care tribunalele nu au funcționat din cauza ținerii alegerilor legislative din 22 septembrie 1996.
Chiar presupunând că trebuie luate în considerare starea procedurii înainte de 11 iulie 1995, Curtea observă că procedura deschisă pe 13 octombrie 1992 de mama reclamantului, Curtea observă că aceasta a fost întreruptă pe 23 noiembrie 1993, dar reclamantul nu a depus cererea sa pentru redeschiderea acesteia decât pe 11 iulie 1995.
În circumstanțele cauzei, Curtea consideră că durata procedurii civile nu poate fi considerată excesivă.
Pentru procedura penală, Curtea observă că a început pe 22 februarie 1994, când reclamantul s-a constituit parte civilă, și s-a încheiat pe 5 decembrie 1997, cu încheerea acordului sus-numit și în timp ce cauza era pendingă în fața curții de apel din Corcira. A durat deci trei ani, nouă luni și treisprezece zile.
Conducătorul responsabil a fost trimis în judecată pe 31 mai 1995 și tribunalul de judecată din Corcira a pronunțat hotărârea pe 28 septembrie 1995. Formalizarea hotărârii sus-menționate a avut loc pe 15 martie 1996. Sesizată pe 23 mai 1996, curtea de apel din Corcira a amânat de două ori ședința: prima, pe 5 februarie 1997, din cauza unei boli grave a inculpatului; a doua, singura imputabilă instanțelor competente, pe 5 noiembrie 1997, din cauza plecării grефierului curții de apel. Aceasta a pronunțat hotărârea pe 9 martie 1998, dar reclamantul deja renunțase la constituirea de parte civilă.
În circumstanțele cauzei, Curtea consideră că o asemenea durată în fața două niveluri de instanțe nu a depășit „termenul rezonabil" garantat de art. 6 § 1 din Convenție.
Din aceasta rezultă că cererea trebuie respinsă ca fiind în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Paul Mahoney
Benedetto Conforti
Grефier
Președinte
de la requête n° 45140/98
présentée par Georgios STRAVORAVDIS
contre Grèce
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 12
octobre 2000 en une chambre composée de
M.
B.
Conforti
,
président
,
M.
C.L.
Rozakis
,
M.
G.
Bonello
,
M
me
V.
Strážnická
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska
,
M.
E.
Levits
,
M.
A.
Kovler
,
juges
,
et de
M.
P.
Mahoney
,
greffier
adjoint de la Cour
faisant fonction de greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 22 septembre 1998 et enregistrée le 22 décembre 1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant grec, né en 1941 et résidant à Corfou (Grèce).
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 8 mars 1991, la mère du requérant fut renversée et grièvement blessée par une voiture à Corfou. Le lendemain, elle fut transportée par avion dans un hôpital à Athènes et un mois plus tard elle rentra à Corfou où elle continua à être hospitalisée dans une clinique privée. C’est pour la première fois dans cette clinique, le 5 juin 1991, que la police de Corfou prit la déposition de celle-ci. Les 11 et 12 mars et le 3 avril 1991, la police avait entendu certains témoins.
A.
La procédure devant les juridictions civiles
Le 17 juillet 1991, elle introduisit une demande de mesures provisoires, d’une part, contre le chauffeur de la voiture et, d’autre part, contre la société qui assurait la voiture responsable
; elle demandait 1 914 384 drachmes pour ses frais encourus depuis l’accident et une somme de 330 000 drachmes versée mensuellement pendant huit mois. Initialement fixé au 4 septembre 1991, l’examen de cette demande devant le tribunal de première instance de Corfou fut reportée, à la demande des autres parties, au 9 octobre 1991. Par une décision du 23
octobre 1991, ledit tribunal alloua à la mère du requérant une somme de 1
096
594
drachmes et une somme mensuelle de 271
728 pendant huit mois.
Le 13 octobre 1992, la mère du requérant porta plainte contre le conducteur de la voiture responsable et la compagnie d’assurance de celui-ci en demandant une indemnité pour dommages matériel et moral ainsi que le remboursement de ses frais d’hospitalisation. La date de l’audience devant le tribunal de première instance de Corfou fut fixée au 23 mars 1993, mais elle fut reportée au 23 novembre 1993. A cette date, l’avocat de la mère du requérant déclara au tribunal que cette dernière était décédée depuis le 19 août 1993, ce qui entraîna l’interruption de la procédure en responsabilité civile du conducteur (article 286 du code de procédure civile).
Le 11 juillet 1995, le requérant, en tant qu’unique héritier de sa mère, déposa au tribunal de première instance de Corfou une demande tendant à la réouverture de la procédure engagée par l’action du 25 juillet 1992. L’audience fut fixée au 31 octobre 1995. Le 28
décembre 1995, le requérant, son épouse et leur fille introduisirent devant le tribunal de première instance de Corfou une nouvelle action en dommages-intérêts pour la période du 1
er
juillet 1992 (date de la première action en dommages-intérêts) au 19 août 1993 (date du décès de sa mère)
; ils demandaient que le conducteur et la compagnie d’assurance soient condamnés à verser une somme de 40 964 525 drachmes. L’audience pour cette nouvelle action fut fixée au 18 juin 1996. Toutefois, à l’audience du 31 octobre 1995, et afin que les deux actions soient jointes, le requérant avait sollicité l’ajournement pour le 18 juin 1996 de l’examen de l’action du 11 juillet 1995.
Le 18 juin 1996, le tribunal de première instance de Corfou joignit les deux actions en dommages-intérêts, à savoir celle déposée le 13 octobre 1992 (et devant être réouverte suite à la demande 11 juillet 1995) et celle du 28 décembre 1995. Par une décision du 30 octobre 1996, ledit tribunal déclara ajourner l’examen du bien-fondé de ces actions jusqu’à ce que l’une ou l’autre des parties aient déposé une attestation de la Caisse primaire d’assurance maladie («
l’IKA
») confirmant l’existence d’un lien de causalité entre la responsabilité du conducteur et le décès de la mère du requérant.
Ladite attestation fut envoyée (après intervention du procureur près le tribunal correctionnel de Corfou) directement au requérant le 4 février 1997. La date de l’audience fut alors fixée au 30 septembre 1997, mais fut aussitôt reportée au 28 avril 1998 en raison de l’absence à l’étranger de l’avocat de la compagnie d’assurance.
Le 16 mars 1997, le requérant avait écrit à la compagnie d’assurance pour déclarer qu’il serait prêt à conclure un règlement amiable de l’affaire. Le 5 décembre 1997, ladite compagnie et le requérant signèrent un accord en vertu duquel la première s’engageait à verser au second 18
000
000
drachmes et le second de se désister de toute prétention ultérieure à l’encontre de la compagnie d’assurance ou du conducteur, ainsi que du droit de se constituer partie civile dans la procédure pénale contre le conducteur.
B.
La procédure devant les juridictions pénales
Le 14 juin 1991, le dossier relatif à l’accident de la mère du requérant fut transmis au parquet de Corfou
Le 12 mars 1993, le procureur près le tribunal correctionnel de Corfou poursuivit le conducteur responsable pour coups et blessures involontaires. Il fixa la date de l’audience au 4 novembre 1993.
A la suite d’une demande du requérant, du 14 octobre 1993, tendant à une requalification des faits, le procureur près le tribunal de grande instance de Corfou ordonna une instruction, le 18 octobre1993. Le 22 février 1994, et à l’occasion de sa déposition devant le juge d’instruction, le requérant déclara qu’il se constituait partie civile contre le conducteur
; toutefois, il ne précisa pas ses prétentions. Le 31 mai 1995, le juge d’instruction clôtura l’instruction et renvoya le conducteur en jugement devant le tribunal correctionnel de Corfou pour homicide involontaire et coups et blessures involontaires. L’audience fut fixée au 28 septembre 1995.
Lors de l’audience du 28 septembre 1995, le requérant partie civile sollicita 15
000
drachmes pour le dommage moral que lui avait causé l’infraction reprochée au conducteur. Le même jour, le tribunal correctionnel déclara le conducteur coupable d’homicide involontaire et le condamna à une peine d’emprisonnement de vingt-cinq mois, ainsi qu’à verser au requérant la somme sollicitée. Le conducteur interjeta appel contre ce jugement.
Le 9 octobre 1995, le requérant sollicita aussi auprès du procureur près la cour d’appel de Corfou, le droit d’interjeter appel contre ledit jugement, mais sa demande fut rejetée.
Le 5 avril 1996, le requérant se plaignit auprès du procureur près la Cour de cassation des atermoiements des tribunaux dans le déroulement de la procédure concernant sa mère. Dans un rapport du 12 juin 1996, le procureur près la cour d’appel de Corfou, agissant sur invitation du procureur près la Cour de cassation, conclut que les allégations du requérant étaient dénuées de fondement.
Le dossier fut transmis au procureur près la cour d’appel le 23 mai 1996. L’audience devant la cour d’appel de Corfou fut fixée au 5 février 1997 mais, à cette date, elle fut ajournée au 5 novembre 1997 en raison de l’état de santé de l’accusé. Le requérant y était présent. A cette date, elle fut à nouveau ajournée au 9 mars 1998, car le greffe de la cour d’appel devait cesser son horaire de travail à 15 h.
Le 5 avril 1996, le requérant s’était plaint auprès du procureur près la Cour de cassation des atermoiements des tribunaux dans le déroulement de la procédure concernant sa mère. Dans un rapport du 12 juin 1996, le procureur près la cour d’appel de Corfou, agissant sur invitation du procureur près la Cour de cassation, conclut que les allégations du requérant étaient dénuées de fondement.
Le 5 décembre 1997, la compagnie d’assurance du conducteur et le requérant signèrent un accord en vertu duquel la première s’engageait à verser au second 18
000
000
drachmes et le second de se désister de toute prétention ultérieure à l’encontre de la compagnie d’assurance ou du conducteur, ainsi que de renoncer à la constitution de partie civile dans la procédure pénale contre le conducteur.
Le 9 mars 1998, la cour d’appel de Corfou condamna le conducteur à une peine d’emprisonnement de dix-huit mois avec trois ans de sursis. Le requérant, qui avait entretemps signé l’accord avec la compagnie d’assurance, n’y comparut pas. Le 9 mars, il avait envoyé au procureur près la cour d’appel une lettre par laquelle il l’informait de l’accord précité et de la renonciation à son droit de se constituer partie civile. Lecture de cette lettre fut donnée à l’audience par le greffier.
L’arrêt de la cour d’appel fut mis au net le 8 avril 1998.
GRIEF
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée des procédures civiles et pénales devant les juridictions compétentes de Corfou.
Plus particulièrement, il soutient que la raison principale du retard des procédures, qui l’a finalement obligé à accepter le compromis proposé par la partie adverse, consistait en les tergiversations des juridictions compétentes, les multiples reports d’audience, ainsi que les difficultés à obtenir de plusieurs autorités publiques les éléments de preuve nécessaires.
Le requérant invoque une violation de l’article 6 § 1 de la Convention, qui dans sa partie pertinente, se lit ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
1.
En premier lieu, le Gouvernement invite la Cour à rejeter la requête en vertu de l’article 35 § 1 de la Convention, pour inobservation du délai de six mois. Il souligne que le tribunal de première instance de Corfou ne statua pas dans le cas du requérant, en raison de la conclusion d’un accord entre celui-ci et la compagnie d’assurance. Quant à la procédure pénale, la cour d’appel rendit certes un arrêt, le 9 mars 1998, mais le requérant avait entretemps renoncé à son droit de se constituer partie civile, conformément à l’accord précité, conclu le 5 décembre 1997. C’est donc à partir de cette dernière date qu’il faudrait calculer le délai de six mois.
La Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle, dans des affaires similaires à la présente, la date à laquelle les parties sont parvenues à un règlement amiable de l’affaire marque la «
décision interne définitive
» au sens de l’article 35 § 1
in fine
de la Convention (arrêt Silva Pontes c.
Portugal du 23 mars 1994, série A n° 286-A, §
34).
Toutefois, la Cour relève que si le requérant signa l’accord précité le 5 décembre 1997, il ne renonça à son droit de se constituer partie civile dans la procédure pendante devant la cour d’appel que par sa lettre du 9 mars 1998 au procureur près cette cour, dont lecture fut donnée à l’audience du même jour. Jusqu’à cette dernière date, le requérant était donc encore, du moins formellement, partie à la procédure. Quant à la date de la saisine de la Cour, la requête du requérant, datée du 2 septembre 1998, fut parvenue au greffe de la Cour le 22 septembre 1998. Il s’ensuit que la requête fut introduite dans le délai prévu par l’article 35 § 1 de la Convention.
2.
En deuxième lieu, le Gouvernement soutient que le requérant n’a pas la qualité de victime au sens de l’article 34 de la Convention en ce qui concerne la procédure pénale
: il ressort du montant réclamé à titre de réparation, que le requérant s’est constitué partie civile afin d’appuyer seulement l’accusation contre le conducteur responsable
; l’indemnisation en tant que telle ne l’intéressait pas puisque la procédure civile était déjà pendante devant le tribunal de première instance de Corfou et l’issue de celle-ci ne pouvait être influencée par celle de la procédure pénale (articles 321 du code de procédure civile et 62 du code de procédure pénale). Quant à la procédure civile, le requérant aurait cette qualité seulement pour la période du 11 juillet 1995, date à laquelle il sollicita la continuation de la procédure, au 5 décembre 1997, date à laquelle il conclut l’accord avec la compagnie d’assurance.
En ce qui concerne la procédure civile, la Cour estime que le requérant peut se prétendre victime seulement pour la période indiquée par le Gouvernement.
Quant à la procédure pénale, la Cour note que le requérant se constitua partie civile le 22 février 1994 devant le juge d’instruction du tribunal correctionnel en indiquant qu’il comptait solliciter des dommages-intérêts pour le décès de sa mère et alors qu’il n’avait pas encore saisi les juridictions civiles de sa demande de réouverture de la procédure (ce qu’il fit le 11 juillet 1995). Il chiffra ses prétentions le 28 septembre 1995, à l’audience devant le tribunal correctionnel. En dépit du caractère quasi symbolique du montant réclamé devant ce tribunal, le requérant avait alors un intérêt dans cette procédure à partir du 22 février 1994 et jusqu’au 5 décembre 1997, date de son désistement.
3.
En ce qui concerne le bien-fondé de l’affaire, le Gouvernement soutient qu’aucun retard ne peut être imputé aux autorités judiciaires qui ont été saisies par le requérant.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes. Seules les lenteurs imputables à l’Etat peuvent amener à constater un dépassement du délai raisonnable (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt Papachelas c.
Grèce précité, §§
37 et 40).
La Cour note que la procédure devant le tribunal de première instance de Corfou débuta le 11 juillet 1995, avec la demande du requérant tendant à la réouverture de la procédure, et prit fin le 5 décembre 1997, avec la signature de l’accord précité. Elle a donc duré deux ans, quatre mois et vingt-quatre jours.
Pendant cette période, la Cour relève, avec le Gouvernement, que l’audience du 31
octobre 1995 fut reporté au 18 juin 1996, afin que les deux actions du requérant (celles des 11
juillet et 28 décembre 1995) soient jointes. Le 30 octobre 1996, le tribunal de première instance ordonna un complément d’instruction dont la charge incombait plutôt au requérant. Ce ne fut que le 17 février 1997 que le requérant demanda la fixation d’une nouvelle date d’audience qui fut prévue pour le 30 septembre 1997. A cette dernière date, l’audience fut ajournée à la demande de la partie adverse, mais l’avocat du requérant y consentit aussi, comme cela ressort du compte rendu de l’audience. A cela s’ajoute les périodes des vacances judiciaires, du 1er juillet au 15 septembre 1996 et du 1er juillet au 15 septembre 1997, ainsi qu’une période (du 18 au 26 septembre 1996) pendant laquelle les tribunaux n’ont pas fonctionné en raison de la tenue des élections législatives du 22 septembre 1996.
A supposer même qu’il faille prendre en considération l’état de la procédure avant le 11
juillet 1995, la Cour note que la procédure engagée, le 13 octobre 1992, par la mère du requérant, la Cour note que celle-ci fut interrompue le 23 novembre 1993, mais que le requérant n’introduisit sa demande pour la réouverture de celle-ci que le 11 juillet 1995.
Dans les circonstances de la cause, la Cour estime que la durée de la procédure civile ne peut pas être considérée comme excessive.
Quant à la procédure pénale, la Cour note qu’elle débuta le 22 février 1994, lorsque le requérant se constitua partie civile, et prit fin le 5 décembre 1997, avec la conclusion de l’accord précité et alors que l’affaire était pendante devant la cour d’appel de Corfou. Elle dura donc trois ans, neuf mois et treize jours.
Le conducteur responsable fut renvoyé en jugement le 31 mai 1995 et le tribunal correctionnel de Corfou rendit son jugement le 28 septembre 1995. La mise au net dudit jugement eut lieu le 15 mars 1996. Saisie le 23 mai 1996, la cour d’appel de Corfou ajourna à deux reprises l’audience
: la première, le 5 février 1997, en raison d’une maladie grave de l’accusé
; la seconde, la seule imputable aux juridictions compétentes, le 5 novembre 1997, en raison de la fin de l’horaire du greffe de la cour d’appel. Celle-ci rendit son arrêt le 9 mars 1998, mais le requérant avait déjà renoncé à la constitution de partie civile.
Dans les circonstances de la cause, la Cour considère qu’une telle durée devant deux degrés de juridiction n’a pas excédé le «
délai raisonnable
» garanti par l’article 6 § 1 de la Convention.
Il s’ensuit que la requête doit être rejetée comme manifestement mal fondée au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
.
Paul
Mahoney
Benedetto
Conforti
Greffier
Président