Kahyaoglu împotriva Turciei

Prima secțiune de apel nr. 39837/98 prezentată de Reșit KAHYAO ooLU împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care are loc la 17 octombrie 2000 într-o cameră compusă din președintele meu Palm Thomassen dnii Gaukur Jörundsson Biersan Casadevell Maruste judecători Gölcüklü judecător ad-hoc, și din grefierul secțiunii O Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 14 ianuarie 1998 și înregistrată la 13 februarie 1998, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât, după ce a intenționat acest lucru, face următoarea decizie DE FAȚĂ Reclamantul este un resortisant turc, născut în 1953 și rezident în Erzurum.

El este judecător. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: În 1994, două terenuri situate în Șanläurfa aparținând reclamantului au fost expropriate de Ministerul Apărării. După transferul de proprietate asupra bunurilor către minister, au fost plătite reclamantului despăgubiri de expropriere. La 10 noiembrie 1996, reclamantul a introdus la tribunalul de mari instanțe din Șanlulfa (denumit în continuare " tribunalul"). O acțiune în creștere a dreptului de proprietate. Printr-o hotărâre pronunțată la 24 septembrie 1993, instanța a dat câștig de cauză reclamantului și a condamnat Ministerul Apărării să-i plătească o sumă suplimentară de 53 772 027 530 de lire turce.

Această sumă era însoțită de dobânzi simple cu o rată legală de 30 % laan, începând cu 19 decembrie 1996. Prin hotărârea din 15 septembrie 1997, Curtea de Casație a confirmat hotărârea din 24 septembrie 1993. La data depunerii cererii în fața Comisiei, instanța de Casație nu a fost plătită reclamantului. GRIFS Invouche la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantul se plânge că dreptul său la respectarea proprietăților sale nu a fost respectat din cauza întârzierii în plata complementului d Pe de altă parte, recurentul se plânge de durata procedurii. În această privință, invocă art. 6 din Convenție. ÎN UNGARIE Curtea constată că, la 20 mai 1998, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a decis să aducă prezenta cerere la cunoștința guvernului pârât, invitând să își prezinte în scris observațiile cu privire la admisibilitatea și la temeinicia sa.

În temeiul articolului 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11, care a intrat în vigoare la noiembrie 1998, cauza este examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului începând cu această dată. Curtea constată că, în urma prezentării observațiilor guvernului la 18 noiembrie 1998, Comisia le-a transmis printr-o scrisoare din 26 noiembrie 1998 reclamantului, invitându-i să-și prezinte răspunsurile în termen de 4 ianuarie 1999. Reclamantul nu a răspuns în termenul stabilit. Ulterior, la 29 noiembrie 1999, Curtea l-a informat pe reclamant cu privire la o eventuală radiere a rolului. Această scrisoare a rămas fără răspuns. r o scrisoare din 31 ianuarie 2000 recomandată cu confirmare de primire, Curtea l-a informat din nou pe reclamant cu privire la o eventuală radiere a rolului.

Curtea concluzionează că reclamantul nu mai dorește să își mențină pledoaria, în sensul art. 37 alin. (1) lit. (a) din Convenție. În plus, Curtea consideră că: … Elisabeth Palm Moduleer Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION Requête n° 39837/98 présentée par Reșit KAHYAOĞLU contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 17 octobre 2000 en une chambre composée de M mes E. Palm , présidente , W. Thomassen , MM. Gaukur Jörundsson , C. Bîrsan , J. Casadevall , R. Maruste , juges , F. Gölcüklü , juge ad hoc, et de M. M. O’Boyle, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 14 janvier 1998 et enregistrée le 13 février 1998, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant est un ressortissant turc, né en 1953 et résidant à Erzurum.

Il est juge. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. En 1994, deux terrains sis à Șanlıurfa appartenant au requérant furent expropriés par le ministère de la Défense. Après le transfert de propriété des biens au ministère, des indemnités d’expropriation furent versées au requérant. Le 10 novembre 1996, le requérant introduisit auprès du tribunal de grande instance de Șanlıurfa (ci-après « le tribunal ») une action en augmentation de l’indemnité d’expropriation. Par un jugement rendu le 24 septembre 1993, le tribunal donna gain de cause au requérant et condamna le ministère de la Défense à lui verser une indemnité d’expropriation complémentaire de 53 772 027 530 livres turques.

Cette somme était assortie d’intérêts moratoires simples au taux légal de 30 % l’an, à compter du 19 décembre 1996. Par un arrêt du 15 septembre 1997, la Cour de cassation confirma le jugement du 24 septembre 1993. Lors de l’introduction de la requête devant la Commission, l’indemnité d’expropriation complémentaire n’avait pas été payée au requérant. GRIEFS Invoquant l’article 1 er du Protocole n° 1 à la Convention, le requérant se plaint de ce que son droit au respect de ses biens n’a pas été respecté en raison du retard de l’Administration dans le paiement du complément d’indemnité d’expropriation et de l’insuffisance des intérêts moratoires appliqués aux dettes de l’Etat vis-à-vis du taux d’inflation très élevé en Turquie.

Le requérant se plaint par ailleurs de la durée de la procédure. Il invoque à cet égard l’article 6 de la Convention. EN DROIT La Cour constate que le 20 mai 1998, la Commission européenne des Droits de l’Homme a décidé de porter la présente requête à la connaissance du gouvernement défendeur, en l’invitant à présenter par écrit ses observations sur sa recevabilité et son bien-fondé. En vertu de l’article 5 § 2 du Protocole n° 11, entré en vigueur le 1 er novembre 1998, l’affaire est examinée par la Cour européenne des Droits de l’Homme à partir de cette date. La Cour observe que suite au dépôt des observations du Gouvernement le 18 novembre 1998, elle a transmis celles-ci par une lettre du 26 novembre 1998 au requérant en l’invitant à présenter les siennes en réponse dans un délai échéant le 4 janvier 1999. Le requérant n’a pas répondu dans le délai imparti.

Par la suite, le 29 novembre 1999, la Cour a informé le requérant d’une éventuelle radiation du rôle. Cette lettre est restée sans réponse. Sur ce, pa r une lettre du 31 janvier 2000 recommandée avec accusé de réception, la Cour a, à nouveau, informé le requérant d’une éventuelle radiation du rôle. D’après le récépissé retourné à la Cour le 14 février 2000, le requérant, en personne, avait reçu cette dernière lettre, mais il n’a toujours pas répondu. La Cour en conclut que le requérant n’entend plus maintenir sa requête, au sens de l’article 37 § 1 a) de la Convention. Elle estime par ailleurs qu’aucune circonstance particulière touchant au respect des droits garantis par la Convention et ses protocoles n’exige la poursuite de l’examen de la requête.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DÉCIDE DE RAYER LA REQUÊTE DU RÔLE

. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente