STRASBURG 17 octombrie 2000 DEFINIF 17/01/2001 În cauza Domenico Ficara c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor de l'lai (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din E. Palm, Președinta Conforti Ferrari Bravo Gaukur Jörundsson Türmen Zupančič Pantiru și domnul OBoyle grefier de secțiune După ce a deliberat într-o cameră a Consiliului la 26 septembrie 2000, a luat hotărârea, adoptată la această dată, la originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Domenico Ficara ( La 28 februarie 1994, în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului, în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Polimeni, avocat la Reggio de Calabria. Guvernul italian (atlée) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 28 septembrie 1999. DE FAPT La 23 noiembrie 1988, reclamantul a numit municipalitatea Reggio de Calabria în fața Tribunalului din același oraș pentru a obține despăgubiri pentru daunele aduse proprietății sale ca urmare a ruperii unei conducte de apă. Încheierea procedurii a început la 18 ianuarie 1989. 29 martie În 1989, judecătorul a numit un expert, care a depus jurământul la 14 iunie 1989. La 8 noiembrie 1989, încuviințarea a fost amânată la 22 iunie 1989. noiembrie 1989 deoarece raportul de e-mail nu a fost depus la grefa. În ziua următoare, instanța a fost revocată la cererea părților pentru a le permite să examineze raportul de competență. La 10 ianuarie 1990, judecătorul de punere în funcțiune a făcut trimitere la cauza la 11 aprilie 1990, pentru a permite părților să prezinte concluziile lor. La data de 23 octombrie 1990, această audiere a fost inițiată din oficiu de patru ori, până la 14 decembrie 1993, din cauza mutațiilor magistraților. La 9 martie 1994, președintele tribunalului a stabilit data acestei audieri la 4 mai 1994. În ziua următoare, la data de 15 martie 1995, la această dată, tribunalul a stabilit data acestei audieri. În cele din urmă, la data de 14 martie 1995, tribunalul a fost reținut din greșeală. noiembrie 1995. Printr-o hotărâre din 27 decembrie 1995, al cărei text a fost depus la grefa din 15 aprilie 1996, instanța a fost parțial îndreptățită la cererea reclamantului. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 23 noiembrie 1988 și s-a încheiat la 15 aprilie 1996; prin urmare, ea a durat mai mult de șapte ani și patru luni. 10. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi c. Italia, care urmează să apară în declarația oficială a Curții, § 22) la În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se șteargă de la aceasta, Curtea acordă, dacă este cazul, părții vătămate o satisfacție echitabilă. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 10 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Comisioane și cheltuieli de judecată 15. Reclamantul solicită, de asemenea, 4 300 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și pentru cele suportate în fața Curții. 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 4 300 000 ITL și acordul cu reclamantul. Interese moratorii 17. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, spune că în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 10 000 000 (zece milioane) lire italiene pentru daune morale și 4 300 000 (patru milioane trei sute de mii) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu 2,5% l an de la expirarea termenului respectiv și până la plata în limba franceză, apoi comunicate în scris la 17 octombrie 2000, în temeiul articolului 77 § 2 și al articolului 3 din Regulamentul Michael O
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE DOMENICO FICARA c. ITALIE
(Requête n°
45062/98)
[1]
ARRÊT
17 octobre 2000
17/01/2001
En l’affaire Domenico Ficara c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
M
me
présidente
,
M.
B.
Conforti
,
M.
L.
Ferrari
Bravo
,
M.
Gaukur Jörundsson
,
M.
R.
Türmen
,
M.
B.
Zupančič
,
M.
T.
Panțîru
,
juges
,
et de M. M.
O’Boyle
,
greffier de section
;
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 26 septembre 2000,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Domenico Ficara («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 28 février 1994 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 18 décembre 1998 sous le numéro de dossier 45062/98. Le requérant est représenté par M
e
N.
Polimeni, avocat à Reggio de Calabre. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 28 septembre 1999.
3.
Le 23 novembre 1988, le requérant assigna la municipalité de Reggio de Calabre devant le tribunal de la même ville afin d’obtenir réparation des dommages causés à sa propriété à la suite de la rupture d’une canalisation d’eau.
4.
La mise en état de l’affaire commença le 18 janvier 1989. Le 29
mars
1989, le juge de la mise en état nomma un expert, qui prêta serment le 14 juin 1989. Le 8 novembre 1989, l’audience fut reportée au 22
novembre 1989 car le rapport d’expertise n’avait pas été déposé au greffe. Le jour venu, l’audience fut renvoyée à la demande des parties afin de leur permettre d’examiner le rapport d’expertise. Le 10 janvier 1990, le juge de la mise en état renvoya l’affaire au 11 avril 1990 afin de permettre aux parties de présenter leurs conclusions.
5.
L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 23 octobre 1990. Cette audience fut renvoyée d’office à quatre reprises, jusqu’au 14 décembre 1993, pour cause de mutation des magistrats. Le 15
février 1994, le requérant sollicita la fixation de la date de l’audience de plaidoiries. Le 9 mars 1994, le président du tribunal fixa la date de cette audience au 4 mai 1994. Le jour venu, l’audience fut reportée d’office au 15
mars 1995. A cette date, l’audience fut par erreur inscrite au rôle des audiences d’instruction. Finalement, l’audience de plaidoiries se tint le 14
novembre 1995. Par un jugement du 27 décembre 1995, dont le texte fut déposé au greffe le 15 avril 1996, le tribunal fit en partie droit à la demande du requérant.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
6.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
7.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
8.
La période à considérer a débuté le 23 novembre 1988 et s'est terminée le 15 avril 1996.
9.
Elle a donc duré plus de sept ans et quatre mois.
10.
La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie, à paraître dans le recueil officiel de la Cour, §
22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
11.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 §
1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
12.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
13.
Le requérant s’en remet à la Cour quant au préjudice matériel et moral qu'il aurait subis.
14.
La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant 10 000 000 ITL au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
15.
Le requérant demande également 4 300 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et pour ceux encourus devant la Cour.
16.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, §
30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 4 300 000 ITL et l’accorde au requérant.
C.
Intérêts moratoires
17.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 2,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, 10 000 000 (dix millions) lires italiennes pour dommage moral
et 4 300 000 (quatre millions trois cents mille) lires italiennes pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 2,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration dudit délai et jusqu
’
au versement
;
Fait en français, puis communiqué par écrit le 17 octobre 2000, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Michael
O’Boyle
Elisabeth
Palm
Greffier
Présidente
[1]
Cet arrêt peut subir des retouches de forme.