- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 1 martie 2001
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Dommage matériel - demande rejetée
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement frais et dépens - procédure de la Convention
F.P. împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A DOUA CAUZA F.P. c. ITALIA (solicitarea nr. 46978/99) HOTĂRÂREA STRASBURG martie 2001 DEFINITIVF 01/06/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte Conforti Bonello Strážnická Lorenzen Tsatsa-Nikolovska. E. Leviți judecători și dlui Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 februarie 2001, se retrage la hotărâre, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere formulată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, domnul F.P.
( Tribunalul a declarat cererea admisibilă la 2 martie 2000. La 20 ianuarie 1992, reclamantul, fost angajat pe lângă societatea cu răspundere limitată E, a recurs la grefa judecătorului judecătoresc din Roma, funcționând ca judecător al muncii, pentru a obține recunoașterea dreptului său la o indemnizație de încheiere a contractului, precum și la tranșele sociale și la diferențele de retribuție la care se considera că are dreptul. La 28 ianuarie 1992, judecătorul judecător a stabilit data primei ședințe la 14 decembrie 1992. La 28 iunie 1993, judecătorul judecător a autorizat punerea în discuție a securității sociale (I.N.P.S.) și a amânat cauza la 22 noiembrie 1993. La acea dată judecătorul a aprobat audierea martorilor, care a avut loc la 24 octombrie 1994 și 10 octombrie 1995. 1996, instanța judecătorului judecătoresc din oficiu a adus unul dintre martorii care nu au fost prezentați.
Încuviințarea prevăzută pentru 28 octombrie 1996 a fost amânată din oficiu la 29 octombrie 1997. Această audiere și cea din 17 noiembrie 1997 au fost exmatriculate pentru că a fost imposibil de contactat martorul. La audierea acestuia din urmă a avut loc la 26 ianuarie 1997. 1998. După o audiere, la 21 decembrie 1998, judecătorul judecător a stabilit data pentru discuția cauzei la 23 februarie 1999. Prin ordonanța din 24 februarie 1999, judecătorul a ordonat reclamantului să prezinte documente și a amânat cauza la 30 martie 1999. printr-o hotărâre din aceeași zi, instanța judecătorească a făcut parțial dreptul la cererea reclamantului. Acesta din urmă a informat grefa că, în urma unei erori materiale referitoare la numele societății pârâte în cadrul sistemului de judecată, acesta a trebuit să inițieze o procedură de corectare a acestei erori.
printr-o ordonanță din 20 aprilie 1999, al cărei text a fost depus la grefă la 4 mai 1999, judecătorul de instanță va corecta această eroare. Textul hotărârii din 30 martie 1999 a fost depus la grefa din 26 iunie 1999. La o dată nespecificată, societatea E. a făcut apel la tribunalul din Roma. Prima ședință a fost stabilită la 17 decembrie 1999. La 23 mai 2000, judecătorul a numit la l … Audieri din 4 februarie, 15 martie și 29 martie 2000 societatea E. a formulat acțiuni pentru a obține suspendarea executării hotărârii judecătorești de primă instanță.
Judecătorul a fixat datele de execuție la 7 iulie și 15 septembrie 2000. Societatea E. a făcut încă opoziție la executarea hotărârii judecătorești, iar judecătorul a fixat la rejudecarea părților la 11 decembrie 2000. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul "timp rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție.
Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 10. 13 Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1).14, după examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
Reclamantul solicită 15 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 80 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 17. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 20 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 18. Reclamantul solicită, de asemenea, 5 000 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața Curții.
19. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi menționată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 5 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă reclamantului. Interese moratorii 20. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an.
Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 20 000 000 (8 milioane) lire italiene pentru daune morale și 5 000 000 (cinci milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 1 martie 2001, în conformitate cu art. 77 § 2 și 3 din Regulamentul Erik Fribergh András Baka Premier Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE F.P. c. ITALIE (Requête n° 46978/99) ARRÊT STRASBOURG 1 er mars 2001 DÉFINITIF 01/06/2001 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive. En l’affaire F.P. c. Italie , La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : MM. A.B. Baka , président , B. Conforti , G. Bonello , M me V. Strážnická , M. P. Lorenzen , M me M. Tsatsa-Nikolovska. M. E. Levits , juges , et de M. E. Fribergh , greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 février 2001, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. F.P. (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 11 décembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 22 mars 1999 sous le numéro de dossier 46978/99. Le requérant est représenté par M e N. Di Domenico, avocate à Pomezia (Rome). Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 2 mars 2000. EN FAIT
Le 20 janvier 1992, le requérant, ancien employé auprès de la société à responsabilité limitée E., déposa un recours au greffe du juge d’instance de Rome, faisant fonction de juge du travail, afin d’obtenir la reconnaissance de son droit à une indemnité de fin de contrat ainsi qu’aux versements sociaux et aux différences de rétribution auxquelles il estimait avoir droit.
Le 28 janvier 1992, le juge d’instance fixa la date de la première audience au 14 décembre 1992. Le 28 juin 1993, le juge d’instance autorisa la mise en cause de la Sécurité Sociale (I.N.P.S.) et ajourna l’affaire au 22 novembre 1993. A cette date le juge admit l’audition de témoins, qui eut lieu les 24 octobre 1994 et 10 octobre 1995. Le 18 juin 1996, le juge d’instance ordonna d’amener un des témoins qui ne s’était pas présenté. L’audience prévue pour le 28 octobre 1996 fut reportée d’office au 29 octobre 1997. Cette audience et celle du 17 novembre 1997 furent renvoyées car il était impossible de joindre le témoin. L’audition de ce dernier eut lieu le 26 janvier 1998. Après une audience, le 21 décembre 1998 le juge d’instance fixa la date pour la discussion de l’affaire au 23 février 1999. Par une ordonnance du 24 février 1999, le juge ordonna au requérant de produire des documents et ajourna l’affaire au 30 mars 1999.
Par un jugement du même jour, le juge d’instance fit en partie droit à la demande du requérant. Ce dernier a informé le Greffe que, suite à une erreur matérielle concernant le nom de la société défenderesse dans le dispositif du jugement, celui-ci a dû entamer une procédure visant à la correction de ladite erreur. Par une ordonnance du 20 avril 1999, dont le texte fut déposé au greffe le 4 mai 1999, le juge d'instance corrigea ladite erreur.
Le texte du jugement du 30 mars 1999 fut déposé au greffe le 26 juin 1999.
A une date non précisée, la société E. interjeta appel devant le tribunal de Rome. La première audience fut fixée au 17 décembre 1999. Le 23 mai 2000, le juge nomma l’expert et le rapport d’expertise fut déposé le 31 juillet 2000. Les audiences des 21 septembre, 31 octobre et 30 novembre furent consacrées à l’expertise.
Aux audiences des 4 février, 15 mars et 29 mars 2000 la société E. déposa des recours afin d’obtenir la suspension de l’exécution du jugement de première instance. Le juge fixa les dates de l’exécution au 7 juillet et au 15 septembre 2000. La société E. fit encore opposition à l’execution du jugement et le juge fixa l’audience de comparution des parties au 11 décembre 2000. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
9. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 20 janvier 1992 et était encore pendante au 11 décembre 2000.
Elle avait à cette date déjà duré environ huit ans et onze mois pour deux instances.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
Le requérant réclame 15 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 80 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 20 000 000 ITL au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens
Le requérant demande également 5 000 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 5 000 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3,5 % l ’ an. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 20 000 000 (vingt millions) lires italiennes pour dommage moral et 5 000 000 (cinq millions) lires italiennes pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 3,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 1 er mars 2001, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Erik Fribergh András Baka Greffier Président