AFFAIRE F.T. c. ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA F.T. c. ITALIA (solicitarea nr. 46971/99) HOTĂRÂREA STRASBURG martie 2001 DEFINITIVF 01/06/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte Conforti Bonello Strážnická Lorenzen Tsatsa-Nikolovska. E. Leviți judecători și dlui Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 februarie 2001, se retrage la hotărâre, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, dl F.T., a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 11 noiembrie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind libertățile fundamentale). Cererea a fost înregistrată la 22 martie 1999 sub numărul dosarului 46971/99. Guvernul italian (atlm) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 2 martie 2000. ÎN FAȚĂ la 28 mai 1983, reclamantul a încheiat un compromis de vânzare a unui apartament cu domnul I. și i-a plătit un avans de jumătate din prețul lacunei. Mai târziu, reclamantul a refuzat să încheie contractul definitiv de vânzare, susținând că apartamentul nu era conform cu legile în materie de urbanism. La 18 aprilie 1984, domnul I. l-a somat pe reclamant să încheie contractul definitiv și, în cazul în care nu s-ar fi prezentat în fața notarului, l-a numit pe acesta în fața Tribunalului din Latina pentru a obține o hotărâre de înlocuire a contractului de vânzare și a plății restului prețului apartamentului. La 18 octombrie 1984, reclamantul a solicitat judecătorului să stabilească data pentru prezentarea concluziilor, iar domnul I. a solicitat rezoluția compromisului, precum și repararea daunelor suferite. La 18 iunie 1985, reclamantul s-a opus audierii martorilor și a solicitat sechestrarea apartamentului. La 28 ianuarie, 25 martie, 22 mai și 12 iunie 1986, reclamantul a insistat în cererea sa de audiere a martorilor și pe reclamant în cererea sa de sesizare. noiembrie 1986 a fost amânată din oficiu la 11 decembrie 1986. Printr-o ordonanță din 24 februarie 1987, judecătorul de declarație a respins cererile părților și a amânat cauza la 16 aprilie 1987. Această instanță nu a avut loc. Printr-o ordonanță din 30 iunie 1987, instanța a respins reclamația prezentată de domnul I. împotriva ordonanței din 24 februarie 1987. octombrie 1987, reclamantul a trimis documente la dosar și a solicitat stabilirea datei de prezentare a concluziilor. La 10 decembrie 1987, domnul L. a solicitat judecătorului la audierea primarului S. pentru a obține clarificări cu privire la legalitatea administrativă a imobilului în cauză. După o audiere, printr-o ordonanță din 8 martie 1988, judecătorul pentru punerea în funcțiune a stabilit data prezentării concluziilor la 31 mai 1988. În acea zi, judecătorul a stabilit data la care se ținea pledoaria în fața camerei competente la 16 ianuarie 1990. Această audiere a fost amânată la 18 septembrie 1990 din cauza supraîncărcării rolului. În ziua următoare, părțile au solicitat o trimitere și tribunalul a amânat cauza la 4 iunie 1991. Această ședință, precum și cele din 7 și 21 aprilie 1992 au fost amânate din cauza mutației unuia dintre judecători. 1993, tribunalul l-a pronunțat în mod deliberat. printr-o hotărâre din 5 octombrie 1993, al cărei text a fost depus la grefa din 23 noiembrie 1993, Tribunalul a respins cererea dlui I. a pronunțat rezoluția compromisului de vânzare și l-a condamnat pe acesta la restituirea avansului. La 30 martie 1994, dl Interjet a făcut apel la Curtea de Apel din Roma. Acuzarea a început la 27 iunie 1994, data la care reclamantul s-a constituit în procedură și a prezentat un apel incident, precum și o cerere de executare provizorie a hotărârii în primă instanță. Prin ordonanță din 18 iulie 1994, consilierul de punere în întârziere a respins cererea reclamantului și a amânat cauza la 28 noiembrie 1994, data la care părțile și-au prezentat concluziile. La 27 februarie 1995, părțile și-au prezentat din nou concluziile și ședința de pledoarii în fața camerei competente a fost stabilită la 2 aprilie 1997. Prin Hotărârea din 16 aprilie 1997, al cărei text a fost depus la grefă la 15 iulie 1997, curtea de apel din Roma a respins cererea domnului I. și a reclamantului. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 10. Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul "timpul rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 1 din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 11. Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1).15. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 100 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 20 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 18. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului suma solicitată, și anume 20 000 În plus, reclamantul solicită 25 000 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne. 20. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale. Interese moratorii 21. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A spus în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 20 000 000 (80 de milioane) lire italiene pentru daune morale că această sumă va crește cu un interes simplu de 3,5% l an de la data la care Expiră acest termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în limba franceză și apoi comunicat în scris la 1 martie 2001, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Erik Fribergh András Baka Modululer Președintele

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE F.T. c. ITALIE

(Requête n°

46971/99)

ARRÊT

STRASBOURG

1

er

mars 2001

DÉFINITIF

01/06/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire F.T. c. Italie

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

B.

Conforti

,

G.

Bonello

,

M

me

V.

Strážnická

,

M.

P.

Lorenzen

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska.

M.

E. Levits

,

juges

,

et de M. E.

Fribergh

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 février 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. F.T. («

le

requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 11

novembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 22 mars 1999 sous le numéro de dossier 46971/99. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 2 mars 2000.

EN FAIT

3.

Le 28 mai 1983, le requérant conclut un compromis de vente d’un appartement avec M.

I. et lui versa un acompte de la moitié du prix de l’immeuble. Par la suite, le requérant refusa de conclure le contrat définitif de vente en alléguant que l’appartement n’était pas conforme aux lois en matière d’urbanisme.

4.

Le 18 avril 1984, M. I. somma le requérant de conclure le contrat définitif et, au cas où il ne se serait pas présenté devant le notaire, assigna celui-ci devant le tribunal de Latina afin d’obtenir un jugement remplaçant le contrat de vente et le paiement du restant du prix de l’appartement.

5.

La mise en état de l’affaire commença le 26 juin 1984. Le 18 octobre 1984, le requérant demanda au juge de la mise en état de fixer la date pour la présentation des conclusions et M.

I. demanda la résolution du compromis ainsi que la réparation des dommages subis. Le 19

février 1985, M. I. demanda l’audition de témoins et le requérant demanda un renvoi. Le 18 juin 1985, le requérant s’opposa à l’audition des témoins et demanda la saisie conservatoire de l’appartement. Les 28 janvier, 25 mars, 22 mai et 12

juin

1986, le demandeur insista dans sa demande d’audition des témoins et le requérant dans sa demande de saisie. L’audience prévue pour le 20

novembre 1986 fut reportée d’office au 11

décembre

6.

Par une ordonnance du 30 juin 1987, le tribunal rejeta la réclamation présentée par M. I. à l’encontre de l’ordonnance du 24 février 1987. Le 1

er

octobre 1987, le requérant versa des documents au dossier et demanda la fixation de la date de présentation des conclusions. Le 10

décembre 1987, M. I. demanda au juge l’audition du maire de S. afin d’obtenir des éclaircissements quant à la légalité administrative de l’immeuble en cause. Après une audience, par une ordonnance du 8 mars 1988, le juge de la mise en état fixa la date de présentation des conclusions au 31 mai 1988. Ce jour-là, le juge fixa la date de l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente au 16 janvier 1990.

7.

Cette audience fut reportée au 18 septembre 1990 en raison de la surcharge du rôle. Le jour venu, les parties demandèrent un renvoi et le tribunal ajourna l’affaire au 4

juin

septembre

1993, le tribunal mit l’affaire en délibéré. Par un jugement du 5 octobre 1993, dont le texte fut déposé au greffe le 23

novembre 1993, le tribunal rejeta la demande de M. I. prononça la résolution du compromis de vente et condamna celui-ci à la restitution de l’acompte.

8.

Le 30 mars 1994, M. I. interjeta appel devant la cour d’appel de Rome. La mise en état de l’affaire commença le 27 juin 1994, date à laquelle le requérant se constitua dans la procédure et présenta un appel incident ainsi qu’une demande d’exécution provisoire du jugement de première instance. Par une ordonnance du 18 juillet 1994, le conseiller de la mise en état rejeta la demande du requérant et ajourna l’affaire au 28

novembre 1994, date à laquelle les parties présentèrent leurs conclusions. Le 27

février

1995, les parties présentèrent à nouveau leurs conclusions et l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 2

avril 1997.

9.

Par un arrêt du 16 avril 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 15

juillet 1997, la cour d’appel de Rome rejeta l’appel de M. I. et celui du requérant.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

10.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

11.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

12.

La période à considérer a débuté le 18 avril 1984 et s’est terminée le 15 juillet 1997.

13.

Elle a donc duré environ treize ans et trois mois pour deux instances.

14.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

15.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

16.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

17.

Le requérant réclame 100 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 20 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

18.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant la somme demandée, à savoir 20

000

000 ITL, au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

19.

Le requérant demande également 25 000 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes.

20.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale.

C.

Intérêts moratoires

21.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 20 000 000 (vingt millions) lires italiennes pour dommage moral

;

b)

que ce montant sera à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 1

er

mars 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Erik

Fribergh

András

Baka

Greffier

Président